ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5278/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5278/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 41/

F din 6 iunie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția penală, pronunțată în

dosarul nr. 1470/46/2006 (număr în format vechi 242/P/2006), în baza art. 278

1

pct. 8 lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

petentului V.I., împotriva rezoluției din 30 noiembrie 2005 în dosarul nr. 291/P/2005

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești.

Conform art. 192 C. proc.

pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 350 RON cheltuieli judiciare

statului din care 120 RON onorariu apărător oficiu.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că în cadrul procedurii prevăzută de art.

278

1

C. proc. pen., petentul V.I. a formulat plângere împotriva

rezoluției adoptată în dosarul nr. 291/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Pitești la data de 30 noiembrie 2005.

S-a constituit dosarul nr. 242/2006.

Din cuprinsul plângerii a

rezultat în esență nemulțumirea petentului în raport cu această soluție, care

acreditează ideea că judecătorii nu pot fi trași la răspundere penală pentru

fapte comise în exercițiul funcțiunii, iar hotărârile judecătorești nu pot fi

criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, neconstituind prin ele

însele infracțiuni.

O altă critică formulată de

petent se referă la incompatibilitatea procurorului general al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Pitești de a se pronunța asupra plângerii petentului

formulată conform art. 278 C. proc. pen., împotriva rezoluției mai sus

precizată.

Curtea de apel a dispus

atașarea dosarului de urmărire penală nr. 291/P/2005 în care s-a adoptat

soluția criticată, reținând din cuprinsul acestuia următoarele:

La data de 21 iulie 2005,

petentul V.I. s-a adresat Consiliului Superior al Magistraturii cu plângere

penală împotriva judecătorilor M.A. din cadrul Tribunalului Vâlcea, A.I. de la

Judecătoria Râmnicu Vâlcea și procurorului P.A. de la parchetul de pe lângă

această din urmă instanță pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu

și fals intelectual prevăzute de art. 264 și art. 289 C. pen.

Consiliul Superior al

Magistraturii, la rândul său, a înaintat plângerile petentului către Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Pitești, competent a instrumenta în cauză, având în

vedere calitatea celor reclamați, fiind înregistrate la această instituție la

25 iulie 2005.

În primăvara anului 2003, pe

rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea s-a aflat spre soluționare dosarul civil nr. 12771/2002

în care magistratul judecător A.I., cu concluziile procurorului de ședință P.A.

a pronunțat sentința civilă nr. 2238 din 7 mai 2003, dispunând anularea

contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1201/2001 și nr. 1011/2001

de către notarii publici P.V. și respectiv I.H.

Sentința a rămas definitivă

prin decizia nr. 817 din /2 septembrie 2003 a Tribunalului Vâlcea.

Instanța a fost sesizată de

Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, care prin rezoluția nr. 1639/P/2002

a dispus scoaterea de sub urmărirea penală și aplicarea unor sancțiuni

administrative numiților I.M., I.P. și P.C. pentru comiterea infracțiunii

prevăzută de art. 292 C. pen., întrucât cu ocazia încheierii contractelor

amintite au făcut afirmații mincinoase în fața notarului public.

Prin contractele de

vânzare-cumpărare precizate, petentul V.I. a cumpărat de la sus-numiții două

terenuri arabile, în suprafață de 581,97 m.p. și respectiv 1300,04 m.p. situate

pe raza municipiului Râmnicu Vâlcea.

Pe rolul Tribunalului

Vâlcea, secția comercială, a fost înregistrat dosarul nr. 2369/COM/2003 în care

judecătorul M.A., prin sentința 177/ C din 16 februarie 2004, respingând

excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul V.I. a admis pe

fond acțiunea reclamantei P.E., dispunând anularea autorizației de construcție nr.

151/6531 din 20 aprilie 2002 eliberată de Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea,

petentului V.I.

S-a constatat că pârâtul nu

a justificat dreptul său de proprietate în legătură cu terenul pe care a

edificat un gard, ce făcea obiectul autorizației respective de construcție.

