ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2260/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2260/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin încheierea din 2 decembrie 2005,
Tribunalul Timiș, secția civilă, a dispus sesizarea Curții de Apel Timișoara, secția
de contencios administrativ și fiscal, pentru a se pronunța pe cale de
excepție, asupra legalității prevederilor pct. 1.4 lit. B) din H.G. nr. 498/2003,
pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Instanța a dispus, de asemenea,
suspendarea judecății acțiunii formulate de reclamantul Z.I., în contradictoriu
cu Primarul municipiului Timișoara, având ca obiect anularea dispoziției nr. 1344
din 18 mai 2005 și obligarea pârâtului la măsuri reparatorii în echivalent,
conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 137 din 18 aprilie 2006, Curtea de
Apel Timișoara a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 1.4 lit. B)
cap. II din H.G. nr. 498/2003, pe considerentul că schimbă prin interpretare
prevederile Decretului nr. 223/1974, făcând distincția între cazul trecerii
imobilului fără plată în proprietatea Statului, cu titlu de sancțiune, pentru
cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate,
nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit și cazul în care persoana a
făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către
stat.
Instanța de contencios administrativ
a constatat nelegalitatea dispozițiilor din hotărârea de guvern prin care s-a
considerat
de plano
că, în ultima situație menționată, preluarea nu a
fost abuzivă, deși calificarea unui imobil în sensul existenței sau nu a unui
titlu valabil, este atributul exclusiv al instanței de judecată, învestită să
soluționeze acțiunea intentată în baza Legii nr. 10/2001.
Împotriva sentinței a declarat
recurs, Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, pârâtul a invocat excepția
inadmisibilității acțiunii, în raport cu împrejurarea că prevederile Legii
contenciosului administrativ se aplică numai cu privire la actele
administrative adoptate sau emise după intrarea în vigoare a acestui act
normativ.
Pe fondul litigiului, pârâtul a
învederat că în ipoteza dobândirii de către stat a unui imobil, potrivit art. 2
din Decretul nr. 223/1974, preluarea nu a fost abuzivă, fiind vorba de o
înstrăinare a locuinței către stat, subsecventă formalizării cererii de plecare
definitivă din țară, persoana fiind îndestulată rezonabil din prețul primit sau
având această vocație.
În această situație, a precizat
pârâtul, nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, dispozițiile a căror
nelegalitate s-a invocat pe cale de excepție, fiind emise cu respectarea
normelor legale.
Analizând actele și lucrările
dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304 și 304
1
C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca
atare.
Excepția inadmisibilității invocată
de pârât nu poate fi primită, actul administrativ normativ, cum este cazul H.G.
nr. 498/2003, putând fi atacat, indiferent de data emiterii, atât prin acțiune
directă cu respectarea regulii procedurii prealabile și a termenelor prevăzute
de Legea nr. 554/2004, precum și pe calea excepției de nelegalitate.
Pe de altă parte, este de reținut că
Legea nr. 554/2004 nu face precizarea, conținută de Legea nr. 29/1990, în
sensul că dispozițiile sale se aplică numai actelor administrative care vor fi
emise după intrarea sa în vigoare.
Pe fondul cauzei, criticile aduse de
pârât sunt neîntemeiate, prevederile pct. 1.4 lit. B) alin. ultim din cap. II
al H.G. nr. 498/2003, fiind nelegale. În acest sens, instanța de fond a reținut
în mod justificat că aceste dispoziții schimbă în mod nereal, pe cale de
interpretare, prevederile Decretului nr. 223/1974, prin care era stabilită
imperativ conduita persoanei care părăsea definitiv țara, fiind exclusă sub
sancțiunea nulității, posibilitatea vânzării imobilelor către o altă persoană
decât statul și la un alt preț decât cel stabilit conform Legii nr. 4/1973.
Este evident că preluarea imobilului
de către stat în aceste condiții nu poate fi considerată ca fiind o preluare cu
titlu valabil, urmând a fi aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din
Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost
preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar.
Prin dispozițiile în discuție
cuprinse în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 se încalcă
principiul ocrotirii dreptului de proprietate statuat în perioada de aplicare a
Decretului nr. 223/1974, de art. 36 din Constituția din anul 1965, prevederile
respective fiind nelegale față de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 213/1998.
În raport cu cele expuse mai sus,
Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 137/PI din 18 aprilie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 14 iunie 2006.