ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4562/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 297 din 28

martie 2003, Tribunalul Prahova a respins excepțiile privind prescrierea

dreptului la acțiune pentru obținerea măsurilor reparatorii în natură sau prin

echivalent și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta SC M. SA

Galați, a netimbrării cererii, a prescripției dreptului la acțiune și a lipsei

de interes a reclamanților în cererea de constatare a nulității absolute a

actului de înstrăinare a imobilului și pe fond a respins ca neîntemeiată

acțiunea în revendicare imobiliară și constatare nulitate absolută a

contractului de vânzare-cumpărare, formulată de reclamanții S.S., G.M., S.J. și

C.C. în contradictoriu cu pârâții SC M. SA Galați, sucursala Ploiești, A.P.A.P.S.

București, SC W. SA București, SIF Muntenia.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond, a reținut, în esență, că sunt neîntemeiate excepțiile invocate de pârâta

SC M. SA Galați, iar pe fondul cauzei, imobilul revendicat de reclamanți a fost

preluat de stat cu respingerea dispozițiilor prevăzute de lege, în baza unui

titlu legal constituit.

În privința contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între A.P.A.P.S. și SC M. SA Galați având ca obiect

înstrăinarea imobilului, a reținut că actul fiind încheiat cu bună credință, nu

se poate constata nulitatea absolută a acestuia.

Împotriva sentinței civile nr. 297

din 28 martie 2003, pronunțată de Tribunalul Prahova, au declarat apel

reclamanții susținând că este nelegală și netemeinică, întrucât în cauză au

fost aplicate dispoziții străine de pricina ce se judecă, anume prevederile

art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, raportate la Legea nr. 119/1948 cu

privire la capătul de cerere în revendicare, care, pe cale de interpretare

conduc la nerealizarea condițiilor prevăzute de art. 480 C. civ.

Printr-un alt motiv de apel,

reclamanții au invocat nelegalitatea hotărârii decurgând din lipsa de rol activ

a primei instanțe, care a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) teza I-a C.

proc. civ., în cauză, imobilul fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Au mai învederat reclamanții, că

sentința este nelegală întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 480 C. civ.,

iar instanța a omis să verifice legalitatea titlului de preluare al statului,

în raport de Decretul nr. 92/1950.

De asemenea, reclamanții au mai

susținut că, hotărârea primei instanțe nu este motivată în privința celui de al

doilea capăt de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare și că a încălcat dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, respectiv de art. 948 pct. 4 C. proc. civ.

Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă, prin decizia nr. 210 din 8 octombrie 2003 a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanții S.S., G.M., S.J. și C.C.

Pentru a decide astfel, curtea de apel,

a reținut că, potrivit art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor,

neavând putere retroactivă, rezultând că legea nouă este de imediată aplicare

și se extinde exclusiv asupra situațiilor juridice pentinde și efectelor

viitoare ale raportărilor juridice trecute.

Cu privire la imobilele preluate

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aflate sub

incidența Legii nr. 10/2001, ca lege nouă, de imediată aplicare, acestea

formează obiectul situației juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile

însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de

preluare.

Anterior apariției Legii nr. 10/2001,

restituirea acestor imobile către foștii proprietari se putea face ca urmare a

formulării unei acțiuni de drept comun de către foștii proprietari, în

revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., ori

responsabilității civile, dedus din art. 998 C. civ., ambele aparținând legii

vechi.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă,

supremă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de

preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție,

perfecționează sistemul reparator, iar prin normele procedurale speciale îl

subordonează contractului judecătoresc.

Întrucât reglementările cuprinse în

Legea nr. 10/2001, interesează substanțial și procedural, ordinea publică,

rezultă că sunt de imediată aplicare.

De altfel, chiar art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietarii sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legii

speciale de reparație.

Rezultă că ulterior datei de 14

februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, ca lege nouă,

acțiunea în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă o

acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea

procedurii administrative, obligatorie, prealabilă sesizării instanțelor

judecătorești, prin legea nouă, accesul la justiție, printr-un proces echitabil

nefiind deci limitat.

În cauza dedusă judecății, acțiunea

reclamanților a fost introdusă la 15 august 2002, sub importul legii noi și

deci nu mai poate fi caracterizată și primită ca o acțiune în revendicare

supusă dreptului comun, deci legii vechi, acțiunea fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii

reclamanții S.S., G.M., S.J. și C.C., au declarat recurs întemeiat pe motivele de

casare prevăzută de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

amplu argumentate, reclamanții au arătat, în esență, că „instanța de apel a

nesocotit în mod grav principiul contradictorialității dezbaterilor reglementat

imperativ de art. 129 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., întrucât nu a pus în

discuție părților problema inadmisibilității cererii introductive de instanță,

invocată din oficiu; nerespectarea principiului nou

reformațio in pejus

,

reglementat de dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ. și a încălcat

dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

privind accesul liber și necondiționat la justiție.

Față de motivele de recurs formulată

și considerentele evocate, recurenții au solicitat admiterea recursului,

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța a

cărei hotărâri va casată.

Recursul este întemeiat pentru

considerentele ce succed:

Din lecturarea considerentelor

hotărârii recurate rezultă că, instanța de apel și-a fundamentat soluția de

respingere a apelului, invocând drept motiv, exclusiv, inadmisibilitatea

acțiunii de revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Verificând practicaua hotărârii cât

și încheierile de ședință premergătoare, rezultă că instanța de apel nu a pus

în discuția părților inadmisibilitatea acțiunii.

Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel era obligată să se pronunțe înainte de a intra în fondul

dezbaterilor, asupra excepțiilor de procedură, precum și a celor de fond care

fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Or, instanța de apel, în baza art. 295

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., avea posibilitatea să invoce din oficiu,

inadmisibilitatea acțiunii, ca motiv de ordine publică și să pună în discuția

părților problema inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Neprocedând în acest mod, instanța

de apel a încălcat principiul contradictorialității în procesul civil în baza

căruia are obligația să dea cuvântul părților din proces și să pună în discuție

orice împrejurare de fapt sau de drept care duce la dezlegarea cauzei.

Pe de altă parte, atâta vreme cât nu

a invocat din oficiu, ca motiv de ordine, excepția inadmisibilității acțiunii,

în condițiile art. 295 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanța de apel,

avea obligația de a soluționa toate motivele de apel invocate de către

apelanți.

Soluționând calea de atac a apelului

în afara limitelor în care cauza i-a fost devoluată, echivalează cu o

nesoluționare a cauzei pe fond, fiind de natură a le cauza recurenților o

vătămare de ordin procesual, constând în lipsirea de un grad de jurisdicție, ci

nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Așa fiind, în temeiul art. 304 pct. 5,

art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ. impune admiterea recursului,

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții

G.M., S.J., C.C., M.D. împotriva deciziei nr. 210 din 8 octombrie 2003

pronunțată de Apel Ploiești, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2006.