Nemulțumit de hotărârile

pronunțate de cei doi magistrați judecători, cât și de opinia procurorului de

ședință P.A., petentul a considerat că magistrații prin opiniile exprimate în

cuprinsul hotărârilor judecătorești pronunțate, au înserat date nereale și au

efectuat abuzuri în paguba intereselor sale private.

După efectuarea

cercetărilor, prin rezoluția atacată, parchetul a dispus neînceperea urmăririi

penale, motivat de faptul că nu pot fi reținute în sarcina persoanelor

reclamate comiterea infracțiunilor pe care petentul le-a sesizat în plângere.

Prin rezoluția nr. 9/II/2

din 12 ianuarie 2006, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Pitești a respins plângerile formulate de petentul V.I. conform art. 278 C.

proc. pen.

Analizând în ansamblu actele

existente la dosar, din perspectiva motivelor susținute de petent în scris, dar

și oral în fața instanței, curtea de apel a reținut următoarele:

Din conținutul plângerii

formulate de petiționar împotriva magistraților implicați în soluționarea

cauzelor sale, transpare nemulțumirea acestuia față de poziția procurorului de

ședință P.A., cât și față de hotărârile pronunțate de judecătorii M.A. și A.I.

și convingerea că aceste hotărâri reprezintă expresia unor infracțiuni comise

de judecători în activitatea de judecată.

Prin modul cum sunt

reglementate procedurile jurisdicționale, judecătorii au asigurată independența

și autonomia, supunându-se numai legii și reglementărilor în materia

respectivă, fiind la adăpost de orice ingerință din partea oricăror persoane,

organizații, autorități sau instituții.

Activitatea de judecată

implică rezolvarea unor multitudini de probleme teoretice și practice,

determinate de dinamica schimbărilor ce au loc în relațiile economice și

sociale, astfel încât până la formarea unei practici unitare în problemele de

drept controversate, este posibil ca soluțiile adoptate să difere.

Dacă s-ar accepta opinia că

cei ce pronunță anumite soluții pot fi subiecți ai infracțiunilor de neglijență

în serviciu sau abuz în serviciu, înseamnă că anumite soluții pot fi apreciate

subiectiv ca fiind fapte ce întrunesc elemente constitutive ale acestor

infracțiuni.

Această gândire este extrem

de periculoasă și dăunătoare, deoarece în toate sistemele de drept modern

practica judiciară a avut și are un rol creator în interpretarea și aplicarea

legii.

Din acest punct de vedere,

este intolerant ca efortul de muncă, gândire și investiția de inteligență în

dezvoltarea creatoare a dreptului, să fie caracterizate ca fapte care întrunesc

elementele constitutive ale unor infracțiuni.

Mai mult, dacă s-ar admite

opinia că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, înseamnă că

legiuitorul le întinde o capcană prin asigurarea independenței și autonomiei în

pronunțarea soluțiilor, însă după aceea, dă posibilitatea celor nemulțumiți să

se plângă penal împotriva lor, afectându-le astfel, independența și autonomia,

ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.

Aceasta nu înseamnă, însă,

că judecătorul este infailibil în fața legii, pentru că nimeni nu este mai

presus de lege (art. 16 din Constituție), dar răspunderea penală a acestuia

pentru opiniile exprimate în cuprinsul hotărârilor judecătorești, nu poate fi

atrasă decât în ipoteze expres prevăzute de lege (de exemplu: incriminarea din art.

268 C. pen.), care nu se regăsesc printre cele indicate de petent în plângerile

sale.

În același sens, s-a

cristalizat și practica judiciară occidentală, considerându-se că, de

principiu, judecătorii, acelor supuși jurisdicției lor, fără nicio altă limită

decât cea impusă de conștiința lor.

De asemenea, unele

constituții occidentale au proclamat ca principiu că judecătorii nu pot fi

ținuți răspunzători pentru deciziile lor în afara excepțiilor consacrate de

lege (art. 218 din Constituția Portugaliei).

