ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5278/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 41/ F din 6 iunie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 1470/46/2006 (număr în format vechi 242/P/2006), în baza art. 278 1 pct. 8 lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petentului V.I., împotriva rezoluției din 30 noiembrie 2005 în dosarul nr. 291/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești. Conform art. 192 C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 350 RON cheltuieli judiciare statului din care 120 RON onorariu apărător oficiu. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în cadrul procedurii prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen., petentul V.I. a formulat plângere împotriva rezoluției adoptată în dosarul nr. 291/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești la data de 30 noiembrie 2005. S-a constituit dosarul nr. 242/2006. Din cuprinsul plângerii a rezultat în esență nemulțumirea petentului în raport cu această soluție, care acreditează ideea că judecătorii nu pot fi trași la răspundere penală pentru fapte comise în exercițiul funcțiunii, iar hotărârile judecătorești nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, neconstituind prin ele însele infracțiuni. O altă critică formulată de petent se referă la incompatibilitatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești de a se pronunța asupra plângerii petentului formulată conform art. 278 C. proc.

pen., împotriva rezoluției mai sus precizată. Curtea de apel a dispus atașarea dosarului de urmărire penală nr. 291/P/2005 în care s-a adoptat soluția criticată, reținând din cuprinsul acestuia următoarele: La data de 21 iulie 2005, petentul V.I. s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii cu plângere penală împotriva judecătorilor M.A. din cadrul Tribunalului Vâlcea, A.I. de la Judecătoria Râmnicu Vâlcea și procurorului P.A. de la parchetul de pe lângă această din urmă instanță pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu și fals intelectual prevăzute de art. 264 și art. 289 C. pen.

Consiliul Superior al Magistraturii, la rândul său, a înaintat plângerile petentului către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, competent a instrumenta în cauză, având în vedere calitatea celor reclamați, fiind înregistrate la această instituție la 25 iulie 2005. În primăvara anului 2003, pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea s-a aflat spre soluționare dosarul civil nr. 12771/2002 în care magistratul judecător A.I., cu concluziile procurorului de ședință P.A. a pronunțat sentința civilă nr. 2238 din 7 mai 2003, dispunând anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1201/2001 și nr. 1011/2001 de către notarii publici P.V. și respectiv I.H. Sentința a rămas definitivă prin decizia nr. 817 din /2 septembrie 2003 a Tribunalului Vâlcea.

Instanța a fost sesizată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, care prin rezoluția nr. 1639/P/2002 a dispus scoaterea de sub urmărirea penală și aplicarea unor sancțiuni administrative numiților I.M., I.P. și P.C. pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 292 C. pen., întrucât cu ocazia încheierii contractelor amintite au făcut afirmații mincinoase în fața notarului public. Prin contractele de vânzare-cumpărare precizate, petentul V.I. a cumpărat de la sus-numiții două terenuri arabile, în suprafață de 581,97 m.p. și respectiv 1300,04 m.p. situate pe raza municipiului Râmnicu Vâlcea. Pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția comercială, a fost înregistrat dosarul nr. 2369/COM/2003 în care judecătorul M.A., prin sentința 177/ C din 16 februarie 2004, respingând excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul V.I.

a admis pe fond acțiunea reclamantei P.E., dispunând anularea autorizației de construcție nr. 151/6531 din 20 aprilie 2002 eliberată de Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea, petentului V.I. S-a constatat că pârâtul nu a justificat dreptul său de proprietate în legătură cu terenul pe care a edificat un gard, ce făcea obiectul autorizației respective de construcție. Nemulțumit de hotărârile pronunțate de cei doi magistrați judecători, cât și de opinia procurorului de ședință P.A., petentul a considerat că magistrații prin opiniile exprimate în cuprinsul hotărârilor judecătorești pronunțate, au înserat date nereale și au efectuat abuzuri în paguba intereselor sale private. După efectuarea cercetărilor, prin rezoluția atacată, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale, motivat de faptul că nu pot fi reținute în sarcina persoanelor reclamate comiterea infracțiunilor pe care petentul le-a sesizat în plângere.

