ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4794/2007

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 6 martie

2006, Consiliul local al sectorului 2, prin reprezentant legal, a solicitat

instanței, în contradictoriu cu Primarul general al Municipiului București, să

constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 5245 din 24 ianuarie 2006 prin

care pârâtul a dispus restituirea în natură către notificatorii B.R., M.L. și O.A.E.,

a terenului în suprafață de 400 mp situat în București, fostă parcela nr. 524,

Parcelarea S.N.I.C. sector 2, unde funcționează în prezent Grădinița nr. 253

București.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 948, art. 969 și urm. din codul civil,

reclamanta a învederat instanței că actul emis de pârât, este lovit de nulitate

absolută, întrucât emană de la un organ necompetent, fiind încălcate și

dispozițiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 și respectiv ale H.G. nr.

525/1996, republicată, privind Regulamentul General de Urbanism.

Investit cu soluționarea litigiului,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 499 din 4

aprilie 2006, a respins excepția tardivității introducerii „contestației”, ca

neîntemeiată și admițând excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului, a respins acțiunea ca fiind introdusă de o persoană fără

calitate procesuală activă.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că din interpretarea dispozițiilor art. 22, art. 23-26

din Legea nr. 10/2001, rezultă că numai persoanele îndreptățite justifică

legitimarea procesuală activă pentru a supune controlului judiciar actele

administrative ce marchează finalizarea procedurii prealabile instituită prin

acest act normativ.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 61 din 30

ianuarie 2007 a respins ca nefondat apelul reclamantului reținând că acesta

nu-și justifică calitatea procesuală activă în a contesta dispoziția prin care

este soluționată cererea de restituire în natură.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal Consiliul local al sectorului 2, prin reprezentant legal care,

invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține în esență

că instanțele au apreciat greșit asupra lipsei calității sale procesuale

active, fără a se lua în considerare interesul promovării acțiunii, care-i

conferă legitimarea procesuală.

Astfel, se mai arată, imobilul se

află în proprietatea sectorului 2 al Municipiului București și respectiv în

administrarea Consiliului local, situație în care, cu încălcarea flagrantă a

legii, Primăria Municipiului București, s-a considerat „unitate deținătoare”,

în sensul legii și a emis dispoziția de restituire în natură.

Tot astfel, mai susține recurentul,

restituirea suprafeței de 400 mp, din totalul de 3.340 mp, produce o gravă

perturbare procesului de învățământ întrucât parcela în litigiu se află în

centrul imobilului, fragmentând practic curtea.

Recursul se privește ca fondat,

urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 129

alin. (5) și (6) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin

toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Tot astfel, în toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Textele consacră principiul rolului

activ al judecătorului care însă, nu poate soluționa o pricină decât pe baza

cererii părții interesate și numai în limitele sesizării, disponibilitatea

procesuală realizându-se sub controlul instanței judecătorești.

Pentru ca inițiativa părții să se

armonizeze cu rolul activ al judecătorului, o cerință imperioasă este aceea a

interpretării și încadrării judicioase a solicitărilor formulate în cererea

introductivă, ceea ce în esență se concretizează printr-o corectă stabilire a

cadrului procesual.

În speță, prin acțiunea formulată la

6 martie 2006, reclamantul a solicitat instanței să constate că dispoziția nr. 5245

din 24 ianuarie 2006, emisă de primarul general al municipiului București, este

lovită de nulitate absolută urmare încălcării unor prevederi imperative ale

legii vizând competența soluționării notificărilor și condițiile ce se cer a fi

îndeplinite pentru înstrăinarea bazei materiale a unităților din subordinea

Ministerului Învățământului.

În sprijinul acestei solicitări,

reclamantul a invocat atât dispozițiile Legii nr. 10/2001 cât și pe cele ale

codului civil referitoare la cauza ilicită și efectul convențiilor, din

interpretarea cererilor formulate rezultând, fără echivoc, intenția acestuia de

a-și întemeia acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, chiar dacă trimiterile

la textele de lege aplicabile, sunt greșite.

În acest context, tribunalul nu a

făcut o corectă stabilire a cadrului procesual, interpretând eronat cererea

introdusă la 6 martie 2006 ca pe o contestație formulată în baza art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 republicată și pe cale de consecință, reținând-o

greșit spre soluționare în primă instanță.

Totodată, a aprecia că, în afara

cadrului procesual stabilit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, nici o altă

persoană, fizică sau juridică, nu poate acționa în contra unei decizii sau

dispoziții, pe calea dreptului comun, chiar dacă face dovada unui interes

legitim, înseamnă a lăsa loc arbitrariului.

Ar rezulta, din motivarea instanței

de control judiciar, că odată ce un imobil face obiectul unei cereri de

restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și se parcurge

procedura prealabilă administrativă finalizată prin emiterea unei decizii sau

dispoziții motivate, nimeni nu mai poate ridica vreo pretenție cu privire la

acel imobil, nici în cadrul procesual stabilit prin acest act normativ,

întrucât nu ar avea calitate procesuală, și nici apelând la dreptul comun

întrucât, cele două categorii de norme nu pot „interfera”.

Interpretarea este greșită, fiind

contrară atât dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României,

privind accesul liber la justiție cât și art. 6 pct. 1 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, practica a relevat

posibilitatea ca, în cadrul raportului juridic creat urmare formulării unei

cereri întemeiate pe dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, ale cărui

părți nu pot fi decât persoana ce se pretinde îndreptățită și unitatea

deținătoare, să fie lezate drepturile unei alte persoane, care, nefiind parte a

acestui raport juridic nu-și poate apăra interesele decât apelând la calea

dreptului comun.

În consecință, chiar dacă, așa cum

corect s-a reținut, reclamantul nu-și justifică calitatea procesuală activă în

a contesta dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, acestuia nu i se poate

refuza dreptul ca, invocând un interes legitim, să formuleze cereri întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, cum este, în speță, cererea de constatare a

nulității absolute a dispoziției, motivat de emiterea acesteia cu încălcarea

unor prevederi imperative ale legii.

Așa fiind, recursul urmează a se

admite, cu consecința casării ambelor hotărâri și a trimiterii cauzei spre

soluționare, în primă instanță, judecătoriei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul Consiliul local al sectorului 2 București împotriva deciziei civile

nr. 61 din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată, precum și

sentința civilă nr. 499 din 4 aprilie 2006 a Tribunalului București și trimite

cauza spre competentă soluționare în primă instanță Judecătoriei sectorului 2

București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 12 iunie 2007.