În altă ordine de idei,

doctrina penală a exprimat în mod constant opinia potrivit cu care hotărârile

judecătorești nu pot fi considerate elemente constitutive ale unor infracțiuni

pentru a atrage răspunderea penală a autorului sau autorilor lor.

Prin urmare, verificarea

legalității și temeiniciei unor hotărâri ale instanței nu se poate realiza prin

mijloace penale, iar introducerea art. 278

1

C. proc. pen., nu

constituie în intenția legiuitorului o incriminare a soluțiilor pronunțate de

persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție.

În alte cuvinte, persoanele

care exercită activitate jurisdicțională, procurori sau judecători, numai în

mod excepțional și în cazuri expres determinate de lege pot fi trași la

răspundere penală pentru opiniile formulate în deciziile pe care le-au adoptat

în cadrul exercițiului funcției și nu în legătură cu infracțiunile semnalate de

petent.

Cât privește

incompatibilitatea procurorului general de a se pronunța conform art. 278 C.

proc. pen., asupra plângerii petentului, această chestiune de drept nu poate fi

invocată în cadrul procedurii prezente, de vreme ce textul precizat mai sus

stabilește imperativ competența de soluționare a plângerilor formulate conform art.

278 C. proc. pen., numai în sarcina procurorului general la parchetului de pe

lângă curtea de apel, a prim procurorului parchetului sau după caz, al

procurorului șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție.

În această situație,

legiuitorul a urmărit să încredințeze soluționarea plângerilor formulate

împotriva soluțiilor adoptate de procurori, șefilor ierarhici superiori

acestora, fără a se pune problema vreunei incompatibilități, de vreme ce până

la urmă toate aceste soluții sunt supuse controlului unei instanțe

judecătorești, potrivit art. 278

1

C. proc. pen.

Curtea de apel a apreciat în

concluzie, legală și temeinică soluția adoptată de parchet în dosarul nr. 291/P/2005

și a considerat lipsită de fundament plângerea petentului, iar în baza art. 278

1

pct. 8 lit. a) C. proc. pen., a respins-o, menținând rezoluția atacată.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 192 C. proc. pen., petiționarul a fost obligat la plata

cheltuielilor judiciare ocazionate de stat.

Împotriva acestei sentințe a

declarat, în termenul legal, recurs petiționarul V.I., criticând-o, arătând în

scris că a exercitat recurs împotriva unei hotărâri care neputând să fie

atacată cu apel, potrivit legii instanța urmează să analizeze cauza conform art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., respectiv sub toate aspectele.

Astfel, recurentul

petiționar a criticat sentința instanței de fond în sensul că nu respectat

dispozițiile privind competența după materie și după calitatea persoanei,

invocând art. 385 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., nefiind respectate nici

prevederile art. 278

1

alin. (7) din același cod, deoarece Curtea de

Apel Pitești nu avea competența după materie și după calitatea persoanei să

soluționeze cauza în primă instanță cu privire la învinuiți, în condițiile în

care în plângerea formulată a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție să extindă cercetările penale și asupra doamnei procuror N.G.

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești.

S-a mai arătat că Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Pitești se afla în incompatibilitate de a proceda la

completarea sau refacerea urmăririi penale a învinuiților, prin dispozițiile

imperative ale art. 49 alin. (4) C. proc. pen., așa explicându-se refuzul

parchetului de a verifica cauza pe probe, la dosar nerezultând nici un act din

care să rezulte îndeplinirea dispozițiilor imperative ale art. 3, 4, 62, 63,

64, 69, 70, 71, 75 C. proc. pen.

Recurentul petiționar a

menționat că a invocat dispozițiile art. 49 alin. (4) C. proc. pen., cu privire

la incompatibilitatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Pitești, deoarece acesta și-a exprimat anterior părerea cu privire la

soluția care ar putea fi dată în această cauză, prin participarea în dosarele

penale nr. 264/P/2003 și 160/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Pitești, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

pct. 3 C.

proc. pen.

