ÎCCJ, Decizia nr. 227/2004

Asupra recursului în anulare de față

;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 15 ianuarie 2002,

reclamanta RA A.Z.L. Brăila a solicitat interpretarea clauzei, prevăzute la pct.

4.4 din contractele de concesiune teren nr. 2857 din 8 octombrie 1999 și nr. 266

din 31 ianuarie 2001, încheiate cu pârâta SC R.I.G. SA București, respectiv

stabilirea formulei de calcul, pentru redevența datorată, începând cu al doilea

an de concesiune.

Prin hotărârea nr. 1 din 29 aprilie

2002, Comisia de Arbitraj a Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Brăila

a admis acțiunea și a stabilit că, din interpretarea clauzelor înserate la pct.

4.4. din contractele de concesiune încheiate de părți, rezultă că, prin

creșterea valorii dolarului cu 22% față de Euro, în perioada octombrie 1999-8

octombrie 2000, redevența datorată de pârât în cadrul contractului de

concesiune se majorează cu 22%, de la 10 octombrie 2000, pentru al doilea an.

De asemenea, față de creșterea valorii dolarului față de Euro cu 7,2 %, pe

perioada 1 februarie 2000-31 ianuarie 2001, redevența datorată pentru al doilea

an, în cadrul contractului de concesiune nr. 266/2000, crește cu 7%, începând

cu 1 februarie 2001.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul

arbitral a reținut că prin art. 4.2, din ambele contracte, părțile au înțeles

să stabilească redevența în dolari, fără a se face vreo referire la paritatea

față de Euro și că prevederea contractuală cu referire la modificarea

redevenței cu coeficientul de apreciere a dolarului față de Euro și, respectiv,

cu diminuarea acesteia în cazul scăderii valorii dolarului față de Euro,

constituie explicații clare ale condițiilor în care se va efectua calculul

modificării.

Împotriva acestei hotărâri, SC R.I.G.SA

București a formulat acțiune în anulare, solicitând ca, în contradictoriu cu RA

A.Z.L. Brăila, instanța de judecată să dispună anularea hotărârii arbitrale nr.

1 din 29 aprilie 2002 a Comisiei de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Brăila și suspendarea executării acesteia,

până la soluționarea definitivă a cauzei.

În motivarea cererii, pârâta a

arătat că a încheiat cu reclamanta două contracte de concesiune, pentru două terenuri

de 11.796 metri pătrați și, respectiv, 13.415 metri pătrați, situate în Zona

Liberă Brăila, Perimetrul I, pe o perioadă de 50 ani, cu drept de exploatare a

bunurilor destinate uzului concesiunii.

În ambele contracte, părțile au

prevăzut clauza, conform căreia, „dacă raportul dolari S.U.A./Euro suferă

modificări mai mari de 5%, redevența se va indexa anual cu coeficientul de

apreciere/devalorizare a dolarului american în raport de Euro”.

Pârâta a mai arătat că interpretarea

corectă a acestei prevederi, din contractele de concesiune, trebuie făcură din

perspectiva menținerii echilibrului financiar al contractului, astfel încât,

atunci când raportul dolari S.U.A./Euro crește și dolarul se apreciază,

redevența se va diminua cu coeficientul de apreciere a dolarului.

Așa fiind, în mod greșit, Curtea de

Arbitraj a Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Brăila, prin hotărârea arbitrală

atacată a apreciat că, în raport de clauza menționată, creșterea valorii

dolarului față de Euro duce la majorarea corespunzătoare a redevențelor.

Prin întâmpinare, reclamanta a

invocat excepția nulității acțiunii în anulare, formulată de pârâtă, în raport

de prevederile art. 288 C. proc. civ.

Pe fond, reclamanta a solicitat respingerea

acțiunii în anulare, ca nefondată, în raport de corecta interpretare a clauzei

contractuale de către tribunalul arbitral, corespunzător dispozițiilor art. 969

C. civ.

Prin decizia nr. 981/R din 4 octombrie

2002, Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins excepția nulității acțiunii, ca nefondată.

