ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6987/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

F.A.E. a fost proprietarul

apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F.

ind. Timișoara C.F. col. nr. top 264/II.

Intenționând să

părăsească definitiv România, proprietarul a cerut Statului

Român în anul 1982 să-i preia dreptul de proprietate, potrivit

legislației din acea vreme.

Biroul Permanent al Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al județului Timiș a emis decizia nr.

134 din 10 februarie 1982, prin care a dispus trecerea în proprietatea statului

și în administrarea I.C.R.A.L. Timișoara a apartamentului de mai sus

în temeiul Decretului nr. 223/1974 contra unei despăgubiri în sumă de

17.054 lei, precum și, fără plată, a cotei de 34% din

terenul aferent întregului imobil în temeiul art. 13 din Legea nr. 59/1974.

Ulterior, în temeiul Legii nr.

112/1995, Statul Român, prin intermediul unei societăți specializate,

a vândut apartamentul numiților G.O. și Z., care și-au intabulat

dreptul de proprietate astfel dobândit.

Pe cale de notificare formulată

la 7 noiembrie 2001 în condițiile Legii nr. 10/2001, fostul proprietar a

cerut acordarea de despăgubiri în echivalentul valorii de piață

a apartamentului rămasă după deducerea despăgubirii primite

de 17.054 lei actualizată în raport cu indicele inflației.

Primarul municipiului Timișoara

a emis dispoziția nr. 1142 din 18 aprilie 2005, prin care a respins

cererea obiect al notificării cu motivarea că preluarea de către

stat, fiind făcută cu plata de despăgubiri, nu a fost abuzivă

potrivit prevederilor art. 1.4 lit. B) din H.G. nr. 498/2003.

Prin contestație formulată

în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, F.A.E. a solicitat anularea

dispoziției și acordarea despăgubirilor pretinse prin

notificare.

Tribunalul Timiș, secția

civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 2283 din 26

septembrie 2005, prin care a admis contestația, a anulat dispoziția

primarului și a dispus emiterea unei noi dispoziții în sensul

acordării contestatorului de despăgubiri în echivalentul

apartamentului preluat de stat, condiționat de restituirea de către

contestator a sumei de 17.054 lei actualizată.

Apelul declarat de Primarul

municipiului Timișoara a fost respins prin decizia civilă nr. 1887

din 28 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel de Apel

Timișoara, secția civilă.

Instanța de apel a statuat

că fostul proprietar este persoană îndreptățită în

baza art. 3 din Legea nr. 10/2001 de a cere despăgubiri pentru

apartamentul preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, act normativ

care a fost abrogat și declarat neconstituțional.

Primarul municipiului Timișoara

a declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor date în cauză

și respingerea contestației, scop în care a enunțat cazurile de

casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului se

susține că instanțele au încălcat prevederile art. 1.4 lit.

B) și C) din H.G. nr. 498/2003, potrivit cărora în cazul

locuințelor înstrăinate cu plată către stat de persoanele

care au făcut cerere de plecare definitivă din țară,

preluarea imobilului nu este abuzivă, fiind legală dispoziția

prin care primarul a respins cererea de acordare de despăgubiri,

situație similară și în privința terenurilor cu referire la

care sunt incidente și prevederile art. 30 și art. 31 din Legea nr.

58/1974 .

Se mai impută instanțelor

neobservarea faptului că dosarul administrativ depus de către

contestator este incomplet, lipsind dovezile referitoare la identitatea

părinților contestatorului, la suma primită de contestator cu

titlul de despăgubiri pentru terenul și construcția preluate de

stat, care trebuie restituită, fiind astfel încălcate

obligațiile stabilite prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, care a

prevăzut un termen de decădere, prelungit succesiv, înăuntrul

căruia trebuia a fi depuse arătatele acte doveditoare.

Recursul nu este întemeiat.

Instanțele au stabilit ca stare

de fapt identitatea dintre persoana contestatorului și proprietarul

imobilelor preluate de stat, astfel încât orice susținere contrară nu

poate fi privită decât ca motiv de netemeinicie, ceea ce nu constituie caz

de recurs în reglementarea dată de art. 304 C. proc. civ.

Termenul pentru depunerea actelor

doveditoare prescris prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, prelungit ulterior

succesiv, diferă esențial de termenul de decădere reglementat

prin art. 21 din lege, care nu poate fi extins altor situații neavute în

vedere de legiuitor, prevalând astfel realizarea dreptului asupra

desfășurării procedurii în concordanță și cu

dispozițiile Constituției și ale Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale privitoare la

garantarea dreptului de proprietate.

Instanțele au statuat pe deplin

legal în sensul dreptului contestatorului de a fi despăgubit în

echivalentul imobilului teren și construcție preluat de stat.

Astfel, prin art. 2, Decretul nr.

223/1974 a prevăzut în mod expres că persoanele care au făcut

cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să

înstrăineze până la data plecării, construcțiile aflate în

proprietatea lor, iar înstrăinarea se va face către stat, care va

prelua aceste bunuri.

De asemenea, cu privire la

terenurile aferente construcțiilor, același act normativ făcea

trimitere la art. 13 din Legea nr. 59/1974 conform căruia „terenurile de

orice fel aparținând persoanelor care, având domiciliul în Republica Socialistă

România, părăsesc definitiv țara, trec fără plată

în proprietatea statului”.

Atare reglementări, aplicate în

cazul contestatorului, au impus acestuia o conduită care încălca

atributul său exclusiv de a dispune liber asupra bunurilor sale, astfel

încât preluarea de către stat în modul arătat a terenului și

construcției nu poate fi considerată decât ca o preluare abuzivă

în sensul definit prin art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit Legii nr. 10/2001 și

jurisprudenței în materie, calificarea preluării de către stat a

unui imobil este atributul exclusiv al instanțelor de judecată

investite să soluționeze cereri întemeiate pe acest act normativ.

Contrar însă celor mai sus

arătate, prin art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, se prevede de

plano că preluările de genul celui din cauza de față nu

sunt abuzive.

Ori, asemenea reglementări de

rang inferior legii sunt în mod evident contrare înseși dispozițiilor

din Legea nr. 10/2001 pentru a cărei aplicare unitară au fost emise,

adăugând nepermis la lege, contravenind și dispozițiilor art. 41

și art. 135 din Constituția României, precum și art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994.

În raport cu toate cele ce preced,

recursul de față este nefondat în integralitatea sa, astfel încât va

fi respins potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 1887

din 28 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 14 septembrie 2006