Prin rezoluția nr. 9/II/2 din 12 ianuarie 2006, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești a respins plângerile formulate de petentul V.I. conform art. 278 C. proc. pen. Analizând în ansamblu actele existente la dosar, din perspectiva motivelor susținute de petent în scris, dar și oral în fața instanței, curtea de apel a reținut următoarele: Din conținutul plângerii formulate de petiționar împotriva magistraților implicați în soluționarea cauzelor sale, transpare nemulțumirea acestuia față de poziția procurorului de ședință P.A., cât și față de hotărârile pronunțate de judecătorii M.A. și A.I. și convingerea că aceste hotărâri reprezintă expresia unor infracțiuni comise de judecători în activitatea de judecată.

Prin modul cum sunt reglementate procedurile jurisdicționale, judecătorii au asigurată independența și autonomia, supunându-se numai legii și reglementărilor în materia respectivă, fiind la adăpost de orice ingerință din partea oricăror persoane, organizații, autorități sau instituții. Activitatea de judecată implică rezolvarea unor multitudini de probleme teoretice și practice, determinate de dinamica schimbărilor ce au loc în relațiile economice și sociale, astfel încât până la formarea unei practici unitare în problemele de drept controversate, este posibil ca soluțiile adoptate să difere. Dacă s-ar accepta opinia că cei ce pronunță anumite soluții pot fi subiecți ai infracțiunilor de neglijență în serviciu sau abuz în serviciu, înseamnă că anumite soluții pot fi apreciate subiectiv ca fiind fapte ce întrunesc elemente constitutive ale acestor infracțiuni.

Această gândire este extrem de periculoasă și dăunătoare, deoarece în toate sistemele de drept modern practica judiciară a avut și are un rol creator în interpretarea și aplicarea legii. Din acest punct de vedere, este intolerant ca efortul de muncă, gândire și investiția de inteligență în dezvoltarea creatoare a dreptului, să fie caracterizate ca fapte care întrunesc elementele constitutive ale unor infracțiuni. Mai mult, dacă s-ar admite opinia că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, înseamnă că legiuitorul le întinde o capcană prin asigurarea independenței și autonomiei în pronunțarea soluțiilor, însă după aceea, dă posibilitatea celor nemulțumiți să se plângă penal împotriva lor, afectându-le astfel, independența și autonomia, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.

Aceasta nu înseamnă, însă, că judecătorul este infailibil în fața legii, pentru că nimeni nu este mai presus de lege (art. 16 din Constituție), dar răspunderea penală a acestuia pentru opiniile exprimate în cuprinsul hotărârilor judecătorești, nu poate fi atrasă decât în ipoteze expres prevăzute de lege (de exemplu: incriminarea din art. 268 C. pen.), care nu se regăsesc printre cele indicate de petent în plângerile sale. În același sens, s-a cristalizat și practica judiciară occidentală, considerându-se că, de principiu, judecătorii, acelor supuși jurisdicției lor, fără nicio altă limită decât cea impusă de conștiința lor. De asemenea, unele constituții occidentale au proclamat ca principiu că judecătorii nu pot fi ținuți răspunzători pentru deciziile lor în afara excepțiilor consacrate de lege (art. 218 din Constituția Portugaliei).

În altă ordine de idei, doctrina penală a exprimat în mod constant opinia potrivit cu care hotărârile judecătorești nu pot fi considerate elemente constitutive ale unor infracțiuni pentru a atrage răspunderea penală a autorului sau autorilor lor. Prin urmare, verificarea legalității și temeiniciei unor hotărâri ale instanței nu se poate realiza prin mijloace penale, iar introducerea art. 278 1 C. proc. pen., nu constituie în intenția legiuitorului o incriminare a soluțiilor pronunțate de persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție. În alte cuvinte, persoanele care exercită activitate jurisdicțională, procurori sau judecători, numai în mod excepțional și în cazuri expres determinate de lege pot fi trași la răspundere penală pentru opiniile formulate în deciziile pe care le-au adoptat în cadrul exercițiului funcției și nu în legătură cu infracțiunile semnalate de petent.