De asemenea, se critică

sentința instanței de fond, deoarece aceasta nu ar cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluția, invocând dispozițiile art. 385

9

pct. 9 C. proc.

pen., evidențiind faptul că instanța avea toate elementele constitutive ale infracțiunii

de fals intelectual săvârșită de făptuitori, nu a cercetat obiectul juridic al

infracțiunii, cu toate că avea obiectul material al infracțiunii, respectiv

înscrisurile oficiale în care s-a săvârșit infracțiunea de fals intelectual,

respectiv sentința civilă nr. 2238 din 7 mai 2003 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea

în dosarul nr. 12771/2002 și sentința nr. 177/ C din 16 februarie 2004 a

Tribunalului Vâlcea în dosarul nr. 2369/COM/2003.

Subiectul activ nemijlocit

al infracțiunii de fals intelectual este calificat, în sensul că acesta nu

poate fi decât o persoană care exercită un serviciu de interes public și a

săvârșit fapta în exercițiul atribuțiunilor sale de serviciu făptuitorii,

judecător I.A. din cadrul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, P.A., procuror în cadrul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea și M.A., judecător din

cadrul Tribunalului Vâlcea când au săvârșit fapta exercitau atribuțiunile de

serviciu cu ocazia redactării unui înscris oficial.

Subiectul pasiv principal al

infracțiunii este statul prejudiciat prin slăbirea încrederii în înscrisurile

oficiale ale Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și Tribunalului Vâlcea.

Subiectul pasiv secundar al

infracțiunii este V.I., parte vătămată neconstituit de Curtea de Apel Pitești,

ca parte civilă împotriva învinuiților cu încălcarea art. 15 alin. (1) și (2) C.

proc. pen.

Recurentul petiționar

consideră că făptuitorii I.A., P.A. și M.A. au săvârșit infracțiunile prevăzute

și pedepsite de art. 289 și 264 C. pen., prin două modalități alternative.

În primul rând prin

atestarea în înscrisurile oficiale a unor fapte și împrejurări

necorespunzătoare adevărului pentru a-l lipsi de dreptul de proprietate și

folosință, consemnând ca fiind identitate de obiect, cauză și temei juridic

între contractele de vânzare-cumpărare autentificate de notarii publici sub nr.

1201/2001 și 1011/2001 și titlul de proprietate nr. 1118/4453 din 22 aprilie 1997.

Făptuitorii au refuzat să

citească conținutul contractelor respective pentru a constata că suprafețele de

teren dobândite de el situate în str. Morilor din Mun. Râmnicu Vâlcea sunt

situate la o distanță de 12 km. față de suprafețele de teren situate în satul

Copăcelu, dobândite de moștenitorii defunctului U.I.G., aplicându-se abuziv și

neconstituțional dispozițiile art. 15 din Legea nr. 54/1998.

Prin atestarea acestor fapte

și împrejurări necorespunzătoare adevărului în înscrisul oficial, respectiv

sentința nr. 2238 din 7 mai 2003 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, făptuitorii au

aplicat abuziv și neconstituțional art. 15 din Legea nr. 54/1997, în sensul că

au dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de notarii

publici, lipsindu-l de dreptul la proprietatea privată și de folosință.

În al doilea rând,

recurentul petiționar a arătat că infracțiunea de fals intelectual a fost

săvârșită de făptuitori prin omisiune și inacțiune, respectiv că făptuitorii I.A.

și P.A. cunoșteau că suprafața de 1900 mp înscrisă în procesul-verbal de punere

în posesie în baza căruia s-a eliberat titlul de proprietate nr. 1118/4453 din

22 aprilie 1997 este anulată definitiv și irevocabil și prin omisiune și cu

bună-știință au refuzat să respecte hotărârile judecătorești prin care s-a

constatat nulitatea absolută a acestei suprafețe de teren, arătând în detaliu

aspecte ale hotărârilor civile pronunțate.

Cât privește faptele penale

săvârșite de făptuitoarea A.M., acestea sunt indubitabile și nu pot fi

acoperite în nici un mod, considerându-se că învinuita a falsificat datele din

titlul de proprietate nr. 1118/4453 din 22 aprilie 1997 din care a rezultat că

suprafețele de teren reconstituite moștenitorilor defunctului U.I.G. sunt

situate în satul Copăcelu Rm. Vâlcea și prin fals intelectual strămutat terenul

în str. Morilor din mun. Rm. Vâlcea, cu scopul de a se îndeplini dispozițiile art.

