ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2189/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la 5 ianuarie 2004, D.A.B. și D.P.I. au solicitat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca, anularea dispoziției nr. 3769 din 19 noiembrie 2003 emisă de primar și obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție prin care să admită notificarea nr. 229 din 29 octombrie 2001. În motivarea cererii, s-a arătat că în mod nelegal le-a fost respinsă notificarea, cu motivarea că ar fi beneficiat de despăgubiri la preluarea apartamentului de către stat. Această susținere nu este reală, contestatorii neprimind despăgubiri nici în momentul preluării imobilului nici ulterior.

Prin sentința civilă nr. 1149 din 19 mai 2004, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte contestația, a anulat dispoziția nr. 3769 din 19 noiembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca și a constatat dreptul contestatorilor la acordarea de măsuri reparatorii, prin acordarea de despăgubiri pentru suma achitată din valoarea apartamentului 51.702 lei actualizată, obligând intimatul să emită o nouă dispoziție în acest sens. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că motivația contestatorilor cu referire la preluarea abuzivă nu este reală, deoarece solicitând plecarea definitivă din țară, au știut și au acceptat urmările solicitărilor lor. Au fost considerate admisibile măsurile reparatorii în limitele sumei achitate înainte de plecare, respectiv pentru suma de 51.702 lei.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis în parte prin decizia civilă nr. 1916 A din 3 septembrie 2004 a Curții de Apel Cluj, secția civilă. S-a stabilit că reclamanții au dreptul la despăgubiri reprezentând echivalentul în lei al sumei de 42.063 Euro, cu condiția rambursării sumei de 75.030 lei, actualizată cu indicele inflației, începând cu data de 22 septembrie 1984 și până la data rambursării. A fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca. În considerentele deciziei sale, instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 1 pct. 1.4. lit. B) din H.G. nr. 498/2003 sunt contrare prevederilor Legii nr. 10/2001 și având în vedere ierarhia actelor normative, prin hotărâre de guvern nu se poate adăuga la lege și nici deroga de la aceasta.

Reclamanților li se cuvin despăgubiri bănești corespunzătoare valorii imobilului prima instanță, printr-o eronată aplicare și interpretare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, considerând că reclamanții sunt îndreptățiți numai la despăgubiri pentru suma de 51.702 lei. Reclamanții au dobândit proprietatea locuinței chiar dacă aceasta nu a fost achitată integral, și se cuvine a fi despăgubiți potrivit valorii actuale a imobilului, stabilită de expert. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primarul municipiului Cluj-Napoca, critica vizând următoarele aspecte: Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 223/1974, cu plata despăgubirilor în sumă de 80.000 lei, din care suma de 75.030 lei reprezintă credit nerambursat.

Din prevederile art. 2, art. 3 și art. 4 din acest act normativ rezultă că identificarea bunurilor și preluarea lor se face prin decizia comitetului executiv al consiliului popular județean în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile. Astfel, dobândirea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului și stingerea concomitentă a acestui drept în patrimoniul reclamanților s-a consumat la data emiterii deciziei de preluare, care avea caracter constitutiv de drepturi. Valabilitatea titlului statului trebuie apreciată în raport cu conținutul actului normativ care a stat la baza dobândirii dreptului de proprietate, respectiv dacă erau sau nu îndeplinite condițiile acestuia. Este nejustificată obligarea Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca la plata cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat și de expert, această probă profitând reclamanților, iar nu pârâtului Consiliul Local.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului, întrucât instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor Legii nr. 10/2001. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate prin motivele de recurs și în raport de probele administrate înaintea primei instanțe, Curtea a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Este dovedit faptul că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii a fost vândut statului în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, preluarea făcându-se prin decizia nr. 328 din 22 septembrie 1984. Or, la acea dată era în vigoare Constituția din 1965 care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală.

Potrivit acestui text, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal. Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că, în Republica Socialistă România construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în țară. Potrivit art. 2, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România.

Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la alineatele precedente trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar.

În aceste condiții, nu se poate susține că decretul respecta prevederile constituționale enunțate. Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de a-și părăsi propria țară. Față de cele ce preced, aprecierile privitoare la legalitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea contestatoarei nu sunt corecte și nu pot fundamenta respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii enunțate în Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, hotărârea de guvern prin care s-au adoptat Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu putea adăuga la aceasta. Or, Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării recursului, nu făcea nici o distincție asupra legalității preluării potrivit Decretului nr. 223/1974 după cum s-au acordat sau nu despăgubiri. Așadar, actul Guvernului adaugă la lege, motiv pentru care nu poate fi avut în vedere în aprecierea legalității titlului statului. Față de cele ce preced, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor legii speciale atunci când a stabilit dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii în echivalent și i-a obligat la restituirea sumei plătită de stat la preluarea imobilului, aceasta fiind intenția legiuitorului dedusă din art. 11 și art. 12 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data sesizării instanței.

De vreme ce a admis în parte apelul contestatorilor, în mod corect instanța, în temeiul art. 276 C. proc. civ., a obligat consiliul local numai la o parte din cheltuielile efectuate de aceștia. La determinarea părții în sarcina căreia cade suportarea cheltuielilor de judecată este avută în vedere culpa procesuală, dedusă din căderea în pretenții, iar nu faptul de a-i profita sau nu o dovadă administrată. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a considerat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind dată cu aplicarea și interpretarea corectă a Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, deși recursul a fost întemeiat în drept și pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., nu a fost formulată nici o critică privitoare la nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, motiv pentru care instanța de recurs nu a avut a examina această problemă. În temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 1916 A din 3 septembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2006.