Cât privește incompatibilitatea procurorului general de a se pronunța conform art. 278 C. proc. pen., asupra plângerii petentului, această chestiune de drept nu poate fi invocată în cadrul procedurii prezente, de vreme ce textul precizat mai sus stabilește imperativ competența de soluționare a plângerilor formulate conform art. 278 C. proc. pen., numai în sarcina procurorului general la parchetului de pe lângă curtea de apel, a prim procurorului parchetului sau după caz, al procurorului șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În această situație, legiuitorul a urmărit să încredințeze soluționarea plângerilor formulate împotriva soluțiilor adoptate de procurori, șefilor ierarhici superiori acestora, fără a se pune problema vreunei incompatibilități, de vreme ce până la urmă toate aceste soluții sunt supuse controlului unei instanțe judecătorești, potrivit art. 278 1 C. proc.

pen. Curtea de apel a apreciat în concluzie, legală și temeinică soluția adoptată de parchet în dosarul nr. 291/P/2005 și a considerat lipsită de fundament plângerea petentului, iar în baza art. 278 1 pct. 8 lit. a) C. proc. pen., a respins-o, menținând rezoluția atacată. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 192 C. proc. pen., petiționarul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de stat. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termenul legal, recurs petiționarul V.I., criticând-o, arătând în scris că a exercitat recurs împotriva unei hotărâri care neputând să fie atacată cu apel, potrivit legii instanța urmează să analizeze cauza conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., respectiv sub toate aspectele. Astfel, recurentul petiționar a criticat sentința instanței de fond în sensul că nu respectat dispozițiile privind competența după materie și după calitatea persoanei, invocând art. 385 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., nefiind respectate nici prevederile art. 278 1 alin. (7) din același cod, deoarece Curtea de Apel Pitești nu avea competența după materie și după calitatea persoanei să soluționeze cauza în primă instanță cu privire la învinuiți, în condițiile în care în plângerea formulată a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să extindă cercetările penale și asupra doamnei procuror N.G. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești.

S-a mai arătat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești se afla în incompatibilitate de a proceda la completarea sau refacerea urmăririi penale a învinuiților, prin dispozițiile imperative ale art. 49 alin. (4) C. proc. pen., așa explicându-se refuzul parchetului de a verifica cauza pe probe, la dosar nerezultând nici un act din care să rezulte îndeplinirea dispozițiilor imperative ale art. 3, 4, 62, 63, 64, 69, 70, 71, 75 C. proc. pen. Recurentul petiționar a menționat că a invocat dispozițiile art. 49 alin. (4) C. proc. pen., cu privire la incompatibilitatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, deoarece acesta și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în această cauză, prin participarea în dosarele penale nr. 264/P/2003 și 160/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 pct. 3 C. proc.

pen. De asemenea, se critică sentința instanței de fond, deoarece aceasta nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, invocând dispozițiile art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., evidențiind faptul că instanța avea toate elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual săvârșită de făptuitori, nu a cercetat obiectul juridic al infracțiunii, cu toate că avea obiectul material al infracțiunii, respectiv înscrisurile oficiale în care s-a săvârșit infracțiunea de fals intelectual, respectiv sentința civilă nr. 2238 din 7 mai 2003 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. 12771/2002 și sentința nr. 177/ C din 16 februarie 2004 a Tribunalului Vâlcea în dosarul nr. 2369/COM/2003.

Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de fals intelectual este calificat, în sensul că acesta nu poate fi decât o persoană care exercită un serviciu de interes public și a săvârșit fapta în exercițiul atribuțiunilor sale de serviciu făptuitorii, judecător I.A. din cadrul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, P.A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea și M.A., judecător din cadrul Tribunalului Vâlcea când au săvârșit fapta exercitau atribuțiunile de serviciu cu ocazia redactării unui înscris oficial. Subiectul pasiv principal al infracțiunii este statul prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile oficiale ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și Tribunalului Vâlcea.

