ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1275/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 8373 din 11 iunie

2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis excepția

inadmisibilității și, pe cale de consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea

formulată de reclamanta SC M. SRL București în contradictoriu cu pârâtele M.B.

prin P.G. și A.F.I. București.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că textul prevăzut de art. 111 C. proc. civ. care a

constituit temeiul de drept al acțiunii, impune o condiție de admisibilitate a

acțiunii în constatare și anume ca partea să nu aibă la îndemână realizarea

dreptului.

Se reține totodată că în speță,

reclamanta a solicitat ca instanța să constate că fazele de calcul încheiate

pentru folosința imobilului din str. Sf. Vineri, au natura juridică a unui

contract de închiriere, precum și existența dreptului său legal de a folosi

efectiv spațiul în speță, ori se constată că în fapt reclamanta nu solicită

constatarea unui drept al său în contradictoriu cu pârâtele, ci natura juridică

a unor înscrisuri.

Cu privire la cel de-al doilea capăt

de cerere se reține că, valorificarea drepturilor rezultând din contractul de

închiriere poate fi făcută pe calea unei acțiuni în realizare.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței de fond a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 202 din

18 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Instanța de apel a analizat

criticile ce vizau nelegalitatea și netemeinicia hotărârii de fond, cu referire

la greșita interpretare a probatoriilor administrate în cauză, precum și la

clarificarea naturii raporturilor juridice dintre părți și a reținut că, în mod

corect instanța de fond a apreciat cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, în

condițiile în care reclamanta, intenționând să cumpere spațiul în litigiu

potrivit Legii nr. 550/2002, are la îndemână acțiunea în realizare.

Se reține totodată că, reclamanta,

în calitate de solicitant al achiziționării imobilului poate eventual ataca în

justiție refuzul autorității de a încheia acest contract, în fața instanței de

contencios administrativ.

Față de soluția pronunțată, instanța

de apel a apreciat că instanța fondului nu mai era ținută a se pronunța asupra

probelor administrate ce vizau fondul cauzei.

Împotriva deciziei din apel a

declarat recurs reclamanta SC M. SRL invocând motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea

recursului, casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea criticilor recurenta

susține că instanțele au fost în eroare când au făcut trimitere la

posibilitatea reclamantei de a ataca în justiție un refuz al autorităților

pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.

550/2002, cu referire la indicarea art. 10 din actul normativ menționat, textul

de lege fiind străin de natura pricinii.

Instanțele nu au avut în vedere că

la solicitarea recurentei de a cumpăra spațiul nu s-a emis încă o dispoziție în

acest sens.

O altă critică vizează omisiunea

instanțelor de a se pronunța asupra unor înscrisuri depuse la dosarul cauzei,

cu referire la adresa comisiei de aplicare a Legii 550/2002, prin care

reclamantei i se aduce la cunoștință că este necesar să facă dovada existenței

unui contract de închiriere pentru spațiul ce se dorește a fi cumpărat. De

asemenea, la dosar s-a depus practică judiciară pe care instanțele nu au avut-o

în vedere.

Cu referire la excepția

inadmisibilității, în mod nelegal admisă de către instanțe în opinia

recurentei, se susține că, față de petitul acțiunii, astfel cum a fost

precizat, s-a solicitat în fapt constatarea existenței unui raport juridic cu

toate efectele ce decurg din acesta, inclusiv existența unor drepturi cu

referire la dreptul de a folosi spațiul.

Instanțele, prin considerentele

avute în vedere dovedesc o aplicare greșită a legii, argumentele aduse fiind

străine de natura pricinii.

În opinia recurentei, o acțiune în

contencios administrativ este prematură întrucât reclamantei încă nu i-a fost

recunoscut dreptul de a cumpăra acest spațiu, situație ce nu a fost avută în

vedere de către instanțe.

Soluționarea excepției de

inadmisibilitate este și rezultatul unei rețineri greșite a situației de fapt,

cu referire la nesoluționarea cererii reclamantei pentru cumpărarea spațiului.

