ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3702/2006

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 26/ F din 28 martie 2006, pronunțată în dosarul nr. 193/P/2006, Curtea de Apel Pitești, secția penală, a respins, ca nefondată, plângerea petiționarului C.T. împotriva rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin plângerea înregistrată la nr. 193/P/2006, petentul C.T., rezident în Luxembourg,  a contestat, potrivit art. 278

1

C. proc. pen., rezoluțiile nr. 20/P/2005, 66/P/2005, 67/P/2005, 68/P/2005 și 103/P/2005 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești.

Din cuprinsul plângerii, rezultă, în esență, nemulțumirea petentului în raport cu aceste soluții care acreditează ideea că judecătorul nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapte comise în exercițiul funcțiunii ce au avut ca urmare soluționarea ilegală și abuzivă a cauzelor.

Curtea a dispus atașarea dosarelor de urmărire penală în care s-au adoptat soluțiile atacate, din cuprinsul cărora a reținut următoarele:

În cursul lunilor ianuarie și martie 2005, petentul C.T. a adresat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, 5 plângeri penale împotriva judecătorilor F.F., C.E., G.F., L.Șt., C.D., H.A.R., D.G., C.E.V., M.V., I.G.A., I.C., V.S., M.N. și V.M. , de la Judecătoria Râmnicu Vâlcea și Tribunalul Vâlcea, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2) C. pen., 25 C. pen., raportat la art. 211 C. pen., art. 220 C. pen., art. 246 C. pen.

Începând cu data de 9 iunie 1999, petiționarul a reprezentat pe soția sa C.R., într-un proces de partaj succesoral (dosar nr. 2206/2000) ce a rulat la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, parcurgând toate gradele de jurisdicție.

Ulterior, sentința civilă nr. 224/2003, pronunțată în cauză, și definitivă prin decizia civilă nr. 1531/2003 a Curții de Apel Pitești, a fost pusă în executare de către oponenții petentului, procedură în cadrul căreia acesta din urmă a formulat contestație care a parcurs, din nou, toate gradele de jurisdicție.

Nemulțumit de hotărârile pronunțate în acest periplu procesual, petentul consideră că judecătorii care au adoptat hotărâri în cauză, sunt părtași la înșelăciune, tulburare de posesie și tâlhărie, încălcând abuziv dispozițiile substanțiale și procedurale în materie.

După efectuarea cercetărilor, prin rezoluțiile atacate, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale în toate cele 5 dosare, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada existenței vreunei fapte penale.

Prin rezoluția nr. 101 din 6 februarie 2006, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești a respins plângerea petentului C.T., formulată conform art. 278 C. proc. pen.

Analizând actele existente la dosar, prima instanță a reținut că faptele pe care le reclamă petiționarul în sarcina judecătorilor nu pot fi apreciate ca infracțiuni. Verificarea legalității și temeiniciei unor hotărâri judecătorești se face pe căile de atac prevăzute de lege și nu prin dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., căci introducerea acestui text de lege nu constituie în intenția legiuitorului, o incriminare a soluțiilor pronunțate de persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul, care a reiterat motivele formulate în plângerea inițială și a solicitat tragerea la răspundere penală a judecătorilor pentru infracțiunile reclamate.

Recursul este nefondat.

Curtea, analizând hotărârea primei instanțe sub toate aspectele de fapt și drept, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală și temeinică.

Instanța de fond a evaluat corect actele de urmărire efectuate în cauză și soluțiile procurorului dispuse prin rezoluțiile atacate concluzionând că nu există indicii și, cu atât mai mult, probe din care să rezulte comiterea infracțiunilor reclamate de petiționar.

Nemulțumirile petiționarului țin de soluțiile pronunțate în cauzele pe care le-a avut la instanțe, ori, așa cum corect s-a reținut, soluțiile pot fi verificate și desființate numai prin intermediul căilor legale de atac.

Această constatare nu înseamnă, cum eronat apreciază petiționarul, că judecătorii nu răspund în fața nimănui și că aceștia își pot permite eludarea legii în administrarea dreptului.

Ceea ce corect s-a apreciat de către parchet este faptul că o soluție greșită nu echivalează cu comiterea unei infracțiuni, atâta vreme cât nu există indicii sau probe care să conducă la constatarea că s-a săvârșit o faptă penală.

Afirmațiile petiționarului în sensul că judecătorii s-ar face vinovați de înșelăciune, tâlhărie sau tulburare de posesie nu sunt susținute de probe iar din motivarea acestor afirmații rezultă că nici n-ar putea fi vorba de așa ceva, câtă vreme acesta invocă nemulțumiri legate de modul de desfășurare a proceselor și soluțiilor pronunțate.

Pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefundat, recursul declarat de petiționar.

În temeiul art. 192 C. proc. pen., acesta va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul C.T. împotriva sentinței penale nr. 26/ F din 28 martie 2006 a Curții de Apel Pitești.

Obligă pe recurent să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9 iunie 2006.