Prin aceeași hotărâre, acțiunea în

anulare a hotărârii arbitrale a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei decizii, cu

referire la respingerea acțiunii în anulare, instanța a reținut că hotărârea

arbitrală atacată nu încalcă nici ordinea publică, nici vreo dispoziție legală

imperativă ci, prin aceasta, s-a interpretat doar voința părților exprimată

printr-o clauză contractuală, așa cum s-a solicitat prin acțiunea arbitrală.

Lămurirea înțelesului unei clauze din contractele încheiate de două persoane

juridice de drept privat, care produce efecte numai față de acestea, precum și

conținutul convențiilor respective, nu încalcă norme imperative din Legea nr. 219/1998

și nici ordinea publică.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâta SC R.I.G. SA București a declarat recurs, întemeiat pe artr.304 pct. 7,

8, 9 și 10 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că hotărârea

criticată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fapt ce echivalează cu o

nemotivare.

Pe de altă parte, clauza înserată la

art. 4.4 din contract a fost greșit interpretată.

Astfel, prin clauza dedusă judecății,

părțile au înțeles să stabilească ca monedă efectivă de plată a redevenței dolarul

american, raportat și consolidat în Euro. Ca atare, indexarea cuantumului

redevenței, în funcția de evoluția parității celor două valute, nu va afecta

valoarea contractului, redevența rămânând constantă pentru a respecta

prevederile legale stipulate prin art. 32 din Legea nr. 219/1998 și art. 4 din H.G.

nr. 682/1994, care consacră principiul echilibrului financiar în materia

concesiunii.

Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, prin decizia nr. 3445 din 11 iulie 2003, a respins recursul declarat

de pârâtă, ca nefondat.

Instanța de control judiciar a

reținut că, prin semnarea clauzei compromisorii care a atras competența

tribunalului arbitral în soluționarea litigiului, părțile și-au asumat în mod

implicit și căile stricte și formale de control judiciar a hotărârilor pronunțate

de această instanță, situație în care este exclusă posibilitatea reformării

acestora pe alte temeiuri procedurale.

Art. 364 C. proc. civ. prevede

restrictiv cazurile în care o hotărâre arbitrală poate fi desființată, pe calea

acțiunii în anulare.

În acepțiunea legiuitorului,

soluționarea litigiului de către tribunalul arbitral constituie o judecată de

fond, iar acțiunea în anulare, fiind o cale de atac, nu poate determina o

reexaminare cu caracter devolutiv.

Curtea de apel, soluționând acțiunea

în anulare, a analizat strict pe temeiul legal invocat în ce măsură au fost

încălcate ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii

și, așa cum justificat s-a reținut, în cauză s-a lămurit doar înțelesul unei

clauze din convenția perfectată de două persoane de drept privat, care își

produce efectele numai față de acestea.

Prin hotărârea pronunțată nu s-a

încălcat ordinea publică, nici vreo dispoziție legală imperativă ,ci s-a dat o interpretare

voinței părților, exprimată printr-o clauză a contractelor de concesiune, fără

a se încălca norme imperative ale reglementărilor legale în materie.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc.

civ.

S-a susținut că hotărârea arbitrală

și, implicit, hotărârile judecătorești, care au confirmat această soluție, au

la bază greșita interpretare a clauzelor contractuale și ignorarea prevederilor

legale, care reglementează regimul concesiunilor.

Astfel, în raport de dispozițiile art.

32 din Legea nr. 219/1998, clauza înserată în art. 4.4 din contractele de

concesiune se impune a fi interpretată, în sensul că, la data stabilirii

cuantumului redevenței, concedentul a avut în vedere avantajele oferite prin

concesiune, în scopul menținerii echilibrului necesar pe parcursul derulării

contractului.

Faptul că instanțele de judecată,

însușindu-și punctul de vedere al tribunalului arbitral, au propus soluția menționată

a indexării redevenței, ca o consecință a aprecierii raportului dintre dolar și

Euro, reprezintă o încălcare a principiului echilibrului financiar al

contractului.

Acest principiu de ordine publică

este prevăzut de dispozițiile legale în materiale comercială și se regăsește în

dispozițiile H.G. nr. 682/1994, privind aprobarea metodologiei pentru

concesionarea de terenuri și construcții în zonele libere.

