ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2835/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 145 din 19 aprilie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis excepția de nelegalitate invocată de reclamanții B.I., B.E. și B.E.S., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Primarul municipiului Timișoara, în dosarul nr. 6785/2005, al Tribunalului Timiș și s-a constatat nelegalitatea prevederilor art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că față de dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, conform cărora sunt considerate a fi preluate abuziv de către stat, nu numai bunurile dobândite în baza unui titlu nevalabil, adică preluate fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, ci și cele dobândite cu titlu valabil, respectiv cele preluate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003, modifică în mod esențial Legea nr. 10/2001, în sensul că stabilește contrar legii, pentru cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat, că preluarea nu este abuzivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, cei doi pârâți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursurilor și respingerea excepției de nelegalitate, ca neîntemeiate. Primarul municipiului Timișoara, susține nelegalitatea și netemeinicia sentinței, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., întrucât prin H.G. nr. 498/2003 nu se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim, prin această hotărâre avându-se în vedere organizarea executării legilor, detaliindu-se legea și stabilindu-se întreg cadrul care privește aplicarea legii. Hotărârea de guvern nu preexistă legii, astfel că ea nu poate aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim și nici nu adaugă la lege.

Guvernul României critică sentința, în condițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, constatând nelegalitatea în întregime a dispozițiilor art. 1.4. lit. b) din H.G. nr. 498/2003, deși a fost învestită numai cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 1.4. lit. b) pct. 2. Într-un al doilea motiv de recurs, se critică sentința, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Pentru primul caz, fiind în prezența unei treceri a imobilului în proprietatea Statului (trecere dispusă fără plată), trecerea în proprietatea Statului este o preluare abuzivă și ca atare, urmează regimul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Pentru cel de-al doilea caz, fiind vorba de o înstrăinare a locuinței către stat, subsecventă formulării cererii de aplicare definitivă din țară și dat fiind că stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, trebuie considerat că preluarea nu a fost abuzivă, în realitate fiind vorba despre o înstrăinare a imobilului către stat, vânzătorul fiind îndestulat rezonabil prin prețul primit. Se concluzionează că prevederile pct. 1.4 lit. b) din Cap. II al H.G. nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu fac altceva decât să interpreteze prevederile generale ale art. 1 din acest act normativ și să precizeze semnificația noțiunii de „imobile preluate în mod abuziv”, în contextul unor acte normative de preluare care au operat în perioada de referință a legii.

Intimații B.I., B.E. și B.E.S. au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate. Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Curtea le va respinge, pentru următoarele considerente. Critica adusă de către Guvernul României, în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că prima instanță ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, este neîntemeiată. Raportat la motivele de nelegalitate invocate de reclamanții-intimați în fața instanței civile, la apărările formulate de Guvernul României și Primarul municipiului Timișoara, precum și la considerentele sentinței Curții de Apel Timișoara, excepția de nelegalitate a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, are ca obiect dispozițiile art. 1.4 lit. b) pct. 2 din H.G.

nr. 498/2003, iar nu și dispozițiile pct. 1 ale aceluiași articol, care, de altfel, sunt în acord cu dispozițiile legale în vigoare. Din considerentele sentinței primei instanțe rezultă în mod evident că au fost avute în vedere numai dispozițiile art. 1.4 lit. b) pct. 2, nu și cele ale pct. 1 ale aceluiași articol, astfel că neconcordanțele existente în cuprinsul sentinței civile atacate cu recurs, reprezintă de fapt simple erori materiale, care pot fi îndreptate în procedura prevăzută de dispozițiile art. 281 C. proc. civ. sau în calea procedurală prevăzută de art. 281 1 C. proc. civ. Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de recurentul Guvernul României, în acord cu cel formulat de recurentul Primarul municipiului Timișoara, este și el nefondat.

În mod corect, prima instanță, a reținut faptul că dispozițiile art. 1.4 lit. b) pct. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, sunt nelegale, deoarece, contrar prevederilor Legii nr. 10/2001, care stabilește că imobilele preluate de stat în mod abuziv, în perioada 1945 - 1989, se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, aceste norme exceptează de la măsura restituirii în natură, imobilele trecute cu plată în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 223/1974, considerându-se că acestea nu au fost preluate în mod abuziv. Or, așa cum rezultă din art. 2 și 5 din Decretul nr. 223/1974 (aprobat prin Decretul - lege nr. 9/1989), dacă o persoană fizică părăsește definitiv țara, locuința, proprietate procesuală, trebuia înstrăinată numai statului, prețul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

Rezultă, deci, că era exclusă posibilitatea vânzării către o terță persoană, căci vânzarea ar fi considerată nulă de drept (art. 5 din Decretul nr. 223/1974), consecința fiind tot preluarea de către stat a imobilului. Pe de altă parte, plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcției și nu îl îndestula pe proprietar în mod just. Conduita persoanei era astfel stabilită în mod imperativ de legiuitor, încălcându-se, astfel, principiul constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate prevăzut de Constituție (art. 36), context în care nu se poate vorbi de un titlu valabil al statului, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Jurisprudența română, cât și literatura de specialitate, a statuat de fapt că Decretul nr. 223/1974 a fost el însuși o reglementare abuzivă, contravenind Constituției în vigoare la acea dată și tratatelor internaționale la care România era parte, astfel încât nu se poate susține că preluarea de către stat a unor imobile, în temeiul acestui act următor, nu a fost abuzivă. Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Primarul municipiului Timișoara și de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 145 din 19 aprilie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2006.