ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2367/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 17 aprilie 2003, reclamantul P.A. a solicitat obligarea pârâților Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria municipiului București la restituirea în natură a imobilului situat în București compus din două clădiri în care funcționează o bibliotecă și, respectiv, o grădiniță, precum și din suprafața de 76.400 mp teren aferent. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român după data de 23 august 1944 de la autorul său, P.D.I. Deși notificat în sensul solicitat prin acțiune, pârâta Primăria municipiului București nu i-a comunicat nici un răspuns.

Prin sentința civilă nr. 403/R din 16 iunie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a respins astfel acțiunea introductivă. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că este moștenitorul defunctului P.D.I. Față de caracterul acțiunii în revendicare, acțiune petitorie, în cadrul căreia este pusă în discuție însăși existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului, reclamantul trebuie să facă proba dreptului său de proprietate, drept constituind însuși obiectul acțiunii, dovadă pe care nu a făcut-o.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 288/A din 17 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu este supus reglementării Legii nr. 10/2001, fiind imobil preluat abuziv, în sensul art. 2 lit. h) din lege. Reclamantul a făcut dovada notificării pârâtei Primăria municipiului București, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, pârâtă care nu a emis și înaintat acestuia nici o decizie motivată. Reclamantul este obligat să urmeze procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, și numai în caz de nesoluționare favorabilă a cererii este în drept să se adreseze cu contestație împotriva deciziei tribunalului, conform art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001.

Instanța nu poate fi învestită direct cu soluționarea unei cereri în revendicare a unui imobil supus reglementării Legii nr. 10/2001, astfel cum a procedat reclamantul, motiv pentru care cererea acestuia se privește ca inadmisibilă, motivare cu care a fost înlocuită cea a primei instanțe. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul susținând că a fost nevoit să promoveze acțiunea, în condițiile în care, după depunerea notificării și după toate diligențele și revenirile făcute, pârâta a refuzat să-i răspundă la solicitările formulate pe calea legii speciale, ale cărei dispoziții au fost invocate ca temei al demersului său judiciar. Față de conduita pârâtei care, constant a refuzat să-și îndeplinească obligațiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, a solicitat admiterea acțiunii și restituirea în natură a bunurilor.

Recursul este fondat. Prin notificarea formulată la data de 28 martie 2001 reclamantul a solicitat Primăriei municipiului București acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în București, fosta proprietatea antecesorului său P.D.I., preluat de Statul Român. În notificarea menționată reclamantul a indicat ca temei al trecerii terenului în proprietatea statului, dispozițiile Decretului nr. 92/1950 pentru ca, în alte petiții să invoce împrejurarea că preluarea s-a efectuat în temeiul unui act normativ ce nu a fost publicat. Cert este că notificarea, împreună cu actele ce făceau dovada calității sale de moștenitor al defunctului P.D.I., a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunului solicitat, au fost expediate persoanei juridice deținătoare, prin executorul judecătoresc în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât unitatea deținătoare nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceleași solicitări au fost reiterate și prin cererea de chemare în judecată, în motivarea căreia reclamantul expune pe larg nemulțumirea sa față de împrejurarea nesoluționării notificării, invocând ca temei de drept al cererii, prevederile art. 2 alin. (2), art. 6, art. 9 și art. 20 din Legea nr. 10/2001. Se constată astfel, față de motivele de fapt ale cererii, de temeiul juridic invocat de reclamant, că nici tribunalul și nici curtea de apel nu au dat o rezolvare judicioasă litigiului cu judecata căruia au fost investite.

Faptul că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilelor, invocând ca temei de drept al cererii și prevederile Legii nr. 10/2001, nu putea, în contextul menționat să determine instanțele, să schimbe caracterul acțiunii, din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, în cel al dreptului comun, acțiune în revendicare, cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, sub imperiul legii speciale. Prin urmare se constată că, greșit, cu încălcarea principiului disponibilității ce guvernează judecata procesului civil, prima instanță a soluționat pricina în alte limite decât cele ale sesizării, hotărârea astfel pronunțată fiind esențial nelegală.

Pe de altă parte cazul dedus judecății pune în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, lipsă datorată conduitei culpabile a acesteia, conduită ce nu poate afecta interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege. Deși legiuitorul nu a reglementat expres situația în care persoana deținătoare nu respectă dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să le respecte drepturile conferite de lege, în măsura în care acestea sunt dovedite.

În considerarea celor de mai sus, soluția de respingere a acțiunii „în revendicare” după apariția Legii nr. 10/2001 și respectiv nefinalizarea procedurii administrative, este esențial nelegală, instanțele fiind datoare, în acord cu prevederile art. 84, art. 112 pct. 4 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să stabilească corect cadrul procesual și respectiv normele și instituțiile juridice aplicabile. Față de cele ce preced, recursul va fi admis ca fondat, iar ambele hotărâri casate, cauza urmând a fi trimisă primei instanțe pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de P.A. împotriva deciziei nr. 288 A din 17 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia și sentința nr. 403/R/16 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2006.