În fine, recurenta susține că

soluțiile astfel pronunțate aduc o încălcare dispozițiilor art. 5 C. civ. față

de faptul că acțiunea precizată nu se încadrează în situațiile expres și

limitativ stabilite de textul legal invocat, cu referire la inexistența unei

norme de drept material care să dea naștere dreptului la acțiune sau când

aceasta este prohibită de lege, este contrară ordinii publice sau bunelor

moravuri.

Temeiul de drept al acțiunii

reclamantei a fost dispozițiile art. 969 alin. (1), 970 și 977 C. civ., art. 1411,

art. 1413 alin. (2), art. 1416 alin. (1) din același cod, instanțele în mod

greșit făcând aplicarea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.

În susținerea recursului, s-au depus

la dosarul cauzei înscrisuri, sentința civilă nr. 880 din 25 februarie 2005

rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1240 din 27 iunie 2005 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente.

Criticile aduse de către recurentă

vor fi abordate sub aspectul nelegalității hotărârilor pronunțate, urmând ca

instanța să înlăture susținerile ce vizează netemeinicia acestor hotărâri, dat

fiind faptul că în calea de reformare a recursului acestea nu mai pot fi avute

în vedere.

Așadar, cu privire la criticile ce

vizează excepția de inadmisibilitate se constată că acestea sunt nefondate

având în vedere că în mod corect acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă

raportat la temeiul de drept indicat de către reclamantă în conținutul cererii

sale (dosarul de fond).

Susținerea potrivită căreia

instanțele în mod greșit au apreciat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.

111 C. proc. civ., încălcându-se astfel dispozițiile art. 5 C. civ. nu poate fi

reținută, dat fiind faptul că procesul civil este guvernat de principiul

disponibilității, iar instanțele au obligația, potrivit art. 129 C. proc. civ.

să se pronunțe în limitele cadrului procesual stabilit de părți.

Astfel, în mod corect instanțele au

apreciat că în speță este o acțiune în constatare, aspect ce reiese din însăși

conținutul cererii de chemare în judecată (inclusiv precizarea adusă la 16

ianuarie 2002 (dosarul de fond), supusă deci dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ.

Susținerile recurentei cu referire

la motivele străine de natura pricinii reținute de către instanțe în

considerentele hotărârilor atacate sunt nefondate, întrucât, pe de o parte

argumentele au stat la baza motivării excepției admise, iar pe de altă parte,

reclamanta a fost cea care pentru a dovedi interesul în promovarea acțiunii, a

invocat textele de lege din actul normativ, cu referire la art. 16 din Legea

nr. 550/2002 (dosarul de fond).

Se constată astfel că instanțele nu

au făcut altceva decât să respecte dispozițiile art. 261 C. proc. civ. ce

obligă judecătorii la motivarea în fapt și în drept a soluțiilor pronunțate.

Nici susținerea potrivit căreia

temeiul de drept al acțiunii au fost dispozițiile art. 969 și 970 C. civ.

pretins greșit reținut de instanțe, nu poate fi primită, în condițiile în care

dispozițiilor art. 970 au fost invocate pentru prima dată în apel, odată cu

dezvoltarea motivelor de apel (dosar apel), iar dispozițiile art. 969 odată cu

cererea de recurs, astfel încât nu se poate reține greșita interpretare adusă

de către instanțe temeiului de drept al acțiunii.

Înscrisurile depuse de recurentă în

susținerea criticilor formulate vin în sprijinul hotărârilor atacate, în sensul

că, acestea reprezintă calea de urmat într-o situație similară, aspecte avute

în vedere de către instanțe, cu referire la posibilitatea acțiunii în realizare

pe care reclamanta o are la îndemână în exercitarea drepturilor sale.

Cum criticile vizând excepția de

inadmisibilitate sunt nefondate, criticile vizând fondul cauzei nu se mai

impune a fi cercetate, astfel încât Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC M. SRL București, împotriva deciziei nr. 202 din 18 martie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 30 martie 2006.