Subiectul pasiv secundar al infracțiunii este V.I., parte vătămată neconstituit de Curtea de Apel Pitești, ca parte civilă împotriva învinuiților cu încălcarea art. 15 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Recurentul petiționar consideră că făptuitorii I.A., P.A. și M.A. au săvârșit infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 289 și 264 C. pen., prin două modalități alternative. În primul rând prin atestarea în înscrisurile oficiale a unor fapte și împrejurări necorespunzătoare adevărului pentru a-l lipsi de dreptul de proprietate și folosință, consemnând ca fiind identitate de obiect, cauză și temei juridic între contractele de vânzare-cumpărare autentificate de notarii publici sub nr. 1201/2001 și 1011/2001 și titlul de proprietate nr. 1118/4453 din 22 aprilie 1997. Făptuitorii au refuzat să citească conținutul contractelor respective pentru a constata că suprafețele de teren dobândite de el situate în str. Morilor din Mun.

Râmnicu Vâlcea sunt situate la o distanță de 12 km. față de suprafețele de teren situate în satul Copăcelu, dobândite de moștenitorii defunctului U.I.G., aplicându-se abuziv și neconstituțional dispozițiile art. 15 din Legea nr. 54/1998. Prin atestarea acestor fapte și împrejurări necorespunzătoare adevărului în înscrisul oficial, respectiv sentința nr. 2238 din 7 mai 2003 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, făptuitorii au aplicat abuziv și neconstituțional art. 15 din Legea nr. 54/1997, în sensul că au dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de notarii publici, lipsindu-l de dreptul la proprietatea privată și de folosință. În al doilea rând, recurentul petiționar a arătat că infracțiunea de fals intelectual a fost săvârșită de făptuitori prin omisiune și inacțiune, respectiv că făptuitorii I.A.

și P.A. cunoșteau că suprafața de 1900 mp înscrisă în procesul-verbal de punere în posesie în baza căruia s-a eliberat titlul de proprietate nr. 1118/4453 din 22 aprilie 1997 este anulată definitiv și irevocabil și prin omisiune și cu bună-știință au refuzat să respecte hotărârile judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a acestei suprafețe de teren, arătând în detaliu aspecte ale hotărârilor civile pronunțate. Cât privește faptele penale săvârșite de făptuitoarea A.M., acestea sunt indubitabile și nu pot fi acoperite în nici un mod, considerându-se că învinuita a falsificat datele din titlul de proprietate nr. 1118/4453 din 22 aprilie 1997 din care a rezultat că suprafețele de teren reconstituite moștenitorilor defunctului U.I.G.

sunt situate în satul Copăcelu Rm. Vâlcea și prin fals intelectual strămutat terenul în str. Morilor din mun. Rm. Vâlcea, cu scopul de a se îndeplini dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990 în favoarea făptuitoarei P.E., ca să-l lipsească de dreptul la folosință al proprietății private, dispunând anularea autorizației de construire nr. 151/6531 din 20 aprilie 2002. Un al patrulea motiv de recurs vizează faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra faptelor prevăzute și pedepsite de art. 289 și 264 C. proc. pen. reținute, neadmițând nicio probă în apărare, negarantând dreptul său la proprietate privată, influențând soluția procesului, invocând dispozițiile art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. Se arată că plângerea penală a fost întemeiată pe dispozițiile art. 222 C. proc.

pen., parchetul neîndeplinind nicio prevedere imperativă a Codului de procedură penală cu privire la cercetarea faptelor în sarcina făptuitorilor fapt ce se poate constata din dosarul de urmărire penală nr. 291/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești. Un al șaselea motiv de recurs se referă la faptul că sentința instanței de fond este contrară legii, fiind făcută o greșită aplicare a legii, invocând dispozițiile art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. Se consideră de către recurentul petiționar că, atât parchetul, cât și instanța au încălcat dispozițiile imperative ale art. 62 și următoarele C. proc. pen., prin nesoluționarea cauzei în baza probelor de la dosar, prin omisiune și cu bună-știință, atestând fapte necorespunzătoare adevărului.

Recurentul petiționar a mai arătat că prima instanță a comis o eroare gravă de fapt, invocând art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., încălcând principiul contradictorialității, soluționând cauza cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 3, 4, 6, 35, 49, 62 C. proc. pen. De asemenea, se menționează că făptuitorii nu au depus la dosar nicio probă în apărare, dar instanța s-a constituit în apărătorul acestora, invocând din oficiu alte date necorespunzătoare adevărului cu privire la faptele penale săvârșite, cu prilejul întocmirii înscrisurilor oficiale, iar procurorul de ședință a pus concluzii de respingere a plângerii, menținerea ordonanței, deoarece nu sunt indicii că s-a săvârșit cu intenție vreuna din infracțiunile invocate în plângerile penale, apreciind că procurorul de ședință, nu poate să fie apărătorul făptuitorilor.

