ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1313/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor civile de față din actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 30 iulie 2001 reclamanta A.E.V. a formulat o plângere împotriva deciziei nr. 30 din 10 iulie 2001 emisă de RA L. prin care a solicitat anularea acestei decizii și retrocedarea în proprietate a imobilului compus din teren și construcție situat în București. În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor bănești care să reprezinte valoarea actuală a imobilelor. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 866 din 3 iunie 2002 a respins ca nefondată acțiunea.

În motivarea acestei hotărâri instanța a reținut că prin decizia nr. 30 din 10 iulie 2001 s-a dispus că imobilul revendicat situat în București, (teren și construcție) nu se restituie în natură deoarece petenta nu a justificat calitatea de persoană îndreptățită și nici nu a dovedit titlul asupra imobilului. S-a mai motivat respingerea revendicării pe împrejurarea că imobilul face parte din categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, care nu pot fi restituite în natură. Instanța a reținut că prin decizia civilă nr. 2277/A din 17 septembrie 1998 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a statuat că imobilul în discuție a intrat cu titlu în patrimoniul statului, iar petiționara nu a contestat că în prezent imobilul este ocupat de sediul unei ambasade.

Ca urmare s-a constatat că reclamanta nu este îndreptățită decât la despăgubiri. Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 36 din 3 februarie 2003 a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința civilă nr. 866/2002 a Tribunalului București în sensul că a obligat pârâta RA A.P.P.S. să emită o decizie prin care să facă reclamantei ofertă de restituire prin echivalent corespunzător valorii imobilului, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea acestei hotărâri Curtea de apel a constatat că deși instanța de fond a reținut că reclamanta este persoană îndreptățită la despăgubiri, nu s-a luat nici o măsură pentru ca reclamanta să primească o ofertă compensatorie.

S-a considerat în același timp că în mod corect s-a stabilit că reclamanta nu este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului pentru că, pe de o parte acesta a intrat în proprietatea statului cu titlu, situație stabilită în mod definitiv pe cale judecătorească, iar pe de altă parte pentru că imobilul este ocupat cu contract de închiriere de o ambasadă, adică de o instituție prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii au declarat în termen legal recurs reclamanta și pârâta A.P.A.P.S. Reclamanta a criticat soluția pentru greșita aplicare a legii când s-a stabilit că nu i s-ar cuveni o retrocedare în natură a imobilului revendicat, prin aplicarea art. 16 la Legea nr. 10/2001.

S-a arătat în fapt că împrejurarea că imobilul este deținut de o ambasadă nu exclude de plano posibilitatea restituirii în natură și în acest sens fiind dispozițiile alin. (2) al art. 76 din Legea nr. 10/2001. Până în prezent nu s-a făcut dovada că imobilul în discuție ar fi exceptat de la retrocedare în procedura prevăzută de alin. (2) al articolului amintit, astfel că în mod just s-a considerat că imobilul nu se poate restitui în natură. A.V.A.S. în recursul său a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. În fapt s-a arătat că în mod greșit s-a considerat că reclamanta este persoană îndreptățită la restituirea în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001. S-a invocat și lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte, cererea de despăgubiri trebuind a fi înaintată Prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Recursul reclamantei este fondat și se va admite pentru considerentele următoare: Imobilul situat în str. O. compus din teren de 0,665 mp și o casă a fost proprietatea lui I.C.D.G. deținut în calitate de cumpărător cu contractul nr. 10289 din 7 iunie 1913. Cu extrasul de nașteri nr. 37323 din 15 martie 1994 s-a făcut dovada că reclamanta I.E.V. căsătorită cu A.C.R., este fiica lui I.G. și a M.I. (certificatul de calitate de moștenitor nr. 163/1997 aflat la fila 51 în dosarul de fond). Imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 (fila 13 în dosarul de fond).

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile iar potrivit art. 4 din aceeași lege sunt îndreptățite, în înțelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură, sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive ale acestora, iar în cazul în care proprietarii sunt decedați, conform art. 4 alin. (2) din lege, moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor îndreptățite. În cauză s-au făcut aceste dovezi.

Noua redactare dată art. 16 alin. (1) prevede ipoteza restituirii imobilului în proprietate cu anumite obligații pentru proprietari.Ca urmare, constatându-se că în cauză nu s-a aplicat corect legea se va modifica decizia atacată și se va admite apelul împotriva sentinței civile nr. 866/2002, aceasta urmând a fi schimbată în tot. Se va admite acțiunea formulată de reclamantă și continuată de succesorii acesteia (după decesul intervenit la 2 septembrie 2004 pe parcursul judecării cauzei), A.S.R.V., în calitate de fiu și A.R.G.K. și, respectiv, A.E.(căsătorită G.) în calitate de nepoți de fiu precededat. Pârâta va fi obligată să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului din București (casă plus teren).

Sub aspectele mai sus arătate, constatând că s-au făcut dovezi cât privește imobilul, abuziv preluat și, respectiv, cât privește reclamanții– persoane îndreptățite la reparații prin restituirea în natură, se constată nefondat recursul pârâtei. Nu este întemeiată nici susținerea lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte pentru că ea s-a fondat pe lipsa calității de persoană îndreptățită a reclamantei în condițiile Legii nr. 10/2001. Or, cum s-a arătat mai sus, s-au făcut dovezi ale calității procesuale active. Susținerile că Prefectura este cea îndreptățită să acorde despăgubiri sunt și neactuale în raport de modificările aduse Legii nr. 10/2001 dar și rămase fără substanță în raport de constatarea că imobilul se poate restitui în natură, Legea nr. 10/2001 instituind această regulă.

Nici critica sub aspectul pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. nu poate fi primită, acest motiv fiind enunțat în mod generic. Pentru considerentele arătate și văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va admite recursul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta A.E.V. și continuat de succesorii săi A.S.R.V., A.R.K.G. și A.G.E. împotriva deciziei nr. 36 din 3 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o modifică în sensul că admite apelul reclamantei declarat împotriva sentinței civile nr. 866 din 3 iunie 2002 a Tribunalului București, pe care o schimbă în tot în sensul că admite acțiunea. Anulează decizia nr. 50 din 10 iulie 2001, obligă pârâta să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului, din București (casă + teren). Respinge ca nefondat recursul pârâtei RA A.P.P.S. împotriva acestei decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2007.