ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 257/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 august 2007 pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 27462/3 din 7 august 2007, reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 București, din subordinea Consiliului local al sectorului 2 București, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul general al municipiului București, anularea Dispoziției nr. 8425 din 3 iulie 2007, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 207,9 mp, situat în București, unde funcționează în prezent Grădinița nr. 256 București, către A.A.E. La termenul de judecată din 22 februarie 2008, tribunalul, din oficiu, a pus în discuția reclamantei necesitatea lărgirii cadrului procesual prin chemarea în judecată și a beneficiarului dispoziției contestate, A.A.E.

Prin sentința civilă nr. 788 din 18 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei de interes și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 București, în contradictoriu cu Primarul general al municipiului București și cu intervenientul A.A.E. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin dispoziția nr. 8425 din 3 iulie 2007 emisă de Primarul general al municipiului București, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 207,9 mp, situat în București, sector 2, aflat în incinta Grădiniței nr. 256 - București, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expertul tehnic S.C., către A.A.E.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 46 din 1 noiembrie 2007 la B.N.P. N.B. și D.B., beneficiarul dispoziției, A.A.E., a vândut, către Consiliul local al sectorului 2 București, terenul în suprafață de 207,9 mp, situat la adresa mai sus menționată. Față de această situație, instanța, din oficiu, a pus în discuția părților excepția lipsei de interes în formularea cererii, care a fost respinsă, față de faptul că unul dintre motivele invocate prin contestație este acela că dispoziția a fost emisă de un organ necompetent, întrucât imobilul se afla în domeniul public al Sectorului 2 al municipiului București, situație în care s-a reținut că sunt justificate condițiile ca interesul să existe și să fie direct și personal.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, întrucât dispoziția contestată a fost emisă de Primarul general al municipiului București în baza sentinței civile nr. 92 din 23 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a constatat atât calitatea de persoană îndreptățită, cât și posibilitatea restituirii în natură a terenului, cu aplicarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001; că nu se reține încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) și art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât pe terenul în litigiu, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit de expert S.C., nu sunt detalii de sistematizare, rețele edilitare sau rețele ascunse și nici construcții, cu excepția unui bazin betonat de 32,5 mp insuficient pentru a caracteriza terenul ca fiind ocupat de construcții sau destinat funcțional a servi unor construcții noi, autorizate; că nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 166 alin. (4) 1 și alin. (4) 3 din Legea învățământului nr. 84/1995, întrucât dispozițiile legale menționate, care stabilesc că terenurile pe care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ de stat, inclusiv grădinițele, fac parte din domeniul public al sectoarelor Municipiului București și sunt în administrarea Consiliilor locale ale sectoarelor,

trebuie interpretate prin coroborare cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/1998, ulterioară legii învățământului, cu caracter special în ceea ce privește regimul bunurilor proprietate publică, care statuează că dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ teritoriale, unitate administrativă în sensul legii fiind doar Municipiul București, nu și sectoarele sale. Prin decizia nr. 120 A din 23 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis excepția de necompetență materială de soluționare a cauzei în primă instanță de către Tribunalul București, invocată din oficiu; a admis apelul declarat de reclamanta D.G.A.P.I.

Sector 2 București; a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare la Judecătoria sectorului 2 București, reținând, în esență, următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”. A admite că sunt de competența tribunalului în primă instanță și cererile terțelor persoane de anulare a dispoziției, prin care s-a admis notificarea sau cererea de restituire în natură formulată de persoana îndreptățită înseamnă „a adăuga la lege prin argumentul de analogie”.

Pentru a nu conduce la crearea unei alte norme de drept sau la denaturarea sensului normei de drept interpretate, acest procedeu nu poate fi folosit decât pentru a acoperi lacunele legii. Or, o asemenea ipoteză nu se găsește în cazul de față, întrucât competența soluționării cererii unei terțe persoane, de anulare a dispoziției prin care s-a admis notificarea sau cererea de restituire în natură formulată de persoana îndreptățită, este reglementată de o dispoziție legală expresă, chiar dacă aceasta are caracter general, respectiv art. 1 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoria este instanța de drept comun pentru judecarea cererilor în primă instanță. S-a mai reținut, că un argument în plus în favoarea acestei soluții îl constituie chiar prima dintre cele trei reguli de interpretare logică și anume aceea potrivit căreia excepția, în speță, competența tribunalului în judecarea unei cereri în primă instanță, este de strictă interpretare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A.A.E., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente: Nelegal a admis curtea de apel, prin decizia recurată, excepția necompetenței materiale absolute a Tribunalului București în soluționarea cauzei în primă instanță, invocată din oficiu. În temeiul art. 296 și art. 297 alin. (3) C. proc. civ., instanța a admis apelul, a anulat sentința civilă și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei sector 2 București, concluzând că instanței în a cărei rază teritorială se află imobilul ce formează obiectul actului a cărei anulare se cere, respectiv Judecătoriei sector 2 București, îi aparține competența de soluționare a cauzei, fără a mai analiza și celelalte motive de apel invocate de apelanta-reclamantă.