Totodată consideră ca necorespunzătoare adevărului afirmația reprezentantului parchetului cu privire la epuizarea căilor de atac pe cale civilă asupra hotărârilor judecătorești în care făptuitorii au săvârșit infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 289 și 264 C. pen., deoarece în prezent este exercitată calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârilor emise prin infracțiunea de fals intelectual. De asemenea, recurentul petiționar a învederat că prima instanță a refuzat să îndeplinească dispozițiile imperative ale art. 14 – art. 22 C. proc. pen., privind constituirea părții vătămate V.I., ca parte civilă contra făptuitorilor I.A., P.A. și M.A., paguba produsă fiind de 30.000 ROL/zi/mp teren nefolosit în suprafață de 1882,01 mp, începând cu data de 7 mai 2003 până în prezent.

Pe terenul situat în strada Morilor din intravilanul mun. Râmnicu Vâlcea a solicitat Primăriei mun. Râmnicu Vâlcea să-i elibereze autorizație de construire pentru sediu firmă, solicitare ce i-a fost respinsă ca urmare a anulării abuzive și neconstituționale în baza infracțiunii de fals intelectual a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de notarii publici sub nr. 1201/2001 și 1011/2001. Față de aceste considerente, recurentul petiționar a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței pronunțată de Curtea de Apel Pitești, prin dispozițiile imperative ale art. 385 9 pct. 1, 9, 10, 17 1 , 18 C. proc. pen., să se constate încălcarea dispozițiilor art. 35, 49 1 C. proc.

pen., de către Parchetul de pe lângă curtea de Apel Pitești, care a efectuat urmărirea penală împotriva făptuitorilor, fiind incompatibil să procedeze la completarea sau refacerea acestora privind pe făptuitoarea N.G., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, competența după materie și calitatea persoanei revenind Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Motivelor de recurs le-au fost anexate fotocopiile înscrisurilor la care recurentul petiționar a făcut referire în detaliu în motivarea recursului, constituite în cele 54 de anexe. La termenul de astăzi, deși au fost legal citați, atât recurentul petiționar, cât și intimații au lipsit, la dosarul cauzei, neexistând cereri sau înscrisuri prin care să se ateste motive de imposibilitate de prezentare ori alte cauze.

Concluziile procurorului asupra recursului declarat de recurentul petiționar au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de petiționarul V.I. împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, atât în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 1, 3, 9, 10, 17 1 , 18 C. proc. pen., cât și din oficiu potrivit art. 385 6 alin. (3) cu referire la art. 278 1 alin. (10) din același cod, Înalta Curte apreciază că recursul petiționarului este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios și motivat prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea petiționarului V.I.

Înalta Curte nu poate avea în vedere critica formulată de recurentul petiționar V.I. cu privire competența după calitatea persoanei, în raport cu precizările efectuate în motivele scrise de recurs, referitoare la faptul că prin plângerea penală ar fi solicitat extinderea cercetărilor și pentru doamna procuror N.G. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, deoarece așa cum rezultă din dosarul cu nr. 291/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești în conținutul plângerilor penale adresate Consiliului Superior al Magistraturii, datate ambele la 7 iulie 2005 ce au fost trimise Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești petiționarul a indicat în mod expres persoanele împotriva cărora formulează plângere, respectiv, în prima, împotriva doamnei judecător M.A.

din cadrul Tribunalului Vâlcea, iar în a doua, împotriva domnului judecător A.I. din cadrul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și doamnei procuror P.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea. De asemenea, în declarația dată, la 9 noiembrie 2005, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești aflată la dosarul nr. 291/P/2005 sunt arătate aceleași persoane mai sus menționate. Astfel, rezoluția dată de procuror, la data de 30 noiembrie 2005, în dosarul menționat, cât și rezoluția din 12 ianuarie 2006 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești au avut în vedere în mod corect limitele investirii prin plângerile formulate de petiționar. Mai mult, în plângerea formulată de petiționar în temeiul art. 278 1 C. proc.