1 din Legea nr. 29/1990 în favoarea făptuitoarei P.E., ca să-l lipsească de

dreptul la folosință al proprietății private, dispunând anularea autorizației

de construire nr. 151/6531 din 20 aprilie 2002.

Un al patrulea motiv de

recurs vizează faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra faptelor prevăzute și

pedepsite de art. 289 și 264 C. proc. pen. reținute, neadmițând nicio probă în

apărare, negarantând dreptul său la proprietate privată, influențând soluția

procesului, invocând dispozițiile art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

Se arată că plângerea penală

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 222 C. proc. pen., parchetul

neîndeplinind nicio prevedere imperativă a Codului de procedură penală cu privire

la cercetarea faptelor în sarcina făptuitorilor fapt ce se poate constata din

dosarul de urmărire penală nr. 291/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Pitești.

Un al șaselea motiv de

recurs se referă la faptul că sentința instanței de fond este contrară legii,

fiind făcută o greșită aplicare a legii, invocând dispozițiile art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Se consideră de către

recurentul petiționar că, atât parchetul, cât și instanța au încălcat

dispozițiile imperative ale art. 62 și următoarele C. proc. pen., prin

nesoluționarea cauzei în baza probelor de la dosar, prin omisiune și cu

bună-știință, atestând fapte necorespunzătoare adevărului.

Recurentul petiționar a mai

arătat că prima instanță a comis o eroare gravă de fapt, invocând art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., încălcând principiul contradictorialității, soluționând

cauza cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 3, 4, 6, 35, 49, 62 C.

proc. pen. De asemenea, se menționează că făptuitorii nu au depus la dosar

nicio probă în apărare, dar instanța s-a constituit în apărătorul acestora,

invocând din oficiu alte date necorespunzătoare adevărului cu privire la

faptele penale săvârșite, cu prilejul întocmirii înscrisurilor oficiale, iar

procurorul de ședință a pus concluzii de respingere a plângerii, menținerea

ordonanței, deoarece nu sunt indicii că s-a săvârșit cu intenție vreuna din

infracțiunile invocate în plângerile penale, apreciind că procurorul de

ședință, nu poate să fie apărătorul făptuitorilor.

Totodată consideră ca

necorespunzătoare adevărului afirmația reprezentantului parchetului cu privire

la epuizarea căilor de atac pe cale civilă asupra hotărârilor judecătorești în

care făptuitorii au săvârșit infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 289

și 264 C. pen., deoarece în prezent este exercitată calea extraordinară de atac

a revizuirii împotriva hotărârilor emise prin infracțiunea de fals intelectual.

De asemenea, recurentul

petiționar a învederat că prima instanță a refuzat să îndeplinească

dispozițiile imperative ale art. 14 – art. 22 C. proc. pen., privind

constituirea părții vătămate V.I., ca parte civilă contra făptuitorilor I.A., P.A.

și M.A., paguba produsă fiind de 30.000 ROL/zi/mp teren nefolosit în suprafață

de 1882,01 mp, începând cu data de 7 mai 2003 până în prezent. Pe terenul

situat în strada Morilor din intravilanul mun. Râmnicu Vâlcea a solicitat

Primăriei mun. Râmnicu Vâlcea să-i elibereze autorizație de construire pentru

sediu firmă, solicitare ce i-a fost respinsă ca urmare a anulării abuzive și

neconstituționale în baza infracțiunii de fals intelectual a contractelor de

vânzare-cumpărare autentificate de notarii publici sub nr. 1201/2001 și

1011/2001.