Or, competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține Tribunalului București, față de faptul că obiectul acțiunii îl constituie, în realitate, o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și nu o cerere în anulare a dispoziției Primarului general. Se arată, că însăși intimata-reclamantă, în apelul ei, a arătat că „Sectorului 2 și nu Municipiului București” îi revenea competența soluționării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și chiar dacă dispoziția contestată ar fi fost emisă de „Sectorul 2”, competența soluționării cauzei revenea tot Tribunalului București.

Instanța de apel a ignorat susținerile recurentului, formulate prin întâmpinarea depusă, privitoare la faptul că în această materie Legea nr. 10/2001 este o lege specială, precum și cele statuate prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe, prin care s-a statuat că în practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor cuprinse în art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și ale art. 282 1 alin. (1) C. proc.

civ., relativ la caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile și comerciale, având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiuna, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare și, ca urmare, s-a apreciat că pentru determinarea competenței materiale și a căilor de atac, potrivit acestor dispoziții legale, nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă este în constatare sau realizarea dreptului.

S-a concluzionat că, ori de câte ori pe calea acțiunii în justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară și, întrucât valoarea obiectului cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă depășește de trei ori valoarea de 500.000 RON, competența soluționării prezentei cauze revine, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalului București. Examinând decizia în limitele criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente : Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 București a solicitat anularea Dispoziției nr. 8425 din 3 iulie 2007 emisă de Primarul general al municipiului București.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 „este lovită de nulitate absolută”, pentru că a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) și art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001; că nu respectă procentul maxim de ocupare cu construcții a terenului stabilit prin H.G.R. nr. 525/1996, republicată, și a fost emisă de un organ necompetent; că imobilul restituit se află în domeniul public al Sectorului 2 al Municipiului București, iar Primarul sectorului 2 este singurul în măsură să dispună asupra restituirii și că dispoziția a cărei nulitate se invocă a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 166 alin. (4) 1 și (4) 3 din Legea nr. 84/1995.

Reclamanta este terț față de Dispoziția nr. 8425 din 3 iulie 2007 emisă de Primarul municipiului București, prin care „s-a restituit, în natură, în proprietate, către A.A.E. terenul situat în București, în suprafață de 207,90 mp, aflat în incinta Grădiniței nr. 256, care se identifică conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit și însușit de expert tehnic ing. S.C., anexă la prezenta dispoziție”.

Recurentul susține că, în mod greșit, curtea de apel a stabilit că Judecătoriei sector 2 îi aparține competența de soluționare a litigiului față de faptul că obiectul acțiunii îl constituie, în realitate, o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și nu o cerere în anularea dispoziției Primarului general, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că față de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, ce depășește suma de 500.000 lei, competența materială de primă instanță revine, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b), Tribunalului București, întrucât pe calea prezentei acțiuni se tinde la protejarea unui drept patrimonial.

Susținerile recurentului, potrivit cărora Tribunalului București îi revine competența de primă instanță în soluționarea litigiului de față, sunt neîntemeiate, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului”. Prin urmare, calea contestației împotriva dispoziției sau, după caz, a deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001, în procedura instituită de această lege, o are „persoana îndreptățită”, așa cum este determinată de prevederile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și numai în această situație competența de primă instanță aparține tribunalului, secția civilă.

Or, reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 București, nu este persoana îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, iar acțiunea prin care a solicitat constatarea nulității deciziei emise în beneficiul recurentului, este de drept comun, situație în care legal a stabilit curtea de apel că, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, competența materială de primă instanță revine Judecătoriei sector 2 București, în raport de prevederile art. 10 C. proc. civ., ca instanță a locului unde se află situat imobilul. Și critica potrivit căreia în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, ce depășește suma de 500.000 RON, competența de soluționare a cauzei revine, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., Tribunalului București, întrucât pe calea prezentei acțiuni se tinde la protejarea unui drept patrimonial, este, de asemenea, nefondată. Prin decizia nr. 32 din 9 iulie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că „dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 282 1 alin. (1) C. proc. civ., se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare”.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanță „procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (RON ) cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului judiciar”. Acest text de lege consacră sintagma „procese și cereri al căror obiect are o valoare” și nu mai folosește drept criterii obiectul cererii de chemare în judecată.

Distincția dintre obiectul cererii de chemare în judecată și obiectul litigiului este de o importanță majoră, deoarece obiectul cererii de chemare în judecată vizează ceea ce se cere prin acțiune, respectiv pretenția concretă a reclamantului, în timp ce obiectul litigiului poartă asupra unui drept subiectiv. Câtă vreme litigiul de față nu poartă asupra unui drept subiectiv patrimonial al reclamantului, deoarece prin promovarea acțiunii de față nu se tinde la realizarea unui folos patrimonial în favoarea acesteia, stabilirea competenței de primă instanță în soluționarea litigiului de față nu are în vedere criteriul valoric, așa cum este reglementat de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., situație în care corect a stabilit instanța de apel că judecătoriei, ca instanță de drept comun cu plenitudine de competență, îi revine competența materială de soluționare a litigiului în primă instanță.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de A.A.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.A.E. împotriva deciziei nr. 120 A din 23 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2010.