pen., împotriva soluției de netrimitere în judecată a persoanelor arătate, adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și trimisă prin adresa nr. 3924/1071/2006 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, Curții de Apel Pitești, înregistrată sub nr. nr. unic 1470/46/2006 (număr în format vechi 242/2006) aflată la dosar a rezultat obiectul acesteia, respectiv măsurile și actele procurorului general prin rezoluția din 12 ianuarie 2006 prin care i-a fost respinsă plângerea împotriva soluției date în dosarul nr. 291/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești. În conținutul plângerii petiționarul descrie amplu faptele pretins a fi comise de domnul judecător A.D., doamna procuror P.A.

și doamna judecător M.A. Mai mult în concluziile scrise depuse la dosarul primei instanțe, sunt evidențiate din nou de către petiționar persoanele împotriva cărora a formulat plângere penală, fără a fi menționată și doamna procuror N.G., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, indicată numai în motivele de recurs. Astfel, Înalta Curte consideră că instanța de fond în mod corect, cu respectarea dispozițiilor legale de competență după calitatea persoanei, potrivit art. 28 1 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., anterior modificării prin Legea nr. 356/2006 publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006 și intrată în vigoare la 06 septembrie 2006, cu referire la art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., anterior modificării menționate, având în vedere efectele legii procesuale penale în timp, hotărârea pronunțată în primă instanță, fiind anterioară dispozițiilor Legii nr. 356/2006, a examinat plângerea formulată de petiționarul V.I. împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale împotriva magistraților M.A., judecător la Tribunalul Vâlcea, A.I., judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea și P.A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în limitele sesizării sale, atât prin rezoluțiile date în cauză, cât și prin plângerea formulată de petiționarul V.I. și adresată instanței de judecată, așa încât nu este incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct. 1 C. proc.

pen. Înalta Curte nu poate reține nici motivul de recurs referitor la incompatibilitatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, deoarece această situație de inadecvare în care s-ar afla acest subiect procesual oficial nu poate fi invocată în cadrul dispozițiilor art. 278 alin. (1) C. proc. pen., deoarece legiuitorul a instituit în mod expres că „Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuarea pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.” Astfel, în cauză împotriva rezoluției din 30 noiembrie 2005 dată de domnul procuror I.V.C.

din cadrul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 291/P/2005, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații M.A., judecător la Tribunalul Vâlcea, A.I., judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea și P.A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, cercetați sub aspectul comiterii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., fals intelectual prevăzut și pedepsit de art. 289 C. pen., favorizarea infractorului prevăzută și pedepsită de art. 264 C. pen., a formulat plângere petiționarul V.I., în conformitate cu dispozițiile art. 278 și următoarele C. proc. pen., ce a fost soluționată prin rezoluția din 12 ianuarie 2006 de domnul I.R., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 9/II/2/2006, în sensul respingerii, ca neîntemeiată a plângerii petentului V.I.

împotriva soluției adoptată în dosarul 291/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești. În raport cu cele menționate, în cauză au fost respectate dispozițiile art. 278 alin. (1) C. proc. pen., neputând exista incompatibilitatea procurorului general, în raport cu obligația legală impusă de legiuitor, situație, de altfel constatată și motivată de către prima instanță în considerentele sentinței pronunțate, așa încât nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 3 C. proc. pen.

Înalta Curte consideră că au fost evaluate corect actele premergătoare efectuate în cauză, ce au condus la soluția de neîncepere a urmăririi penale față de magistrații M.A., judecător la Tribunalul Vâlcea, A.I., judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea și P.A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, cercetați sub aspectul comiterii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., fals intelectual prevăzut și pedepsit de art. 289 C. pen., favorizarea infractorului prevăzută și pedepsită de art. 264 C. pen.

