ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 101/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea ședinței publice de

la 17 iunie 2005, a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a dispus sesizarea

secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Timișoara,

pentru soluționarea excepției de nelegalitate a pct. 1.4. lit. b) din cap. II

al H.G. nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Excepția a fost invocată de T.I.,

reclamant în dosarul nr. 3213/2005, al Tribunalului Timiș, secția civilă, care

consideră că dispozițiile pct. 1.4 lit. b) din cap. II al Normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, norme aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

sunt nelegale în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

358/PI din 5 decembrie 2005, a admis excepția de nelegalitate invocată,

reținând că art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003, modifică esențial Legea nr. 10/2001,

în sensul că stabilește că, în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare

definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat, preluarea nu este

abuzivă, contrar dispozițiilor art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței au declarat

recurs, Guvernul României și Primarul municipiului Timișoara.

Guvernul României critică hotărârea,

pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că hotărârea contestată

reprezintă un act administrativ de autoritate cu caracter general, normativ,

care nu poate forma obiectul excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ci numai actele administrative cu caracter

individual, ceea ce nu este în cazul de față.

Consideră că potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, prevederile legii sunt aplicabile exclusiv,

imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

precum și celor preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940, asupra

rechizițiilor și nerestituite, Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001 conținând o explicitare a noțiunii „imobile preluate în mod abuziv”, cu

identificarea unor situații în care preluarea nu poate fi considerată abuzivă.

Arată că în ce privește Decretul nr.

223/1974, privind situația unor bunuri, acesta stabilea că terenurile și

construcțiile puteau fi deținute în proprietate, de către persoanele fizice,

numai dacă ele aveau domiciliul în țară, iar pentru persoanele fizice care au

făcut cerere de plecare definitivă din țară, exista obligația înstrăinării

construcțiilor aflate în proprietatea lor, numai către stat, cu plata unei

despăgubiri, urmând ca pentru persoanele plecate în mod fraudulos din țară,

care nu s-au înapoiat în țară, la expirarea termenului acordat, construcțiile

proprietatea lor să treacă în proprietatea statului, fără plată.

Susține că în raport cu această

distincție, Normele metodologice au prevăzut că pentru locuințele trecute în

proprietatea statului, fără plată, se va considera că este o preluare abuzivă

și urmează regimul stabilit de Legea nr. 10/2001, iar pentru cele înstrăinate

către stat, se va considera că preluarea nu a fost abuzivă, ceea ce apare numai

ca o interpretare a prevederilor generale ale art. 1 din Legea nr. 10/2001 și

ca o precizare a semnificației noțiunii „imobile preluate în mod abuziv”.

Primarul municipiului Timișoara

consideră sentința, ca fiind nelegală și netemeinică, menționând că prin H.G.

nr. 498/2003 nu se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui

interes legitim, ci se are în vedere organizarea executării legii, prin

detalierea legii și stabilirea întregului cadru care privește aplicarea legii,

hotărârea neadăugând la lege.

Ambele recursuri se vor analiza

împreună, deoarece, în esență, privesc aceleași probleme de drept.

Excepția de nelegalitate se referă

la dispozițiile pct. 1.4 lit. b) din cap. II al Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, norme aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

nelegalitate raportată la prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

10/2001.

Art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 10/2001 stabilește că „În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în

mod abuziv se înțelege (…) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau

fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și

cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale

ale puterii sau ale administrației de stat”.

Alin. (2) al aceluiași articol

prevede că „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil,

își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o

exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi”.

Însă, pct. 1.4. lit. b) al cap. II

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, norme

adoptate prin H.G. nr. 498/2003, prevede că „în cazul în care persoana a făcut

cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința sa către stat”

(…) „stabilirea conduitei persoanei este atributul exclusiv al acesteia, urmând

a se considera că preluarea nu a fost abuzivă”, situație în care „soluționarea

administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită, va fi

respingerea motivată a cererii”.

Conform dispozițiilor art. 2 din

Decretul nr. 223/1974, „Persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă

din țară, sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării definitive din

țară, construcțiile aflate în proprietatea lor, în Republica Socialistă

România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri,

plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr.

4/1973

”

.

Art. 5 din Decretul nr. 223/1974

stabilea că „actele juridice încheiate în scopul eludării prevederilor acestui

decret, sunt nule de drept”.

Dar trebuie avut în vedere că

Decretul nr. 223/1974 (care, de altfel, a fost abrogat prin Decretul - lege nr.

9/1989) era un act normativ discriminatoriu și nedrept, el impunând obligația

înstrăinării către stat a imobilelor aflate în proprietatea persoanelor fizice

care solicitau aprobarea pentru plecarea definitivă din țară.

Pct. 1.4. lit. b) al cap. II din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, face o delimitare

între imobilele trecute fără plată în proprietatea statului, cu titlu de

sancțiune pentru persoanele plecate fraudulos din țară sau care nu s-au

înapoiat în țară la expirarea termenului stabilit și imobilele înstrăinate

către stat, de persoanele care solicitau aprobarea plecării definitive din

țară, în cea de a doua situație prevăzându-se că preluarea nu a fost abuzivă,

deoarece persoana a fost îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având

vocația de a fi îndestulată rezonabil, dacă înstrăina imobilul, înainte de

formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara.

Ca atare, cum persoana care a

solicitat plecarea definitivă din țară, era obligată să-și înstrăineze imobilul

către stat, iar prețul era stabilit tot de stat, fiind mult sub valoarea reală

a imobilului, Înalta Curte consideră că și în această situație a existat o

preluare abuzivă, contrar prevederilor pct. 1.4. lit. b) al cap. II din normele

menționate.

Susținerea Guvernului, că actul

administrativ normativ (cum este H.G. nr. 498/2003), nu poate forma obiectul

excepției de nelegalitate, conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, a contenciosului administrativ, nu poate fi reținută, textul de lege

respectiv nefăcând nici o diferențiere între actul administrativ normativ și

actul administrativ individual, menționând că „Legalitatea unui act

administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe

cale de excepție”.

Or, este știut că actul

administrativ unilateral este de două feluri: individual și normativ.

Deoarece se constată că hotărârea

instanței de fond este legală și temeinică, urmează ca recursurile să fie

respinse ca nefondate, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Guvernul României și de Primarul municipiului Timișoara împotriva sentinței

civile nr. 358/PI din 5 decembrie 2005, a Curții de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 ianuarie 2006.