ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1275/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 8373 din 11 iunie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC M. SRL București în contradictoriu cu pârâtele M.B. prin P.G. și A.F.I. București. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că textul prevăzut de art. 111 C. proc. civ. care a constituit temeiul de drept al acțiunii, impune o condiție de admisibilitate a acțiunii în constatare și anume ca partea să nu aibă la îndemână realizarea dreptului. Se reține totodată că în speță, reclamanta a solicitat ca instanța să constate că fazele de calcul încheiate pentru folosința imobilului din str. Sf.

Vineri, au natura juridică a unui contract de închiriere, precum și existența dreptului său legal de a folosi efectiv spațiul în speță, ori se constată că în fapt reclamanta nu solicită constatarea unui drept al său în contradictoriu cu pârâtele, ci natura juridică a unor înscrisuri. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere se reține că, valorificarea drepturilor rezultând din contractul de închiriere poate fi făcută pe calea unei acțiuni în realizare. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 202 din 18 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Instanța de apel a analizat criticile ce vizau nelegalitatea și netemeinicia hotărârii de fond, cu referire la greșita interpretare a probatoriilor administrate în cauză, precum și la clarificarea naturii raporturilor juridice dintre părți și a reținut că, în mod corect instanța de fond a apreciat cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, în condițiile în care reclamanta, intenționând să cumpere spațiul în litigiu potrivit Legii nr. 550/2002, are la îndemână acțiunea în realizare. Se reține totodată că, reclamanta, în calitate de solicitant al achiziționării imobilului poate eventual ataca în justiție refuzul autorității de a încheia acest contract, în fața instanței de contencios administrativ.

Față de soluția pronunțată, instanța de apel a apreciat că instanța fondului nu mai era ținută a se pronunța asupra probelor administrate ce vizau fondul cauzei. Împotriva deciziei din apel a declarat recurs reclamanta SC M. SRL invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea criticilor recurenta susține că instanțele au fost în eroare când au făcut trimitere la posibilitatea reclamantei de a ataca în justiție un refuz al autorităților pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 550/2002, cu referire la indicarea art. 10 din actul normativ menționat, textul de lege fiind străin de natura pricinii.

Instanțele nu au avut în vedere că la solicitarea recurentei de a cumpăra spațiul nu s-a emis încă o dispoziție în acest sens. O altă critică vizează omisiunea instanțelor de a se pronunța asupra unor înscrisuri depuse la dosarul cauzei, cu referire la adresa comisiei de aplicare a Legii 550/2002, prin care reclamantei i se aduce la cunoștință că este necesar să facă dovada existenței unui contract de închiriere pentru spațiul ce se dorește a fi cumpărat. De asemenea, la dosar s-a depus practică judiciară pe care instanțele nu au avut-o în vedere. Cu referire la excepția inadmisibilității, în mod nelegal admisă de către instanțe în opinia recurentei, se susține că, față de petitul acțiunii, astfel cum a fost precizat, s-a solicitat în fapt constatarea existenței unui raport juridic cu toate efectele ce decurg din acesta, inclusiv existența unor drepturi cu referire la dreptul de a folosi spațiul.

Instanțele, prin considerentele avute în vedere dovedesc o aplicare greșită a legii, argumentele aduse fiind străine de natura pricinii. În opinia recurentei, o acțiune în contencios administrativ este prematură întrucât reclamantei încă nu i-a fost recunoscut dreptul de a cumpăra acest spațiu, situație ce nu a fost avută în vedere de către instanțe. Soluționarea excepției de inadmisibilitate este și rezultatul unei rețineri greșite a situației de fapt, cu referire la nesoluționarea cererii reclamantei pentru cumpărarea spațiului. În fine, recurenta susține că soluțiile astfel pronunțate aduc o încălcare dispozițiilor art. 5 C. civ. față de faptul că acțiunea precizată nu se încadrează în situațiile expres și limitativ stabilite de textul legal invocat, cu referire la inexistența unei norme de drept material care să dea naștere dreptului la acțiune sau când aceasta este prohibită de lege, este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri.

Temeiul de drept al acțiunii reclamantei a fost dispozițiile art. 969 alin. (1), 970 și 977 C. civ., art. 1411, art. 1413 alin. (2), art. 1416 alin. (1) din același cod, instanțele în mod greșit făcând aplicarea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. În susținerea recursului, s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri, sentința civilă nr. 880 din 25 februarie 2005 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1240 din 27 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente. Criticile aduse de către recurentă vor fi abordate sub aspectul nelegalității hotărârilor pronunțate, urmând ca instanța să înlăture susținerile ce vizează netemeinicia acestor hotărâri, dat fiind faptul că în calea de reformare a recursului acestea nu mai pot fi avute în vedere.

Așadar, cu privire la criticile ce vizează excepția de inadmisibilitate se constată că acestea sunt nefondate având în vedere că în mod corect acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă raportat la temeiul de drept indicat de către reclamantă în conținutul cererii sale (dosarul de fond). Susținerea potrivită căreia instanțele în mod greșit au apreciat cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., încălcându-se astfel dispozițiile art. 5 C. civ. nu poate fi reținută, dat fiind faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, iar instanțele au obligația, potrivit art. 129 C. proc. civ. să se pronunțe în limitele cadrului procesual stabilit de părți. Astfel, în mod corect instanțele au apreciat că în speță este o acțiune în constatare, aspect ce reiese din însăși conținutul cererii de chemare în judecată (inclusiv precizarea adusă la 16 ianuarie 2002 (dosarul de fond), supusă deci dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ. Susținerile recurentei cu referire la motivele străine de natura pricinii reținute de către instanțe în considerentele hotărârilor atacate sunt nefondate, întrucât, pe de o parte argumentele au stat la baza motivării excepției admise, iar pe de altă parte, reclamanta a fost cea care pentru a dovedi interesul în promovarea acțiunii, a invocat textele de lege din actul normativ, cu referire la art. 16 din Legea nr. 550/2002 (dosarul de fond). Se constată astfel că instanțele nu au făcut altceva decât să respecte dispozițiile art. 261 C. proc. civ. ce obligă judecătorii la motivarea în fapt și în drept a soluțiilor pronunțate. Nici susținerea potrivit căreia temeiul de drept al acțiunii au fost dispozițiile art. 969 și 970 C. civ.

pretins greșit reținut de instanțe, nu poate fi primită, în condițiile în care dispozițiilor art. 970 au fost invocate pentru prima dată în apel, odată cu dezvoltarea motivelor de apel (dosar apel), iar dispozițiile art. 969 odată cu cererea de recurs, astfel încât nu se poate reține greșita interpretare adusă de către instanțe temeiului de drept al acțiunii. Înscrisurile depuse de recurentă în susținerea criticilor formulate vin în sprijinul hotărârilor atacate, în sensul că, acestea reprezintă calea de urmat într-o situație similară, aspecte avute în vedere de către instanțe, cu referire la posibilitatea acțiunii în realizare pe care reclamanta o are la îndemână în exercitarea drepturilor sale.

Cum criticile vizând excepția de inadmisibilitate sunt nefondate, criticile vizând fondul cauzei nu se mai impune a fi cercetate, astfel încât Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SRL București, împotriva deciziei nr. 202 din 18 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 30 martie 2006.