ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5805/2006

Deliberând asupra cauzei penale de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

acestei instanțe, sub nr. 7281/1/2006, petentul I.G. a formulat contestație în

anulare împotriva deciziei penale nr. 3264 din 15 iunie 2004 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 1993/2002, solicitând

desființarea acesteia și rejudecarea cauzei.

În motivarea contestației, petentul

a arătat că prin sentința penală nr. 1217 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului

Timiș a fost condamnat, la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare, pentru

săvârșirea mai multor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 87/1994, Legea nr. 82/1991

și art. 289 C. pen.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel inculpații L.T., D.D. și partea responsabilă civilmente L.B.,

apeluri care au fost soluționate prin decizia penală nr. 61 din 4 aprilie 2002

a Curții de Apel Brașov (unde cauza a fost strămutată.).

Recursurile declarate împotriva

acestei decizii de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și părțile

civile au fost respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

prin decizia penală nr. 3264/2004.

Mai arată contestatorul că nu a

formulat nici un apel, nici recurs împotriva sentinței penale nr. 1217/2000 a

Tribunalului Timiș, deoarece nu a fost citat legal pe parcursul desfășurării

procesului în Italia unde domiciliază, aspect care rezultă din actele și

lucrările dosarului.

În drept, petentul și-a întemeiat

contestația în anulare pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., arătând

că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 391 C. proc. pen.

În dovedirea contestației, petentul

a depus la dosar copie de pe hotărârile menționate.

În vederea soluționării cauzei, au

fost atașate dosarul nr. 1993/2002 al Înaltei Curți de casație și Justiție, secția

penală, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 3264 din 15 iunie 2004, dosarul

nr. 1443/2001 al Curții de Apel Timișoara, dosarul nr. 548/2001 a Curții de

Apel Brașov, în care s-a pronunțat decizia penală nr. 61 din 4 aprilie 2002,

dosarul nr. 4152/P/1999 a Tribunalului Timișoara în care s-a pronunțat sentința

penală nr. 1217 din 20 decembrie 2000, precum și dosarul de urmărire penală nr.

458/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș.

Examinând actele și lucrările

dosarului Înalta Curte constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 458/P/1997

din 7 mai 1999 s-a dispus, pentru alte măsuri, punerea în mișcare a acțiunii

penale și trimiterea în judecată în stare de libertate, a inculpatului G.I. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 10 din

Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen.,

raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., și art. 26 C. pen., raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat

la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin sentința penală nr. 1217 din 20

decembrie 2000, Tribunalul Timiș l-a condamnat pe contestator, pentru

infracțiunile reținute în sarcina sa, la o pedeapsă rezultantă de 7 ani

închisoare.

Prin sentința penală nr. 61/Ap/4

aprilie 2002, Curtea de Apel Brașov (unde cauza a fost strămutată de la Curtea

de Apel Timișoara), a admis apelurile formulate de inculpații D.D. și L.T.,

precum și partea responsabilă civilmente, desființând în parte sentința penală

amintită, numai cu privire la dispozițiile referitoare la apelanți.

Recursurile declarate de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și partea civilă D.G.F.P. Timiș și D.R.V.I.

Timișoara împotriva deciziei nr. 61/Ap/2004 a Curții de Apel Brașov au fost

respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 3264 din 15 iunie 2004 a Înaltei

Curți de casație și Justiție, secția penală.

Potrivit art. 386 lit. a) C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în

anulare când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat

cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită potrivit legii.

Art. 385

11

alin. (1) C.

proc. pen., prevede că judecarea recursului se face cu citarea părților.

Într-adevăr, se observă că petentul

I.G. nu a fost citat la nici unul dintre termenele care au fost acordate cu

prilejul soluționării recursurilor declarate în cauză.

Mai mult decât atât, nici la

soluționarea apelurilor formulate în cauză nu a fost citat, iar la fond

procedura de citare a inculpatului I.G. a fost îndeplinită cu încălcarea

dispozițiilor art. 175 și urm. C. proc. pen., referitor la citare.

Înalta Curte constată, sub acest

aspect, în rechizitoriul întocmit în cauză se menționează că petentul

domiciliază în Italia, însă s-a solicitat citarea acestuia la reședința din

România, unde de altfel a și fost citat pentru numeroasele termene acordate în

cauză, deși tot din actele dosarului rezultă că inculpatul nu a mai locuit în

România din 1996.

De altfel, se constată că pe unele

din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cu I.G. agentul procedural a

menționat că a afișat actul pe ușa principală a clădirii deoarece destinatarul

este plecat din țară.

Înalta Curte apreciază că cererea

formulată de petentul I.G. și înregistrată pe rolul acestei instanțe, a fost

greșit intitulată „contestație în anulare” și greșit întemeiată în drept pe

dispozițiile art. 386 și urm. C. proc. pen.

Din considerentele expuse rezultă că

petentul nu a fost citat cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează

procedura de citare a părții în cauza în care a fost trimis în judecată și

condamnat, motive învederate de acesta de altfel și în cuprinsul cererii sale

intitulate „contestație în anulare”, sens în care Înalta Curte apreciază că

hotărârea de condamnare nu este definitivă, motiv pentru care aceasta nu poate

fi atacată cu o cale extraordinară de atac, înainte de a se epuiza căile

ordinare de atac.

Art. 416, 416

1

și art. 417

C. proc. pen., reglementează situațiile când hotărârile penale rămân

definitive.

Potrivit art. 416 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data expirării

termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen.

Potrivit art. 363 C. proc. pen.,

termenul de apel este de 10 zile și curge de la pronunțare pentru partea care a

fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare. Acest termen de 10 zile curge de

la comunicarea copiei de pe dispozitiv pentru partea care a lipsit atât la

dezbateri, cât și la pronunțare.

Se constată că cererea formulată de

petent este în fapt un apel peste termen, reglementat de dispozițiile art. 365 C.

proc. pen., și nu o contestație în anulare, instanța fiind îndrituită să

încadreze în drept o cerere greșit intitulată.

Astfel, în condițiile în care

petentul nu a fost prezent la nici unul din termenele acordate în cauză de

către Tribunalul Timiș, instanță de fond, și a lipsit și de la pronunțarea

sentinței și având în vedere că în ceea ce-l privește pe acesta nu a fost pusă

în executare hotărârea primei instanțe, Înalta Curte constată că sunt

îndeplinite cerințele art. 365 C. proc. pen. și, pe cale de consecință, va

trimite dosarul la Curtea de Apel Brașov, în vederea soluționării acestei căi

de atac, cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 175 și urm. C.

proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată că cererea formulată în

cauză de contestatorul I.G. constituie un apel peste termen și, în consecință,

trimite dosarul spre soluționarea apelului la Curtea de Apel Brașov.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 octombrie 2006.