ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6987/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: F.A.E. a fost proprietarul apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. ind. Timișoara C.F. col. nr. top 264/II. Intenționând să părăsească definitiv România, proprietarul a cerut Statului Român în anul 1982 să-i preia dreptul de proprietate, potrivit legislației din acea vreme. Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Timiș a emis decizia nr. 134 din 10 februarie 1982, prin care a dispus trecerea în proprietatea statului și în administrarea I.C.R.A.L. Timișoara a apartamentului de mai sus în temeiul Decretului nr. 223/1974 contra unei despăgubiri în sumă de 17.054 lei, precum și, fără plată, a cotei de 34% din terenul aferent întregului imobil în temeiul art. 13 din Legea nr. 59/1974.

Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, Statul Român, prin intermediul unei societăți specializate, a vândut apartamentul numiților G.O. și Z., care și-au intabulat dreptul de proprietate astfel dobândit. Pe cale de notificare formulată la 7 noiembrie 2001 în condițiile Legii nr. 10/2001, fostul proprietar a cerut acordarea de despăgubiri în echivalentul valorii de piață a apartamentului rămasă după deducerea despăgubirii primite de 17.054 lei actualizată în raport cu indicele inflației. Primarul municipiului Timișoara a emis dispoziția nr. 1142 din 18 aprilie 2005, prin care a respins cererea obiect al notificării cu motivarea că preluarea de către stat, fiind făcută cu plata de despăgubiri, nu a fost abuzivă potrivit prevederilor art. 1.4 lit. B) din H.G.

nr. 498/2003. Prin contestație formulată în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, F.A.E. a solicitat anularea dispoziției și acordarea despăgubirilor pretinse prin notificare. Tribunalul Timiș, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 2283 din 26 septembrie 2005, prin care a admis contestația, a anulat dispoziția primarului și a dispus emiterea unei noi dispoziții în sensul acordării contestatorului de despăgubiri în echivalentul apartamentului preluat de stat, condiționat de restituirea de către contestator a sumei de 17.054 lei actualizată. Apelul declarat de Primarul municipiului Timișoara a fost respins prin decizia civilă nr. 1887 din 28 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel de Apel Timișoara, secția civilă.

Instanța de apel a statuat că fostul proprietar este persoană îndreptățită în baza art. 3 din Legea nr. 10/2001 de a cere despăgubiri pentru apartamentul preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, act normativ care a fost abrogat și declarat neconstituțional. Primarul municipiului Timișoara a declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor date în cauză și respingerea contestației, scop în care a enunțat cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului se susține că instanțele au încălcat prevederile art. 1.4 lit. B) și C) din H.G.

nr. 498/2003, potrivit cărora în cazul locuințelor înstrăinate cu plată către stat de persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară, preluarea imobilului nu este abuzivă, fiind legală dispoziția prin care primarul a respins cererea de acordare de despăgubiri, situație similară și în privința terenurilor cu referire la care sunt incidente și prevederile art. 30 și art. 31 din Legea nr. 58/1974 . Se mai impută instanțelor neobservarea faptului că dosarul administrativ depus de către contestator este incomplet, lipsind dovezile referitoare la identitatea părinților contestatorului, la suma primită de contestator cu titlul de despăgubiri pentru terenul și construcția preluate de stat, care trebuie restituită, fiind astfel încălcate obligațiile stabilite prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, care a prevăzut un termen de decădere, prelungit succesiv, înăuntrul căruia trebuia a fi depuse arătatele acte doveditoare.

Recursul nu este întemeiat. Instanțele au stabilit ca stare de fapt identitatea dintre persoana contestatorului și proprietarul imobilelor preluate de stat, astfel încât orice susținere contrară nu poate fi privită decât ca motiv de netemeinicie, ceea ce nu constituie caz de recurs în reglementarea dată de art. 304 C. proc. civ. Termenul pentru depunerea actelor doveditoare prescris prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, prelungit ulterior succesiv, diferă esențial de termenul de decădere reglementat prin art. 21 din lege, care nu poate fi extins altor situații neavute în vedere de legiuitor, prevalând astfel realizarea dreptului asupra desfășurării procedurii în concordanță și cu dispozițiile Constituției și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privitoare la garantarea dreptului de proprietate.

Instanțele au statuat pe deplin legal în sensul dreptului contestatorului de a fi despăgubit în echivalentul imobilului teren și construcție preluat de stat. Astfel, prin art. 2, Decretul nr. 223/1974 a prevăzut în mod expres că persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor, iar înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri. De asemenea, cu privire la terenurile aferente construcțiilor, același act normativ făcea trimitere la art. 13 din Legea nr. 59/1974 conform căruia „terenurile de orice fel aparținând persoanelor care, având domiciliul în Republica Socialistă România, părăsesc definitiv țara, trec fără plată în proprietatea statului”.

Atare reglementări, aplicate în cazul contestatorului, au impus acestuia o conduită care încălca atributul său exclusiv de a dispune liber asupra bunurilor sale, astfel încât preluarea de către stat în modul arătat a terenului și construcției nu poate fi considerată decât ca o preluare abuzivă în sensul definit prin art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. Potrivit Legii nr. 10/2001 și jurisprudenței în materie, calificarea preluării de către stat a unui imobil este atributul exclusiv al instanțelor de judecată investite să soluționeze cereri întemeiate pe acest act normativ. Contrar însă celor mai sus arătate, prin art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, se prevede de plano că preluările de genul celui din cauza de față nu sunt abuzive. Ori, asemenea reglementări de rang inferior legii sunt în mod evident contrare înseși dispozițiilor din Legea nr. 10/2001 pentru a cărei aplicare unitară au fost emise, adăugând nepermis la lege, contravenind și dispozițiilor art. 41 și art. 135 din Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994. În raport cu toate cele ce preced, recursul de față este nefondat în integralitatea sa, astfel încât va fi respins potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 1887 din 28 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2006