Așa cum rezultă din lucrările dosarului au fost examinate, criticile formulate de petiționar, în raport cu persoanele și faptele pretins a fi săvârșite de către aceștia, având în vedere nu numai plângerea formulată de petiționarul V.I., dar și declarația acestuia, dată la 9 noiembrie 2005 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, precum și actele aflate la dosar, constatându-se că nu există indicii și cu atât mai mult probe din care să rezulte comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, ori altă infracțiune de către magistrații menționați. Au fost invocate principiul independenței judecătorilor și obligația acestora de a se supune numai legii, așa cum s-a statuat în art. 124 alin. (3) în Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților.

Totodată, s-a arătat faptul că în activitatea lor jurisdicțională, persoanele care o desfășoară sunt obligate să-și îndeplinească atribuțiile în rezolvarea problemelor contencioase sau necontencioase, prin pronunțarea unor soluții pe care le apreciază legale și temeinice, în raport cu probele administrate, soluții ce pot fi supuse controlului judiciar prin intermediul căilor de atac. De asemenea, s-a menționat că, atât doctrina, cât și jurisprudența au evidențiat că hotărârile judecătorești nu pot fi criticate decât prin exercitarea căilor legale de atac și nu pe calea plângerilor penale, care ar însemna instituirea unor căi de atac neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o corectă evaluare a actelor premergătoare administrate, analizând, în ansamblu, criticile formulate de petiționar, în raport, însă, cu infracțiunile pretins a fi comise de către persoanele împotriva cărora a fost formulată plângerea, evidențiind în mod judicios și amplu motivat, prin raportare la doctrină și jurisprudența națională și europeană, obligațiile magistraților în activitatea jurisdicțională, în raport cu principiile ce guvernează statutul acestora, reținând că verificarea legalității și temeiniciei unor hotărâri nu se poate realiza prin mijloace penale, dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., având o altă rațiune dată de legiuitor, neputând constitui o cale de incriminare a soluțiilor pronunțate de persoanele, care îndeplinesc o activitate jurisdicțională.

Totodată, prima instanță a arătat că tragerea la răspundere penală a judecătorilor și procurorilor pentru opiniile formulate în deciziile adoptate în exercitarea funcției are loc numai în mod excepțional, în cazuri expres prevăzute de lege și nu în legătură cu infracțiunile semnalate de petent, astfel, confirmând că nu se poate reține în sarcina persoanelor împotriva cărora a fost formulată plângerea penală de către petiționarul V.I., respectiv M.A., judecător la Tribunalul Vâlcea, A.I., judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea și P.A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, art. 289 C. pen., fals intelectual și art. 264 C. pen., favorizarea infractorului, deoarece faptele acestora nu sunt prevăzute de legea penală, potrivit cazului instituit de art. 10 lit. b) C. proc.

pen., invocat de parchet în ambele rezoluții. În raport cu cele mai sus menționate, Înalta Curte constată că nu poate avea în vedere motivele de recurs formulate de recurentul petiționar V.I. referitoare la nemotivarea hotărârii și nepronunțarea asupra infracțiunilor arătate, ca urmare a plângerii formulate, nefiind incidente dispozițiile art. 385 9 pct. 9 și 10 C. proc. pen. De asemenea, Înalta Curte consideră că prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., în sensul că judecarea plângerii s-a făcut pe baza verificării rezoluției atacate, a lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a înscrisurilor depuse de către petiționar, așa încât hotărârea pronunțată a fost dată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen. Instanța supremă a examinat motivul de casare mai sus menționat, având în vedere efectele legii procesual penale în timp, hotărârea instanței de fond fiind pronunțată anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 356/2006 asupra motivelor de recurs prevăzute la art. 385 9 C. proc. pen., în sensul abrogării pct. 17 1 . Totodată, Înalta Curte constată că între percepția judecătorului primei instanțe asupra actelor premergătoare administrate în cauză, înscrisurile depuse la dosar și soluția pronunțată asupra plângerii există o deplină concordanță, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., anterior modificării prin Legea nr. 356/2006. Astfel, în cauză instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică sub toate aspectele, iar criticile formulate de recurentul petiționar prin motivele de recurs sunt nefondate.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul V.I. împotriva sentinței penale nr. 41/ F din 6 iunie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția penală. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul V.I. împotriva sentinței penale nr. 41/ F din 6 iunie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 200 lei. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 septembrie 2006.