ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 231/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția

civilă, la 25 noiembrie 2003, B.B., B.Z.M. și B.M.L.B. au solicitat, în

contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului Cluj, anularea Dispoziției de

respingere a notificării nr. 47427/3/452.

În motivarea contestației s-a arătat că în mod greșit s-a

apreciat că nu a fost făcută dovada calității de moștenitori ai proprietarului

tabular de la care s-a preluat imobilul. Cu actele de stare civilă depuse la

Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 contestatoarele au făcut această

dovadă.

Preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu

întrucât Decizia nr. 68/1976 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular

Județean nu a fost comunicată proprietarului. Or, Decretul nr. 223/1974

prevedea în mod expres obligația comunicării.

Prin sentința civilă nr. 947 din 26 aprilie 2004 Tribunalul

Cluj, secția civilă, a respins contestația ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că după apariția

Legii nr. 10/2001 moștenitorii fostului proprietar au formulat notificare prin

care au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri.

Față de dispozițiile art. 1 pct. 1.4. lit. B) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 preluarea imobilului nu a fost

abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil din prețul primit. Așa cum au

recunoscut și reclamanții, autorul lor a primit drept despăgubire suma de

40.000 lei.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a

fost admis prin decizia civilă nr. 593 A din 26 mai 2005 a Curții de Apel Cluj,

secția civilă. Sentința a fost anulată și s-a dispus restituirea în natură a

imobilului situat în Cluj-Napoca, compus din teren și construcții. Pentru

restul imobilului înstrăinat, constând în corp B și corp C, teren cu

construcții, s-a dispus acordarea de despăgubiri.

În considerentele deciziei sale, instanța de apel a arătat

că la data preluării imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 era în

vigoare Constituția din 1965 care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate

personală.

Anterior adoptării Decretului nr. 223/1974, România

ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948

care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la

proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și nimeni nu poate fi

lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei

persoane de a circula liber, inclusiv de a-și părăsi propria țară.

Totodată, din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ.

rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de

a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art. 481 C. civ.,

nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de

utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. În speță,

este evident că nu a existat nici o cauză de utilitate publică care să

justifice preluarea imobilului, iar antecesorii reclamanților nu au primit

absolut nici o despăgubire pentru terenul aferent celor patru corpuri de

clădire preluate, aspect care rezultă cu claritate din anexa la Decizia nr.

68/1976 unde, la poziția 46, proprietarul tabular B.A.B. figurează pentru

despăgubiri numai pentru clădiri, nu și pentru teren.

Împotriva deciziei date în apel a declarat recurs intimatul,

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica privind

următoarele aspecte:

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu

titlu, prin decizia nr. 68 din 1 martie 1976 a fostului Comitet Executiv al

Consiliului Popular Județean Cluj, cu plata de despăgubiri în cuantum de 40.000

lei.

Statul român a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu în condițiile art. 2, art. 3 și art. 4 din Decretul nr.

223/1974. Împotriva acestei decizii se putea face plângere la instanțele

judecătorești în condițiile Legii nr. 1/1967.

Necomunicarea deciziei de preluare nu putea avea drept

consecință nulitatea acesteia, deoarece proprietarul care rămânea în

străinătate cunoștea consecințele acțiunii sale. Cel mult, necomunicarea putea

duce la prelungirea termenului înăuntrul căruia se putea face plângere.

Instanța nu poate să cenzureze neconstituționalitatea

Decretului nr. 223/1974, competența sub acest aspect revenind numai Curții

Constituționale. Valabilitatea titlului statului trebuie apreciată în raport cu

conținutul actelor normative în vigoare la data înscrierii dreptului de

proprietate în cartea funciară.

Față de prevederile H.G. nr. 498/2003, art. 1.4. lit. B),

preluarea de către stat a imobilului s-a făcut cu titlu, întrucât autorul

reclamanților a fost îndestulat rezonabil prin înstrăinarea imobilului către

stat cu suma de 40.000 lei.

Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului,

instanța de apel făcând o aplicare corectă a textelor incidente în cauză.

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

și în raport de probele administrate înaintea instanțelor de fond, Curtea a

apreciat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a fost preluat de la autorul

contestatorilor în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Considerațiile făcute de instanța de apel asupra legalității

preluării sunt corecte, din verificarea conformității actului normativ ce a

creat baza preluării cu Constituția în vigoare la acea dată și cu actele de

natură politică adoptate de România prin ratificarea Declarației Universale a

Drepturilor Omului, anterior preluării, rezultând încălcarea dreptului

fundamental la proprietate și la liberă circulație al persoanei căreia i se impunea

stabilirea în România, sub sancțiunea înstrăinării imobilelor avute.

Astfel, conform art. 36 din Constituția din 1965, dreptul de

proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului

de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de

locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și

bunurile de uz și confort personal.

Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că,

în Republica Socialistă România

construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate de către persoanele

fizice numai dacă au domiciliul în țară. Potrivit art. 2, persoanele care au

făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până

la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica

Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste

bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea

nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe

din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate

personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos

din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea

termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea

statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la alineatele precedente

trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din Legea cu privire la

fondul funciar.

În aceste condiții, nu se poate susține că decretul respecta

prevederile constituționale enunțate.

Nu a putut fi primită susținerea recurentului în sensul că

instanța nu era competentă să facă aprecieri asupra constituționalității

Decretului nr. 223/1974, singura cu atribuții în domeniu fiind Curtea

Constituțională, întrucât Curtea Constituțională poate fi sesizată numai cu

privire la constituționalitatea actelor normative adoptate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 47/1992. În privința actelor normative anterioare acestei

legi, instanțele de drept comun pot verifica, pe cale incidentală, concordanța

lor cu Constituția sub imperiul căreia au fost adoptate.

De altfel, în condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei

în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Or, Decretul nr.

223/1974 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989.

Pe de altă parte, hotărârea de guvern prin care s-au adoptat

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind dată în aplicarea

legii, nu putea adăuga la aceasta. Or, Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare

la data înregistrării recursului, nu făcea nici o distincție asupra legalității

preluării potrivit Decretului nr. 223/1974 după cum s-au acordat sau nu

despăgubiri. Așadar, actul Guvernului adaugă la lege, motiv pentru care nu

poate fi avut în vedere în aprecierea legalității titlului statului.

Față de cele ce preced, rezultă că instanța de apel a făcut

o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legii materiale incidente în

speță, Decretul nr. 223/1974 neputând fi considerat un act normativ emis cu

respectarea prevederilor Constituției din 1965, astfel încât să justifice

preluarea cu titlu a unor imobile. Drept urmare, criticile formulate nu

întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. motiv pentru care recursul va

fi respins potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurentul va fi obligat

la cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de Primarul

municipiului Cluj Napoca împotriva deciziei civile nr. 593 A din 26 mai 2005

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă.

Obligă pe recurent la 3.000 lei RON cheltuieli de judecată

către intimații B.B. și B.Z.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2006.