ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 102/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Timiș, reclamanții W.P., M.C. și N.C. au solicitat anularea

dispoziției nr. 1359 din 18 mai 2005, emisă de pârâtul Primarul municipiului

Timișoara și obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție în sensul Legii nr.

10/2001, prin care să aprobe măsuri reparatorii prin echivalent, constând în

despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Timișoara.

Întrucât reclamanții au invocat

excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 1.4 lit. b) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, (adoptată prin H.G. nr.

498/2003), în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

prin încheierea din 15 septembrie 2005, Tribunalul Timiș a sesizat Curtea de

Apel Timișoara, în vederea soluționării acestei excepții, în conformitate cu

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ.

Prin sentința civilă nr. 359/PI din

5 decembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis excepția și a constatat nelegalitatea prevederilor art.

1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că:

Imobilul în discuție a fost preluat

de Statul Român, în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, cu acordarea de

despăgubiri.

Prin norma ce face obiectul

excepției de nelegalitate, respectiv pct. 1.4 lit. b) alin. (2) parag. ultim,

se stabilește că în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă

din țară și a înstrăinat locuința către stat, preluarea nu este abuzivă. S-a

adus, astfel, o modificare esențială Legii nr. 10/2001, modificare care

contravine principiului ierarhiei actelor normative, mai exact dispoziției art.

2 lit. g)) din

lege, potrivit căreia prin imobile preluate abuziv se

înțelege „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este

definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia”.

În termen legal, împotriva sus-menționatei sentințe

au declarat recurs, pârâții Primarul municipiului Timișoara și Guvernul

României.

Cererea de recurs a Primarului

municipiului Timișoara a fost fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., arătându-se, în esență, că prin H.G. nr. 498/2003 se stabilește

întreg cadrul care privește aplicarea Legii nr. 10/2001 și nu se adaugă la

aceasta, așa cum greșit a apreciat instanța de fond.

Invocând în drept dispozițiile art.

304

1

C. proc. civ., recurentul Guvernul României a precizat că:

- numai un act administrativ cu

caracter individual poate forma obiectul excepției de nelegalitate prevăzută la

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și nu o hotărâre a guvernului, care

reprezintă un act administrativ de autoritate, cu caracter general, normativ;

- norma supusă cenzurii instanței de

contencios clarifică noțiunea de „preluare abuzivă”, fiind evident că termenii

folosiți în cuprinsul Decretului nr. 223/1874, respectiv „înstrăinare” și

„contravaloare a construcțiilor (preț)” nu echivalează cu noțiunea de

„preluare” și „despăgubire” care se regăsesc în art. 2 alin. (1) lit. g) și

art. 12 din Legea nr. 10/2001.

Examinând cauza, în raport cu

criticile formulate de recurenți și în lumina dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive

pentru casarea sau modificarea sentinței recurate.

Mai întâi de toate, prin art. 4

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, legiuitorul nu

face distincție între actele administrative unilaterale cu caracter individual

și cele cu caracter normativ, așa încât în mod corect instanța fondului a

analizat și soluționat excepția de nelegalitate cu care a fost sesizată de

Tribunalul Timiș.

Dezlegarea dată de Curtea de Apel

Timișoara, excepției în discuție, este corectă și legală și nu poate fi

combătută printr-o raportare simplistă la noțiunile folosite în Decretul nr.

223/1974 și în Legea nr. 10/2001, așa cum se dezvoltă în cel de-al doilea motiv

de recurs al Guvernului României.

Legea nr. 10/2001 [art. 2 alin. (1)

lit. g)] stabilește că sunt considerate imobile preluate în mod abuziv, și

„orice alte imobile preluate de stat, cu titlu valabil, astfel cum este definit

la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998”. Potrivit acestui ultim act

normativ - art. 6, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale, și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului, în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat.

H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 1.4 lit. b), referitor la

Decretul nr. 223/1974, face distincție între cazul trecerii în proprietatea

statului, fără plată, cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos

din țară sau care nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit [alin. (1)]

și cazul prevăzut la alin. (2), în care persoana a făcut cerere de plecare

definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat. Pentru această din

urmă ipoteză, în norme se prevede că „stabilirea conduitei persoanei era

atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost

abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil, dacă înstrăina imobilul înainte

de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara. În acest caz, soluția

administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită, va fi

respingerea motivată a cererii” [parag. ultim al alin. (2)].

Așa cum rezultă din art. 2 și 5 din Decretul nr.

223/1974 (aprobat prin Decretul - lege nr. 9/1989), dacă o persoană fizică

părăsea definitiv țara, locuința proprietate personală trebuia înstrăinată

numai statului, prețul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din Legea nr.

4/1973. Așadar, era exclusă posibilitatea vânzării către o terță persoană, căci

vânzarea ar fi fost considerată nulă de drept (art. 5 din Decretul nr.

223/1974), consecința fiind tot preluarea de către stat. Plata stabilită de

stat nu acoperea valoarea reală a construcției și nu îl îndestula în mod just

pe proprietar.

Conduita persoanei era stabilită în

mod imperativ de legiuitorul de la momentul anului 1974, încălcându-se

principiul constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar

de Constituția din anul 1965 (art. 36). În acest context nu poate fi vorba de

un titlu valabil al statului, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998.

Deși Normele în discuție au fost aprobate în vederea

executării Legii nr. 10/2001, prin pct. 1.4 lit. b), [mai exact prin alin. (2)

parag. ultim], prin interpretare, se modifică prevederile Legii nr. 10/2001,

mai exact sintagma „imobile preluate în mod abuziv” explicată în art. 2 alin.

(1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998.

Dispozițiile cuprinse în pct. 1.4

lit. b) alin. (2) parag. ultim din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

sunt nelegale și contravin, totodată, dispozițiilor art. 41 și 135 din

Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform

Legii nr. 30/1994.

Pentru toate cele expuse, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Primarul municipiului Timișoara și de Guvernul României împotriva sentinței

civile nr. 359/PI din 5 decembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 ianuarie 2006.