ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2189/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția

civilă, la 5 ianuarie 2004, D.A.B. și D.P.I. au solicitat, în contradictoriu cu

Primarul municipiului Cluj-Napoca, anularea dispoziției nr. 3769 din 19

noiembrie 2003 emisă de primar și obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție

prin care să admită notificarea nr. 229 din 29 octombrie 2001.

În motivarea cererii, s-a arătat că în mod nelegal le-a fost

respinsă notificarea, cu motivarea că ar fi beneficiat de despăgubiri la

preluarea apartamentului de către stat. Această susținere nu este reală,

contestatorii neprimind despăgubiri nici în momentul preluării imobilului nici

ulterior.

Prin sentința civilă nr. 1149 din 19 mai 2004, Tribunalul

Cluj, secția civilă, a admis în parte contestația, a anulat dispoziția nr. 3769

din 19 noiembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca și a constatat

dreptul contestatorilor la acordarea de măsuri reparatorii, prin acordarea de

despăgubiri pentru suma achitată din valoarea apartamentului 51.702 lei

actualizată, obligând intimatul să emită o nouă dispoziție în acest sens.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

motivația contestatorilor cu referire la preluarea abuzivă nu este reală,

deoarece solicitând plecarea definitivă din țară, au știut și au acceptat

urmările solicitărilor lor.

Au fost considerate admisibile măsurile reparatorii în

limitele sumei achitate înainte de plecare, respectiv pentru suma de 51.702

lei.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a

fost admis în parte prin decizia civilă nr. 1916 A din 3 septembrie 2004 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă. S-a stabilit că reclamanții au dreptul la

despăgubiri reprezentând echivalentul în lei al sumei de 42.063 Euro, cu

condiția rambursării sumei de 75.030 lei, actualizată cu indicele inflației,

începând cu data de 22 septembrie 1984 și până la data rambursării.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul

Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca.

În considerentele deciziei sale, instanța de apel a arătat

că dispozițiile art. 1 pct. 1.4. lit. B) din H.G. nr. 498/2003 sunt contrare

prevederilor Legii nr. 10/2001 și având în vedere ierarhia actelor normative,

prin hotărâre de guvern nu se poate adăuga la lege și nici deroga de la

aceasta.

Reclamanților li se cuvin despăgubiri bănești

corespunzătoare valorii imobilului prima instanță, printr-o eronată aplicare și

interpretare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, considerând că reclamanții sunt

îndreptățiți numai la despăgubiri pentru suma de 51.702 lei. Reclamanții au

dobândit proprietatea locuinței chiar dacă aceasta nu a fost achitată integral,

și se cuvine a fi despăgubiți potrivit valorii actuale a imobilului, stabilită

de expert.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primarul

municipiului Cluj-Napoca, critica vizând următoarele aspecte:

Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza

Decretului de expropriere nr. 223/1974, cu plata despăgubirilor în sumă de

80.000 lei, din care suma de 75.030 lei reprezintă credit nerambursat.

Din prevederile art. 2, art. 3 și art. 4 din acest act

normativ rezultă că identificarea bunurilor și preluarea lor se face prin

decizia comitetului executiv al consiliului popular județean în a cărui rază

teritorială sunt situate bunurile. Astfel, dobândirea dreptului de proprietate

al statului asupra imobilului și stingerea concomitentă a acestui drept în

patrimoniul reclamanților s-a consumat la data emiterii deciziei de preluare,

care avea caracter constitutiv de drepturi.

Valabilitatea titlului statului trebuie apreciată în raport

cu conținutul actului normativ care a stat la baza dobândirii dreptului de

proprietate, respectiv dacă erau sau nu îndeplinite condițiile acestuia.

Este nejustificată obligarea Consiliului Local al municipiului

Cluj-Napoca la plata cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat și de

expert, această probă profitând reclamanților, iar nu pârâtului Consiliul

Local.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului,

întrucât instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor Legii nr.

10/2001.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate

prin motivele de recurs și în raport de probele administrate înaintea primei

instanțe, Curtea a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele

considerente:

Este dovedit faptul că imobilul pentru care s-au solicitat

măsuri reparatorii a fost vândut statului în temeiul dispozițiilor Decretului

nr. 223/1974, preluarea făcându-se prin decizia nr. 328 din 22 septembrie 1984.

Or, la acea dată era în vigoare Constituția din 1965 care, prin art. 36,

ocrotea dreptul de proprietate personală.

Potrivit acestui text, dreptul de proprietate personală este

ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală

veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe

lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort

personal.

Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că, în Republica

Socialistă România construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate

de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în țară. Potrivit art. 2,

persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să

înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în

Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va

prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2)

din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de

locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă

proprietate personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în

mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat

la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în

proprietatea statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la

alineatele precedente trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din

Legea cu privire la fondul funciar.

În aceste condiții, nu se poate susține că decretul respecta

prevederile constituționale enunțate.

Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974,

România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie

1948 care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la

proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și nimeni nu poate fi

lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei

persoane de a circula liber, inclusiv de a-și părăsi propria țară.

Față de cele ce preced, aprecierile privitoare la

legalitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea contestatoarei nu

sunt corecte și nu pot fundamenta respingerea cererii de acordare a măsurilor

reparatorii enunțate în Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, hotărârea de guvern prin care s-au adoptat

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu putea adăuga la

aceasta. Or, Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării

recursului, nu făcea nici o distincție asupra legalității preluării potrivit

Decretului nr. 223/1974 după cum s-au acordat sau nu despăgubiri. Așadar, actul

Guvernului adaugă la lege, motiv pentru care nu poate fi avut în vedere în

aprecierea legalității titlului statului.

Față de cele ce preced, instanța de apel a făcut aplicarea

corectă a prevederilor legii speciale atunci când a stabilit dreptul

contestatorilor la măsuri reparatorii în echivalent și i-a obligat la

restituirea sumei plătită de stat la preluarea imobilului, aceasta fiind

intenția legiuitorului dedusă din art. 11 și art. 12 din Legea nr. 10/2001, în

forma în vigoare la data sesizării instanței.

De vreme ce a admis în parte apelul contestatorilor, în mod

corect instanța, în temeiul art. 276 C. proc. civ., a obligat consiliul local

numai la o parte din cheltuielile efectuate de aceștia. La determinarea părții

în sarcina căreia cade suportarea cheltuielilor de judecată este avută în

vedere culpa procesuală, dedusă din căderea în pretenții, iar nu faptul de a-i

profita sau nu o dovadă administrată.

Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a considerat că

nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanței

de apel fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, deși recursul a fost întemeiat în drept și pe dispozițiile

art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nu a fost formulată nici o critică privitoare

la nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi

administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, motiv pentru care

instanța de recurs nu a avut a examina această problemă.

În temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins ca nefondat, cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul

municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 1916 A din 3 septembrie

2004 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2006.