În respectul acestui principiu,

părțile au înțeles să indexeze cuantumul redevenței, plătibilă în dolari, în

funcție de evoluția parității dolari S.U.A./Euro.

Așadar, rezultă cu forța evidenței că,

dacă dolarul se apreciază, indexarea se face prin diminuarea redevenței cu

coeficientul de creștere a acestuia în raport de Euro.

Ignorând dispozițiile legale

invocate și în contradicție cu probele administrate, instanțele de judecată au

pronunțat hotărâri esențial nelegale, reținând că hotărârea arbitrală nu

încalcă ordinea publică ori dispoziții legale imperative, în sensul

prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

atacate și, pe fond, admiterea acțiunii în anulare.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Justificat de cerința stabilității

ordinii de drept, hotărârile judecătorești irevocabile au ca atribut specific

și exclusiv autoritatea de lucru judecat, în raport de care, între alte finalități,

se înscrie împiedicarea unei noi judecăți asupra litigiului definitiv

soluționat.

Realizând o armonioasă

proporționalizare între imperativul stabilității raporturilor juridice civile și

cerința aflării adevărului, legea procesuală civilă, între altele, prin art. 330

pct. 2 C. proc. civ., a statuat asupra posibilității reformării unei hotărâri

irevocabile, în cadrul controlului judiciar exercitat asupra acesteia, prin

declararea unui recurs în anulare.

Cale extraordinară de atac, fiind

reformarea hotărârii atacate, este condiționată de probarea cazului de casare

invocat, respectiv exercitarea recursului în anulare, în condițiile restrictive

determinate de legea procesuală civilă.

În acest sens, potrivit art. 330 pct.

2 C. proc. civ., o hotărâre irevocabilă poate fi reformată pentru nelegalitate

sau/și netemeinicie.

Însă, caracterul restrictiv al

reformării hotărârii atacate privește sub aspectul tezei I a textului menționat

îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume: încălcarea unei norme

imperative și determinarea unei soluții greșite pe fond, prin nesocotirea

acesteia. Totodată, sub aspectul tezei II a art. 330 C. proc. civ., este vizată

netemeinicia vădită a hotărârii atacate, constând în nesusținerea hotărârii de

probele administrate, fie în sensul văditei contradicții între soluția adoptată

și concluzia pe care acestea o impun, fie pronunțarea hotărârii în temeiul unor

probe neadministrate, neaflate la dosarul cauzei.

În acest context, nu întrunește

cerințele menționate, propunerea unei altei interpretări a unei clauze

contractuale.

Pe de altă parte, într-o aplicare

legală riguroasă a dispozițiilor menționate, cu raportare la caracterul

hotărârii arbitrale, recursul în anulare privește soluția de respingere a

acțiunii în anulare.

În acest context, numai în măsura în

care această hotărâre este casabilă, în condițiile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., respectiv constatării că hotărârea arbitrală este anulabilă pentru unul

din cazurile prevăzute de art. 364 C. proc. civ., se poate proceda la rejudecarea

cauzei, în speță, la interpretarea clauzei contractuale.

În cauză, s-a cerut anularea

hotărârii arbitrale, în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Or, prin sintagma ordine publică

sunt desemnate regulile privitoare la ordinea politică, socială și economică,

reprezentând interese cu caracter general, pe care legiuitorul le-a reglementat

prin norme imperative.

În acest context, instanța de recurs

a statuat judicios, respingând calea de atac exercitată de reclamantă și

menținând hotărârea atacată că, prin decizia criticată, nu s-a încălcat ordinea

publică, nici vreo dispoziție legală imperativă, urmare faptului că tribunalul

arbitral nu a făcut altceva decât să lămurească înțelesul unei clauze dintr-o

convenție perfectată de două persoane juridice de drept privat, care își

produce efecte numai între acestea.

Ca atare, criticile formulate prin

recursul în anulare se constată a fi neîntemeiate, hotărârile atacate nefiind

supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de

procurorul general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, împotriva deciziei nr. 981/R din 4 octombrie 2002 a

Curții de Apel Galați, secția comercială și deciziei nr. 3445 din 11 iulie 2003

a Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 5 iulie 2004.