ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2835/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 145 din 19

aprilie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, s-a admis excepția de nelegalitate invocată de

reclamanții B.I., B.E. și B.E.S., în contradictoriu cu pârâții Guvernul

României și Primarul municipiului Timișoara, în dosarul nr. 6785/2005, al

Tribunalului Timiș și s-a constatat nelegalitatea prevederilor art. 1.4 lit. b)

din H.G. nr. 498/2003.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că față de dispozițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001,

conform cărora sunt considerate a fi preluate abuziv de către stat, nu numai

bunurile dobândite în baza unui titlu nevalabil, adică preluate fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, ci și cele dobândite cu

titlu valabil, respectiv cele preluate cu respectarea dispozițiilor legale în

vigoare la data preluării, art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003, modifică în mod

esențial Legea nr. 10/2001, în sensul că stabilește contrar legii, pentru cazul

în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat

locuința către stat, că preluarea nu este abuzivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat

recurs, cei doi pârâți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

solicitând admiterea recursurilor și respingerea excepției de nelegalitate, ca

neîntemeiate.

Primarul municipiului Timișoara,

susține nelegalitatea și netemeinicia sentinței, în raport cu dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., întrucât prin H.G. nr. 498/2003 nu se aduce

atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim, prin această

hotărâre avându-se în vedere organizarea executării legilor, detaliindu-se

legea și stabilindu-se întreg cadrul care privește aplicarea legii.

Hotărârea de guvern nu preexistă

legii, astfel că ea nu poate aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau

unui interes legitim și nici nu adaugă la lege.

Guvernul României critică sentința,

în condițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut, constatând nelegalitatea în întregime a dispozițiilor

art. 1.4. lit. b) din H.G. nr. 498/2003, deși a fost învestită numai cu

soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 1.4. lit. b) pct. 2.

Într-un al doilea motiv de recurs,

se critică sentința, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Pentru primul caz, fiind în prezența

unei treceri a imobilului în proprietatea Statului (trecere dispusă fără

plată), trecerea în proprietatea Statului este o preluare abuzivă și ca atare,

urmează regimul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Pentru cel de-al doilea caz, fiind

vorba de o înstrăinare a locuinței către stat, subsecventă formulării cererii

de aplicare definitivă din țară și dat fiind că stabilirea conduitei persoanei

era atributul exclusiv al acesteia, trebuie considerat că preluarea nu a fost

abuzivă, în realitate fiind vorba despre o înstrăinare a imobilului către stat,

vânzătorul fiind îndestulat rezonabil prin prețul primit.

Se concluzionează că prevederile pct.

1.4 lit. b) din Cap. II al H.G. nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu fac altceva decât să interpreteze

prevederile generale ale art. 1 din acest act normativ și să precizeze

semnificația noțiunii de „imobile preluate în mod abuziv”, în contextul unor

acte normative de preluare care au operat în perioada de referință a legii.

Intimații B.I., B.E. și B.E.S. au

formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

Analizând recursurile formulate,

prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile,

Curtea le va respinge, pentru următoarele considerente.

Critica adusă de către Guvernul

României, în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că prima instanță

ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, este neîntemeiată.

Raportat la motivele de nelegalitate

invocate de reclamanții-intimați în fața instanței civile, la apărările

formulate de Guvernul României și Primarul municipiului Timișoara, precum și la

considerentele sentinței Curții de Apel Timișoara, excepția de nelegalitate a Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, are ca obiect dispozițiile art. 1.4

lit. b) pct. 2 din H.G. nr. 498/2003, iar nu și dispozițiile pct. 1 ale

aceluiași articol, care, de altfel, sunt în acord cu dispozițiile legale în

vigoare.

Din considerentele sentinței primei

instanțe rezultă în mod evident că au fost avute în vedere numai dispozițiile art.

1.4 lit. b) pct. 2, nu și cele ale pct. 1 ale aceluiași articol, astfel că

neconcordanțele existente în cuprinsul sentinței civile atacate cu recurs,

reprezintă de fapt simple erori materiale, care pot fi îndreptate în procedura

prevăzută de dispozițiile art. 281 C. proc. civ. sau în calea procedurală

prevăzută de art. 281

1

C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs

formulat de recurentul Guvernul României, în acord cu cel formulat de

recurentul Primarul municipiului Timișoara, este și el nefondat.

În mod corect, prima instanță, a

reținut faptul că dispozițiile art. 1.4 lit. b) pct. 2 din Normele de aplicare

a Legii nr. 10/2001, sunt nelegale, deoarece, contrar prevederilor Legii nr. 10/2001,

care stabilește că imobilele preluate de stat în mod abuziv, în perioada 1945 -

1989, se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora,

aceste norme exceptează de la măsura restituirii în natură, imobilele trecute

cu plată în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 223/1974,

considerându-se că acestea nu au fost preluate în mod abuziv.

Or, așa cum rezultă din art. 2 și 5

din Decretul nr. 223/1974 (aprobat prin Decretul - lege nr. 9/1989), dacă o

persoană fizică părăsește definitiv țara, locuința, proprietate procesuală, trebuia

înstrăinată numai statului, prețul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din

Legea nr. 4/1973. Rezultă, deci, că era exclusă posibilitatea vânzării către o

terță persoană, căci vânzarea ar fi considerată nulă de drept (art. 5 din Decretul

nr. 223/1974), consecința fiind tot preluarea de către stat a imobilului. Pe de

altă parte, plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcției

și nu îl îndestula pe proprietar în mod just.

Conduita persoanei era astfel

stabilită în mod imperativ de legiuitor, încălcându-se, astfel, principiul

constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate prevăzut de Constituție (art.

36), context în care nu se poate vorbi de un titlu valabil al statului, în

sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Jurisprudența română, cât și

literatura de specialitate, a statuat de fapt că Decretul nr. 223/1974 a fost

el însuși o reglementare abuzivă, contravenind Constituției în vigoare la acea

dată și tratatelor internaționale la care România era parte, astfel încât nu se

poate susține că preluarea de către stat a unor imobile, în temeiul acestui act

următor, nu a fost abuzivă.

Pentru toate aceste considerente,

văzând și dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Primarul municipiului Timișoara și de Guvernul României împotriva sentinței

civile nr. 145 din 19 aprilie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 septembrie 2006.