ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1313/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor civile de față din actele și lucrările

dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 30 iulie 2001 reclamanta A.E.V. a formulat o plângere

împotriva deciziei nr. 30 din 10 iulie 2001 emisă de RA L. prin care a

solicitat anularea acestei decizii și retrocedarea în proprietate a imobilului

compus din teren și construcție situat în București. În subsidiar, s-a

solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor bănești care să reprezinte

valoarea actuală a imobilelor.

Acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin sentința civilă nr. 866 din 3 iunie 2002 a respins ca nefondată

acțiunea.

În motivarea acestei hotărâri

instanța a reținut că prin decizia nr. 30 din 10 iulie 2001 s-a dispus că

imobilul revendicat situat în București, (teren și construcție) nu se restituie

în natură deoarece petenta nu a justificat calitatea de persoană îndreptățită

și nici nu a dovedit titlul asupra imobilului.

S-a mai motivat respingerea

revendicării pe împrejurarea că imobilul face parte din categoria celor

prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, care nu pot fi restituite în

natură.

Instanța a reținut că prin decizia

civilă nr. 2277/A din 17 septembrie 1998 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, s-a statuat că imobilul în discuție a intrat cu titlu în

patrimoniul statului, iar petiționara nu a contestat că în prezent imobilul

este ocupat de sediul unei ambasade. Ca urmare s-a constatat că reclamanta nu

este îndreptățită decât la despăgubiri.

Curtea de Apel București prin

decizia civilă nr. 36 din 3 februarie 2003 a admis apelul reclamantei și a

schimbat în parte sentința civilă nr. 866/2002 a Tribunalului București în

sensul că a obligat pârâta RA A.P.P.S. să emită o decizie prin care să facă

reclamantei ofertă de restituire prin echivalent corespunzător valorii

imobilului, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Au fost

păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei hotărâri Curtea

de apel a constatat că deși instanța de fond a reținut că reclamanta este

persoană îndreptățită la despăgubiri, nu s-a luat nici o măsură pentru ca

reclamanta să primească o ofertă compensatorie. S-a considerat în același timp

că în mod corect s-a stabilit că reclamanta nu este îndreptățită la restituirea

în natură a imobilului pentru că, pe de o parte acesta a intrat în proprietatea

statului cu titlu, situație stabilită în mod definitiv pe cale judecătorească,

iar pe de altă parte pentru că imobilul este ocupat cu contract de închiriere

de o ambasadă, adică de o instituție prevăzută de art. 16 din Legea nr.

10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat în termen legal recurs reclamanta

și pârâta A.P.A.P.S.

Reclamanta a criticat soluția pentru

greșita aplicare a legii când s-a stabilit că nu i s-ar cuveni o retrocedare în

natură a imobilului revendicat, prin aplicarea art. 16 la Legea nr. 10/2001.

S-a arătat în fapt că împrejurarea că imobilul este deținut de o ambasadă nu

exclude de plano posibilitatea restituirii în natură și în acest sens fiind

dispozițiile alin. (2) al art. 76 din Legea nr. 10/2001. Până în prezent nu s-a

făcut dovada că imobilul în discuție ar fi exceptat de la retrocedare în

procedura prevăzută de alin. (2) al articolului amintit, astfel că în mod just

s-a considerat că imobilul nu se poate restitui în natură.

A.V.A.S. în recursul său a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

În fapt s-a arătat că în mod greșit

s-a considerat că reclamanta este persoană îndreptățită la restituirea în

sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001. S-a invocat și lipsa calității

procesuale pasive a acestei pârâte, cererea de despăgubiri trebuind a fi

înaintată Prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul conform art.

36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Recursul reclamantei este fondat și

se va admite pentru considerentele următoare:

Imobilul situat în str. O. compus

din teren de 0,665 mp și o casă a fost proprietatea lui I.C.D.G. deținut în

calitate de cumpărător cu contractul nr. 10289 din 7 iunie 1913.

Cu extrasul de nașteri nr. 37323 din

15 martie 1994 s-a făcut dovada că reclamanta I.E.V. căsătorită cu A.C.R., este

fiica lui I.G. și a M.I. (certificatul de calitate de moștenitor nr. 163/1997

aflat la fila 51 în dosarul de fond).

Imobilul a fost naționalizat în

temeiul Decretului nr. 92/1950 (fila 13 în dosarul de fond).

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, în sensul acestei legi, prin imobile

preluate în mod abuziv se înțeleg imobilele naționalizate prin Decretul nr.

92/1950 pentru naționalizarea unor imobile iar potrivit art. 4 din aceeași lege

sunt îndreptățite, în înțelesul legii, la măsuri reparatorii constând în

restituire în natură, sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive ale acestora, iar în cazul

în care proprietarii sunt decedați, conform art. 4 alin. (2) din lege,

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor îndreptățite.

În cauză s-au făcut aceste dovezi.

Noua redactare dată art. 16 alin.

(1) prevede ipoteza restituirii imobilului în proprietate cu anumite obligații

pentru proprietari.Ca urmare, constatându-se că în cauză nu s-a aplicat corect

legea se va modifica decizia atacată și se va admite apelul împotriva sentinței

civile nr. 866/2002, aceasta urmând a fi schimbată în tot.

Se va admite acțiunea formulată de

reclamantă și continuată de succesorii acesteia (după decesul intervenit la 2

septembrie 2004 pe parcursul judecării cauzei), A.S.R.V., în calitate de fiu și

A.R.G.K. și, respectiv, A.E.(căsătorită G.) în calitate de nepoți de fiu

precededat.

Pârâta va fi obligată să emită o

nouă decizie de restituire în natură a imobilului din București (casă plus

teren).

Sub aspectele mai sus arătate,

constatând că s-au făcut dovezi cât privește imobilul, abuziv preluat și,

respectiv, cât privește reclamanții– persoane îndreptățite la reparații prin

restituirea în natură, se constată nefondat recursul pârâtei.

Nu este întemeiată nici susținerea lipsei

calității procesuale pasive a acestei pârâte pentru că ea s-a fondat pe lipsa

calității de persoană îndreptățită a reclamantei în condițiile Legii nr.

10/2001. Or, cum s-a arătat mai sus, s-au făcut dovezi ale calității procesuale

active.

Susținerile că Prefectura este cea

îndreptățită să acorde despăgubiri sunt și neactuale în raport de modificările

aduse Legii nr. 10/2001 dar și rămase fără substanță în raport de constatarea

că imobilul se poate restitui în natură, Legea nr. 10/2001 instituind această

regulă.

Nici critica sub aspectul pct. 10 al

art. 304 C. proc. civ. nu poate fi primită, acest motiv fiind enunțat în mod

generic.

Pentru considerentele arătate și

văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite recursul

reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta A.E.V. și continuat de succesorii săi A.S.R.V., A.R.K.G. și A.G.E.

împotriva deciziei nr. 36 din 3 februarie 2003 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, pe care o modifică în sensul că admite apelul reclamantei

declarat împotriva sentinței civile nr. 866 din 3 iunie 2002 a Tribunalului

București, pe care o schimbă în tot în sensul că admite acțiunea.

Anulează decizia nr. 50 din 10 iulie

2001, obligă pârâta să emită o nouă decizie de restituire în natură a

imobilului, din București (casă + teren).

Respinge ca nefondat recursul

pârâtei RA A.P.P.S. împotriva acestei decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie

2007.