ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5805/2006

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, sub nr. 7281/1/2006, petentul I.G. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 3264 din 15 iunie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 1993/2002, solicitând desființarea acesteia și rejudecarea cauzei. În motivarea contestației, petentul a arătat că prin sentința penală nr. 1217 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului Timiș a fost condamnat, la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare, pentru săvârșirea mai multor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 87/1994, Legea nr. 82/1991 și art. 289 C. pen. Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații L.T., D.D.

și partea responsabilă civilmente L.B., apeluri care au fost soluționate prin decizia penală nr. 61 din 4 aprilie 2002 a Curții de Apel Brașov (unde cauza a fost strămutată.). Recursurile declarate împotriva acestei decizii de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și părțile civile au fost respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia penală nr. 3264/2004. Mai arată contestatorul că nu a formulat nici un apel, nici recurs împotriva sentinței penale nr. 1217/2000 a Tribunalului Timiș, deoarece nu a fost citat legal pe parcursul desfășurării procesului în Italia unde domiciliază, aspect care rezultă din actele și lucrările dosarului. În drept, petentul și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc.

pen., arătând că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 391 C. proc. pen. În dovedirea contestației, petentul a depus la dosar copie de pe hotărârile menționate. În vederea soluționării cauzei, au fost atașate dosarul nr. 1993/2002 al Înaltei Curți de casație și Justiție, secția penală, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 3264 din 15 iunie 2004, dosarul nr. 1443/2001 al Curții de Apel Timișoara, dosarul nr. 548/2001 a Curții de Apel Brașov, în care s-a pronunțat decizia penală nr. 61 din 4 aprilie 2002, dosarul nr. 4152/P/1999 a Tribunalului Timișoara în care s-a pronunțat sentința penală nr. 1217 din 20 decembrie 2000, precum și dosarul de urmărire penală nr. 458/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș.

Examinând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 458/P/1997 din 7 mai 1999 s-a dispus, pentru alte măsuri, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată în stare de libertate, a inculpatului G.I. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26 C. pen., raportat la art. 10 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen., raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și art. 26 C. pen., raportat la art. 40 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Prin sentința penală nr. 1217 din 20 decembrie 2000, Tribunalul Timiș l-a condamnat pe contestator, pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare.

Prin sentința penală nr. 61/Ap/4 aprilie 2002, Curtea de Apel Brașov (unde cauza a fost strămutată de la Curtea de Apel Timișoara), a admis apelurile formulate de inculpații D.D. și L.T., precum și partea responsabilă civilmente, desființând în parte sentința penală amintită, numai cu privire la dispozițiile referitoare la apelanți. Recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și partea civilă D.G.F.P. Timiș și D.R.V.I. Timișoara împotriva deciziei nr. 61/Ap/2004 a Curții de Apel Brașov au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 3264 din 15 iunie 2004 a Înaltei Curți de casație și Justiție, secția penală. Potrivit art. 386 lit. a) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită potrivit legii.

Art. 385 11 alin. (1) C. proc. pen., prevede că judecarea recursului se face cu citarea părților. Într-adevăr, se observă că petentul I.G. nu a fost citat la nici unul dintre termenele care au fost acordate cu prilejul soluționării recursurilor declarate în cauză. Mai mult decât atât, nici la soluționarea apelurilor formulate în cauză nu a fost citat, iar la fond procedura de citare a inculpatului I.G. a fost îndeplinită cu încălcarea dispozițiilor art. 175 și urm. C. proc. pen., referitor la citare. Înalta Curte constată, sub acest aspect, în rechizitoriul întocmit în cauză se menționează că petentul domiciliază în Italia, însă s-a solicitat citarea acestuia la reședința din România, unde de altfel a și fost citat pentru numeroasele termene acordate în cauză, deși tot din actele dosarului rezultă că inculpatul nu a mai locuit în România din 1996. De altfel, se constată că pe unele din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cu I.G.

agentul procedural a menționat că a afișat actul pe ușa principală a clădirii deoarece destinatarul este plecat din țară. Înalta Curte apreciază că cererea formulată de petentul I.G. și înregistrată pe rolul acestei instanțe, a fost greșit intitulată „contestație în anulare” și greșit întemeiată în drept pe dispozițiile art. 386 și urm. C. proc. pen. Din considerentele expuse rezultă că petentul nu a fost citat cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează procedura de citare a părții în cauza în care a fost trimis în judecată și condamnat, motive învederate de acesta de altfel și în cuprinsul cererii sale intitulate „contestație în anulare”, sens în care Înalta Curte apreciază că hotărârea de condamnare nu este definitivă, motiv pentru care aceasta nu poate fi atacată cu o cale extraordinară de atac, înainte de a se epuiza căile ordinare de atac.

Art. 416, 416 1 și art. 417 C. proc. pen., reglementează situațiile când hotărârile penale rămân definitive. Potrivit art. 416 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen. Potrivit art. 363 C. proc. pen., termenul de apel este de 10 zile și curge de la pronunțare pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare. Acest termen de 10 zile curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv pentru partea care a lipsit atât la dezbateri, cât și la pronunțare. Se constată că cererea formulată de petent este în fapt un apel peste termen, reglementat de dispozițiile art. 365 C. proc. pen., și nu o contestație în anulare, instanța fiind îndrituită să încadreze în drept o cerere greșit intitulată.

Astfel, în condițiile în care petentul nu a fost prezent la nici unul din termenele acordate în cauză de către Tribunalul Timiș, instanță de fond, și a lipsit și de la pronunțarea sentinței și având în vedere că în ceea ce-l privește pe acesta nu a fost pusă în executare hotărârea primei instanțe, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cerințele art. 365 C. proc. pen. și, pe cale de consecință, va trimite dosarul la Curtea de Apel Brașov, în vederea soluționării acestei căi de atac, cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 175 și urm. C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată că cererea formulată în cauză de contestatorul I.G. constituie un apel peste termen și, în consecință, trimite dosarul spre soluționarea apelului la Curtea de Apel Brașov. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 octombrie 2006.