ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2367/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 17 aprilie 2003, reclamantul P.A. a solicitat obligarea pârâților Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului București la

restituirea în natură a imobilului situat în București compus din două clădiri

în care funcționează o bibliotecă și, respectiv, o grădiniță, precum și din

suprafața de 76.400 mp teren aferent.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

susținut că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român după data de 23

august 1944 de la autorul său, P.D.I.

Deși notificat în sensul solicitat

prin acțiune, pârâta Primăria municipiului București nu i-a comunicat nici un

răspuns.

Prin sentința civilă nr. 403/R din 16

iunie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului și a respins astfel acțiunea

introductivă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că este moștenitorul

defunctului P.D.I. Față de caracterul acțiunii în revendicare, acțiune

petitorie, în cadrul căreia este pusă în discuție însăși existența dreptului de

proprietate al reclamantului asupra bunului, reclamantul trebuie să facă proba

dreptului său de proprietate, drept constituind însuși obiectul acțiunii,

dovadă pe care nu a făcut-o.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.

288/A din 17 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu este supus reglementării

Legii nr. 10/2001, fiind imobil preluat abuziv, în sensul art. 2 lit. h) din

lege.

Reclamantul a făcut dovada

notificării pârâtei Primăria municipiului București, conform art. 21 din Legea

nr. 10/2001, pârâtă care nu a emis și înaintat acestuia nici o decizie

motivată.

Reclamantul este obligat să urmeze

procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, și numai în caz de

nesoluționare favorabilă a cererii este în drept să se adreseze cu contestație

împotriva deciziei tribunalului, conform art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr.

10/2001.

Instanța nu poate fi învestită

direct cu soluționarea unei cereri în revendicare a unui imobil supus

reglementării Legii nr. 10/2001, astfel cum a procedat reclamantul, motiv

pentru care cererea acestuia se privește ca inadmisibilă, motivare cu care a

fost înlocuită cea a primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat recurs reclamantul susținând că a fost nevoit să promoveze acțiunea,

în condițiile în care, după depunerea notificării și după toate diligențele și

revenirile făcute, pârâta a refuzat să-i răspundă la solicitările formulate pe

calea legii speciale, ale cărei dispoziții au fost invocate ca temei al

demersului său judiciar.

Față de conduita pârâtei care,

constant a refuzat să-și îndeplinească obligațiile prevăzute de Legea nr.

10/2001, a solicitat admiterea acțiunii și restituirea în natură a bunurilor.

Recursul este fondat.

Prin notificarea formulată la data

de 28 martie 2001 reclamantul a solicitat Primăriei municipiului București

acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în București, fosta proprietatea

antecesorului său P.D.I., preluat de Statul Român. În notificarea menționată

reclamantul a indicat ca temei al trecerii terenului în proprietatea statului,

dispozițiile Decretului nr. 92/1950 pentru ca, în alte petiții să invoce

împrejurarea că preluarea s-a efectuat în temeiul unui act normativ ce nu a fost

publicat.

Cert este că notificarea, împreună

cu actele ce făceau dovada calității sale de moștenitor al defunctului P.D.I.,

a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunului solicitat, au fost

expediate persoanei juridice deținătoare, prin executorul judecătoresc în

conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât unitatea deținătoare nu s-a

conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceleași

solicitări au fost reiterate și prin cererea de chemare în judecată, în

motivarea căreia reclamantul expune pe larg nemulțumirea sa față de

împrejurarea nesoluționării notificării, invocând ca temei de drept al cererii,

prevederile art. 2 alin. (2), art. 6, art. 9 și art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Se constată astfel, față de motivele

de fapt ale cererii, de temeiul juridic invocat de reclamant, că nici

tribunalul și nici curtea de apel nu au dat o rezolvare judicioasă litigiului

cu judecata căruia au fost investite.

Faptul că reclamantul a solicitat

restituirea în natură a imobilelor, invocând ca temei de drept al cererii și prevederile

Legii nr. 10/2001, nu putea, în contextul menționat să determine instanțele, să

schimbe caracterul acțiunii, din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, în

cel al dreptului comun, acțiune în revendicare, cadrul procesual trebuind

plasat, neechivoc, sub imperiul legii speciale.

Prin urmare se constată că, greșit,

cu încălcarea principiului disponibilității ce guvernează judecata procesului

civil, prima instanță a soluționat pricina în alte limite decât cele ale

sesizării, hotărârea astfel pronunțată fiind esențial nelegală.

Pe de altă parte cazul dedus

judecății pune în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei

juridice notificate, lipsă datorată conduitei culpabile a acesteia, conduită ce

nu poate afecta interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în

fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Deși legiuitorul nu a reglementat

expres situația în care persoana deținătoare nu respectă dispozițiile art. 23

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa

instanței judecătorești competente pentru ca persoana juridică deținătoare să

fie obligată să le respecte drepturile conferite de lege, în măsura în care

acestea sunt dovedite.

În considerarea celor de mai sus,

soluția de respingere a acțiunii „în revendicare” după apariția Legii nr.

10/2001 și respectiv nefinalizarea procedurii administrative, este esențial

nelegală, instanțele fiind datoare, în acord cu prevederile art. 84, art. 112

pct. 4 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să stabilească corect cadrul

procesual și respectiv normele și instituțiile juridice aplicabile.

Față de cele ce preced, recursul va

fi admis ca fondat, iar ambele hotărâri casate, cauza urmând a fi trimisă

primei instanțe pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de P.A. împotriva

deciziei nr. 288 A din 17 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă.

Casează decizia și sentința nr.

403/R/16 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, cu trimitere spre

rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

3 martie

2006.