ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 257/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 257/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

7 august 2007 pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr.

27462/3 din 7 august 2007, reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 București, din

subordinea Consiliului local al sectorului 2 București, a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Primarul general al municipiului București, anularea

Dispoziției nr. 8425 din 3 iulie 2007, prin care s-a dispus restituirea în

natură a terenului în suprafață de 207,9 mp, situat în București, unde

funcționează în prezent Grădinița nr. 256 București, către A.A.E.

La termenul de judecată din 22

februarie 2008, tribunalul, din oficiu, a pus în discuția reclamantei

necesitatea lărgirii cadrului procesual prin chemarea în judecată și a beneficiarului

dispoziției contestate, A.A.E.

Prin sentința civilă nr. 788 din 18

aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția

lipsei de interes și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 București, în contradictoriu cu Primarul general

al municipiului București și cu intervenientul A.A.E.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, prin dispoziția nr. 8425 din 3 iulie 2007 emisă de Primarul general

al municipiului București, s-a dispus restituirea în natură a terenului în

suprafață de 207,9 mp, situat în București, sector 2, aflat în incinta

Grădiniței nr. 256 - București, identificat conform raportului de expertiză

întocmit de expertul tehnic S.C., către A.A.E.

Ulterior, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 46 din 1 noiembrie 2007 la B.N.P. N.B. și D.B., beneficiarul dispoziției, A.A.E., a vândut, către Consiliul local al

sectorului 2 București, terenul în suprafață de 207,9 mp, situat la adresa mai

sus menționată.

Față de această situație, instanța,

din oficiu, a pus în discuția părților excepția lipsei de interes în formularea

cererii, care a fost respinsă, față de faptul că unul dintre motivele invocate

prin contestație este acela că dispoziția a fost emisă de un organ necompetent,

întrucât imobilul se afla în domeniul public al Sectorului 2 al municipiului

București, situație în care s-a reținut că sunt justificate condițiile ca

interesul să existe și să fie direct și personal.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, întrucât dispoziția

contestată a fost emisă de Primarul general al municipiului București în baza

sentinței civile nr. 92 din 23 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a constatat atât calitatea de persoană îndreptățită, cât

și posibilitatea restituirii în natură a terenului, cu aplicarea dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 10/2001; că nu se reține încălcarea dispozițiilor art. 10

alin. (2) și art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât pe

terenul în litigiu, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit de

expert S.C., nu sunt detalii de sistematizare, rețele edilitare sau rețele ascunse

și nici construcții, cu excepția unui bazin betonat de 32,5 mp insuficient

pentru a caracteriza terenul ca fiind ocupat de construcții sau destinat funcțional

a servi unor construcții noi, autorizate; că nu sunt încălcate nici dispozițiile

art. 166 alin. (4)

1

și alin. (4)

3

din Legea

învățământului nr. 84/1995, întrucât dispozițiile legale menționate, care

stabilesc că terenurile pe care își desfășoară activitatea unitățile de

învățământ de stat, inclusiv grădinițele, fac parte din domeniul public al

sectoarelor Municipiului București și sunt în administrarea Consiliilor locale ale

sectoarelor, trebuie interpretate prin coroborare cu dispozițiile art. 14 din

Legea nr. 213/1998, ulterioară legii învățământului, cu caracter special în

ceea ce privește regimul bunurilor proprietate publică, care statuează că

dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ

teritoriale, unitate administrativă în sensul legii fiind doar Municipiul

București, nu și sectoarele sale.

Prin decizia nr. 120 A din 23 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie, a admis excepția de necompetență materială de soluționare a

cauzei în primă instanță de către Tribunalul București, invocată din oficiu; a

admis apelul declarat de reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 București; a anulat

sentința civilă apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare la Judecătoria sectorului 2 București, reținând, în esență, următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de

respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată

de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a

cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al

entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.

