ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5080/2004

Deliberând asupra recursului

de față:

Din examinarea actelor și

lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

7657 din 16 octombrie 2003, pronunțată de Judecătoria sector 3 București, a

fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și declinarea

competenței materiale de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC V.I. SRL

cu sediul în București în contradictoriu cu pârâta C.G.M.B. – A.F.I., în

favoarea Tribunalului București, secția comercială, cu motivarea că obiectul

litigiului îl reprezintă un bun care face parte din fondul de comerț al

reclamantei, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul este

competent să soluționeze în primă instanță prezenta cauză comercială

neevaluabilă în bani.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința civilă nr. 1334 pronunțată în ședința publică de la

28 ianuarie 2004, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de SC V.I. SRL

București împotriva pârâtei C.G.M.B. – A.F.I.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că reclamanta are doar un drept de folosință asupra

spațiului situat în București, Calea Moșilor, drept care a fost acordat până la

reglementarea relațiilor contractuale dintre părți.

Este adevărat că, pentru

utilizarea spațiului a cărei folosință a fost cedată de pârâtă, reclamanta a

plătit chiria, dar din actele dosarului a reieșit cu certitudine că nu s-a

dorit încheierea unui contract de închiriere, urmând ca reglementarea

relațiilor contractuale dintre părți să se facă ulterior.

Prin urmare, tribunalul nu

poate suplini voința părților și în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art.

111 C. proc. civ.

Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 207 din 12 mai 2004, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC V.I. SRL București

împotriva sentinței civile nr. 1334 din 28 ianuarie 2004, pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimata

C.G.M.B. – A.F.I.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a stabilit că din considerentele sentinței apelate, rezultă că

tribunalul a făcut, în ceea ce privește materialul probator analizat, trimitere

la înscrisurile depuse chiar de reclamant la dosarul cauzei, constând în

adrese, adeverințe, fișa de calcul.

Conform adreselor nr.

953/2000, nr. 22138/2002, nr. 10078/2003, reclamanta doar a „utilizat” sau a

avut „drept de folosință a spațiului” și a plătit chirie doar în baza fișei de

calcul nr. 951 din 21 aprilie 2000, în conformitate cu prevederile Dispoziției

Primarului General nr. 105/1998, „până la reglementarea relațiilor contractuale

conform legii”.

Prin urmare, este evident că

între părțile în litigiu nu s-a încheiat un contract de închiriere asupra

spațiului în discuție.

Chiar dacă în fapt, situația

în cazul utilizării și plății chiriei în baza fișei de calcul poate fi

apreciată ca fiind similară celei din cazul contractului de închiriere, din

punct de vedere juridic situația este distinctă în cele două ipoteze avute în

vedere.

Mai mult, potrivit adresei

nr. 11766 din 21 aprilie 2000, titularul contractului de închiriere pentru

spațiul respectiv, ar fi o persoană fizică, P.V. și nicidecum reclamanta.

Potrivit art. 111 C. proc.

civ., partea care are interes poate face cerere pentru contatarea existenței

unui drept, iar în speță reclamanta a avut în vedere constatarea existenței

contractului de închiriere.

După cum s-a arătat, în

cauză nu s-a probat acordul părților pentru un astfel de contract. Astfel că în

mod corect tribunalul a respins acțiunea reclamantei, pronunțând o hotărâre

temeinică și legală.

Împotriva deciziei nr. 207

din 12 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a promovat recurs reclamanta SC V.I. SRL București, care a criticat

această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie, sub

aspectele că între părți, în fapt a fost încheiat un contract de închiriere asupra

spațiului situat în București, Calea Moșilor, pentru care s-a plătit chirie,

iar instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății schimbând

natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

De asemenea, s-a criticat că

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii, deoarece nu a fost suplinită lipsa de voință a

părților, având în vedere obiectul acțiunii în constatare, instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi

administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv

adresa cu nr. 11766 din 5 mai 2000 emisă de Primăria municipiului București și

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind invocat ca temei de

drept al cererii de recurs dispozițiile art. 1410 și următoarele C. civ. art.

111 – art. 113 și art. 299 și următoarele C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate în cererea de

recurs, constată că acestea sunt nefondate, recursul urmând a fi respins pentru

următoarele considerente.

Bine motivat și amplu

argumentat, printr-o corectă și integrală apreciere a probelor, instanțele

judecătorești anterioare, au stabilit adevăratele raporturi juridice dintre

părți, întinderea drepturilor și obligațiilor asumate reciproc, precum și

cadrul legal aplicabil acestui litigiu de natură comercială.

De necontestat că reclamanta

SC V.I. SRL București, începând cu data de 1 aprilie 2000, în baza Dispoziției

Primarului General nr. 105 din 15 ianuarie 1998, a exercitat un drept de

folosință asupra spațiului situat în Calea Moșilor, cu precizarea expresă că

această situație va fi valabilă până la reglementarea relațiilor contractuale

conform legii, așa cum reiese din adresa cu nr. 10078 din 14 aprilie 2003 emisă

de C.G.M.B. - A.F.I.