A admite că sunt de competența

tribunalului în primă instanță și cererile terțelor persoane de anulare a

dispoziției, prin care s-a admis notificarea sau cererea de restituire în

natură formulată de persoana îndreptățită înseamnă „a adăuga la lege prin

argumentul de analogie”.

Pentru a nu conduce la crearea unei

alte norme de drept sau la denaturarea sensului normei de drept interpretate,

acest procedeu nu poate fi folosit decât pentru a acoperi lacunele legii.

Or, o asemenea ipoteză nu se găsește

în cazul de față, întrucât competența soluționării cererii unei terțe persoane,

de anulare a dispoziției prin care s-a admis notificarea sau cererea de

restituire în natură formulată de persoana îndreptățită, este reglementată de o

dispoziție legală expresă, chiar dacă aceasta are caracter general, respectiv

art. 1 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoria este instanța de drept

comun pentru judecarea cererilor în primă instanță.

S-a mai reținut, că un argument în

plus în favoarea acestei soluții îl constituie chiar prima dintre cele trei

reguli de interpretare logică și anume aceea potrivit căreia excepția, în speță,

competența tribunalului în judecarea unei cereri în primă instanță, este de

strictă interpretare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs A.A.E., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele

considerente:

Nelegal a admis curtea de apel, prin

decizia recurată, excepția necompetenței materiale absolute a Tribunalului

București în soluționarea cauzei în primă instanță, invocată din oficiu.

În temeiul art. 296 și art. 297

alin. (3) C. proc. civ., instanța a admis apelul, a anulat sentința civilă și a

trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei sector 2 București, concluzând că

instanței în a cărei rază teritorială se află imobilul ce formează obiectul

actului a cărei anulare se cere, respectiv Judecătoriei sector 2 București, îi

aparține competența de soluționare a cauzei, fără a mai analiza și celelalte

motive de apel invocate de apelanta-reclamantă.

Or, competența de soluționare a

cauzei în primă instanță aparține Tribunalului București, față de faptul că

obiectul acțiunii îl constituie, în realitate, o contestație întemeiată pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și nu o cerere în anulare

a dispoziției Primarului general.

Se arată, că însăși

intimata-reclamantă, în apelul ei, a arătat că „Sectorului 2 și nu Municipiului

București” îi revenea competența soluționării notificării formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001 și chiar dacă dispoziția contestată ar fi fost emisă de

„Sectorul 2”, competența soluționării cauzei revenea tot Tribunalului

București.

Instanța de apel a ignorat susținerile

recurentului, formulate prin întâmpinarea depusă, privitoare la faptul că în

această materie Legea nr. 10/2001 este o lege specială, precum și cele statuate

prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe, prin care s-a statuat că

în practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar în

legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 1 pct. 1,

art. 2 pct. 1 lit. a) și ale art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ.,

relativ la caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile și

comerciale, având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept

patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiuna, rezilierea unor acte

juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul

accesoriu privind restabilirea situației anterioare și, ca urmare, s-a apreciat

că pentru determinarea competenței materiale și a căilor de atac, potrivit

acestor dispoziții legale, nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci

valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă este în constatare sau realizarea

dreptului.

S-a concluzionat că, ori de câte ori

pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial,

evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară și, întrucât valoarea

obiectului cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă depășește de

trei ori valoarea de 500.000 RON, competența soluționării prezentei cauze

revine, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalului

București.

Examinând decizia în limitele

criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente :

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 București a solicitat anularea Dispoziției nr.

8425 din 3 iulie 2007 emisă de Primarul general al municipiului București.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 „este lovită de nulitate

absolută”, pentru că a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2)

și art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001; că nu respectă procentul

maxim de ocupare cu construcții a terenului stabilit prin H.G.R. nr. 525/1996,

republicată, și a fost emisă de un organ necompetent; că imobilul restituit se

află în domeniul public al Sectorului 2 al Municipiului București, iar Primarul

sectorului 2 este singurul în măsură să dispună asupra restituirii și că

dispoziția a cărei nulitate se invocă a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor

art. 166 alin. (4)

1

și (4)

3

din Legea nr. 84/1995.

Reclamanta este terț față de

Dispoziția nr. 8425 din 3 iulie 2007 emisă de Primarul municipiului București,

prin care „s-a restituit, în natură, în proprietate, către A.A.E. terenul

situat în București, în suprafață de 207,90 mp, aflat în incinta Grădiniței nr.

256, care se identifică conform raportului de expertiză tehnică judiciară

întocmit și însușit de expert tehnic ing. S.C., anexă la prezenta dispoziție”.

Recurentul susține că, în mod greșit,

curtea de apel a stabilit că Judecătoriei sector 2 îi aparține competența de

soluționare a litigiului față de faptul că obiectul acțiunii îl constituie, în

realitate, o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 și nu o cerere în anularea dispoziției Primarului general, pe de o

parte, iar, pe de altă parte, că față de valoarea obiectului cererii de chemare

în judecată, ce depășește suma de 500.000 lei, competența materială de primă

instanță revine, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b), Tribunalului

București, întrucât pe calea prezentei acțiuni se tinde la protejarea unui

drept patrimonial.

Susținerile recurentului, potrivit

cărora Tribunalului București îi revine competența de primă instanță în soluționarea

litigiului de față, sunt neîntemeiate, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția

civilă a tribunalului”.

Prin urmare, calea contestației

împotriva dispoziției sau, după caz, a deciziei emise în baza Legii nr.

10/2001, în procedura instituită de această lege, o are „persoana îndreptățită”,

așa cum este determinată de prevederile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001

și numai în această situație competența de primă instanță aparține tribunalului,

secția civilă.

Or, reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2

București, nu este persoana îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, iar acțiunea

prin care a solicitat constatarea nulității deciziei emise în beneficiul

recurentului, este de drept comun, situație în care legal a stabilit curtea de

apel că, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

competența materială de primă instanță revine Judecătoriei sector 2 București,

în raport de prevederile art. 10 C. proc. civ., ca instanță a locului unde se

află situat imobilul.

Și critica potrivit căreia în raport

de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, ce depășește suma de

500.000 RON, competența de soluționare a cauzei revine, conform dispozițiilor

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalului București, întrucât pe calea

prezentei acțiuni se tinde la protejarea unui drept patrimonial, este, de

asemenea, nefondată.

Prin decizia nr. 32 din 9 iulie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a admis

recursul în interesul legii și s-a stabilit că „dispozițiile art. 1 pct. 1,

art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 282

1

alin. (1) C. proc. civ., se

interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de

soluționare în primă instanță și a căilor de atac, sunt evaluabile în bani

litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau

inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea,

rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă

este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare”.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C.

proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță „procesele și cererile în

materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (RON ) cu

excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală,

a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului

funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii,

formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în

materia fondului judiciar”.

Acest text de lege consacră sintagma

„procese și cereri al căror obiect are o valoare” și nu mai folosește drept

criterii obiectul cererii de chemare în judecată.

Distincția dintre obiectul cererii

de chemare în judecată și obiectul litigiului este de o importanță majoră,

deoarece obiectul cererii de chemare în judecată vizează ceea ce se cere prin

acțiune, respectiv pretenția concretă a reclamantului, în timp ce obiectul litigiului

poartă asupra unui drept subiectiv.

Câtă vreme litigiul de față nu poartă

asupra unui drept subiectiv patrimonial al reclamantului, deoarece prin

promovarea acțiunii de față nu se tinde la realizarea unui folos patrimonial în

favoarea acesteia, stabilirea competenței de primă instanță în soluționarea

litigiului de față nu are în vedere criteriul valoric, așa cum este reglementat

de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., situație în care corect a stabilit

instanța de apel că judecătoriei, ca instanță de drept comun cu plenitudine de

competență, îi revine competența materială de soluționare a litigiului în primă

instanță.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de A.A.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.A.E.

împotriva deciziei nr. 120 A din 23 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 ianuarie 2010.