Mai mult, la cererea

reclamantei cu nr. 22138 din 17 septembrie 2002 prin care este solicitată o

adeverință necesară la încheierea contractelor cu furnizorii de utilități,

pârâta reconfirmă prin răspunsul cu nr. 22138 din 26 septembrie 2002, că

spațiul situat în Calea Moșilor este utilizat în baza fișei de calcul nr. 951

din 21 aprilie 2000 întocmită de Primăria municipiului București –

Departamentul Economic (actual D.A.P.), iar până la noi dispoziții societatea

comercială mai sus menționată, rămâne în evidența A.F.I., achitând

contravaloarea folosință spațiu conform fișei de calcul.

Din analiza actelor

existente la dosarul cauzei, apare cât se poate de evident, cum bine a apreciat

instanța de apel, că între părți nu s-a încheiat un contract de închiriere,

chiar dacă în fapt pentru folosința spațiului a fost plătită o chirie.

Contractul de locațiune, așa

cum este definit de art. 1411 C. civ., este un contract prin care o persoană,

numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, număr locatar

(chiriaș), folosința temporară, totală sau parțială, a unui bun în schimbul

unei sume de bani sau alte prestații, numită chirie.

În mod constant, atât

practica juridică cât și doctrina în materie, au evidențiat că locațiunea este

un contract sinalagmatic, întrucât dă naștere la drepturi și obligații

reciproce între părți, este cu titlu oneros deoarece ambele părți urmăresc un

interes propriu patrimonial, comutativ prin aceea că existența și întinderea

drepturilor este bine determinată și consensul fiind imperios necesar acordul

părților, solo consensu (a se vedea Contractele civile și comerciale, Prof.

univ. dr. F.D. și Prof. univ. dr. S.C., București).

Este adevărat că reclamanta

a plătit chirie pentru spațiul folosit, dar plata chiriei nu reprezintă unicul

atribut specific contractului de locațiune. De esența contractului este și

termenul pentru care este încheiat, timpul cât se plătește chiria și cât

produce efecte.

Locațiunea este un contract

cu executare succesivă, se derulează în timp determinat, iar durata nu poate

perpetuă, veșnică.

În principiu, durata

contractului se stabilește liber, prin consimțământul părților, aspecte care nu

se regăsesc în documentația depusă la dosar.

Tot specific contractului de

închiriere îl reprezintă și stabilirea de către părți a drepturilor cel puțin

în termeni generali, în sensul obligațiilor locatorului care decurg din

calitatea sa de a asigura folosința lucrului pe tot timpul locațiunii

(obligația de a face), obligația de a preda și să mențină lucrul în stare de

întrebuințare și să-l garanteze pe locatar de tulburările provenite din propria

sa faptă, de la terți și din viciile lucrului, dar și a obligațiilor

locatarului de a întrebuința lucrul ca un bun proprietar și potrivit

destinației sale, de a plăti chiria, de a restitui lucrul după încetarea

locațiunii, a răspunderii pentru pagubele pricinuite de incendiu și apărarea

contra uzurpărilor.

Simpla situație de fapt,

concretizată în folosința spațiului corelată cu plata chiriei, nu sunt

suficiente pentru a contura existența unui contract de închiriere.

Din probele administrate nu

a rezultat că voința pârâtei a fost și este în continuare de a ne afla în

prezența unui contract de închiriere. Tot de esența contractului de închiriere

este și elementul determinant al manifestării de voință juridică, iar pârâta nu

și-a manifestat consimțământul cu intenția de a produce efecte juridice de

natura celor ce se încadrează în limitele unui contract de închiriere.

Principiul aplicabil

exteriorizării consimțământului este acela al consensualismului, care înseamnă

că părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor.

Nu poate fi primită teza

susținută în motivele de recurs, în sensul că a existat un acord de voință al

părților, în sensul încheierii în formă verbală a contractului de închiriere.

Întreaga documentație

exprimă fără echivoc că pârâta, prin întreaga sa conduită nu s-a angajat

juridicește în direcția perfectării unui contract de închiriere, astfel că

lipsește intenția de producere a efectelor juridice, animo contrahendi negotii,

specifică contractului de locațiune.

Nejustificată este și

critica referitoare la împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

unei dovezi administrate, care este hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii,

respectiv adresa nr. 11766 din 21 aprilie 2000 emisă de Primăria municipiului

București – Departamentul Economic.

Această adresă, nu prezintă

relevanță juridică raportat la conținutul acțiunii promovate de reclamantă.

Deși au fost analizate

detaliat adresele cu nr. 953/2000, nr. 10078/2003, nr. 22138/2000 și fișa de

calcul cu nr. 951 din 21 aprilie 2000, instanța de apel s-a pronunțat și asupra

adresei nr. 11766 din 21 aprilie 2000, reținând că din conținutul acestei

adrese titularul contractului de închiriere pentru spațiul în litigiu ar fi o

persoană fizică P.V. și nicidecum reclamanta. Prin această adresă este stabilit

regimul juridic al imobilului, respectiv că SC V.I. SRL București numai

utilizează spațiul și plătește o chirie, în condițiile în care titular al

contractului de închiriere este domnul P.V.

Cadrul juridic și

argumentele expuse, în contextul probator administrat în cauză, au condus la o

justă apreciere a situației de fapt și de drept, urmând a respinge ca nefondat

recursul declarat de SC V.I. SRL București, nefiind întrunite nici-una din

cerințele dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., menținând ca legală și

temeinică decizia nr. 207 din 12 mai 2004 pronunțată Curtea de Apel București,

secția a VI-a comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC V.I. SRL București, împotriva deciziei nr.

207 din 12 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 26 noiembrie 2004.