Față de aceste considerente,

recurentul petiționar a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, prin dispozițiile imperative ale art. 385

9

pct. 1, 9, 10, 17

1

, 18 C. proc. pen., să se constate încălcarea

dispozițiilor art. 35, 49

1

C. proc. pen., de către Parchetul de pe

lângă curtea de Apel Pitești, care a efectuat urmărirea penală împotriva

făptuitorilor, fiind incompatibil să procedeze la completarea sau refacerea

acestora privind pe făptuitoarea N.G., procuror în cadrul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Pitești, competența după materie și calitatea persoanei

revenind Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Motivelor de recurs le-au

fost anexate fotocopiile înscrisurilor la care recurentul petiționar a făcut

referire în detaliu în motivarea recursului, constituite în cele 54 de anexe.

La termenul de astăzi, deși

au fost legal citați, atât recurentul petiționar, cât și intimații au lipsit,

la dosarul cauzei, neexistând cereri sau înscrisuri prin care să se ateste

motive de imposibilitate de prezentare ori alte cauze.

Concluziile procurorului

asupra recursului declarat de recurentul petiționar au fost consemnate în

partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat

de petiționarul V.I. împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, atât

în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de

casare prevăzute de art. 385

9

pct. 1, 3, 9, 10, 17

1

, 18 C.

proc. pen., cât și din oficiu potrivit art. 385

6

alin. (3) cu

referire la art. 278

1

alin. (10) din același cod, Înalta Curte

apreciază că recursul petiționarului este nefondat pentru considerentele ce se

vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă

că în mod judicios și motivat prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea

petiționarului V.I.

Înalta Curte nu poate avea

în vedere critica formulată de recurentul petiționar V.I. cu privire competența

după calitatea persoanei, în raport cu precizările efectuate în motivele scrise

de recurs, referitoare la faptul că prin plângerea penală ar fi solicitat

extinderea cercetărilor și pentru doamna procuror N.G. din cadrul Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Pitești, deoarece așa cum rezultă din dosarul cu nr.

291/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești în conținutul

plângerilor penale adresate Consiliului Superior al Magistraturii, datate

ambele la 7 iulie 2005 ce au fost trimise Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Pitești petiționarul a indicat în mod expres persoanele împotriva cărora

formulează plângere, respectiv, în prima, împotriva doamnei judecător M.A. din

cadrul Tribunalului Vâlcea, iar în a doua, împotriva domnului judecător A.I.

din cadrul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și doamnei procuror P.A. din cadrul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

De asemenea, în declarația

dată, la 9 noiembrie 2005, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești

aflată la dosarul nr. 291/P/2005 sunt arătate aceleași persoane mai sus

menționate.

Astfel, rezoluția dată de

procuror, la data de 30 noiembrie 2005, în dosarul menționat, cât și rezoluția

din 12 ianuarie 2006 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Pitești au avut în vedere în mod corect limitele investirii prin

plângerile formulate de petiționar.

Mai mult, în plângerea

formulată de petiționar în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.,

împotriva soluției de netrimitere în judecată a persoanelor arătate, adresată

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și trimisă prin adresa nr. 3924/1071/2006 de către Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

Curții de Apel Pitești, înregistrată sub nr. nr. unic 1470/46/2006 (număr în

format vechi 242/2006) aflată la dosar a rezultat obiectul acesteia, respectiv

măsurile și actele procurorului general prin rezoluția din 12 ianuarie 2006

prin care i-a fost respinsă plângerea împotriva soluției date în dosarul nr. 291/P/2005

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești.

În conținutul plângerii

petiționarul descrie amplu faptele pretins a fi comise de domnul judecător A.D.,

doamna procuror P.A. și doamna judecător M.A.

Mai mult în concluziile

scrise depuse la dosarul primei instanțe, sunt evidențiate din nou de către

petiționar persoanele împotriva cărora a formulat plângere penală, fără a fi

menționată și doamna procuror N.G., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Pitești, indicată numai în motivele de recurs.

Astfel, Înalta Curte

consideră că instanța de fond în mod corect, cu respectarea dispozițiilor

legale de competență după calitatea persoanei, potrivit art. 28

1

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., anterior modificării prin Legea nr. 356/2006 publicată

în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006 și intrată în vigoare la 06 septembrie 2006,

cu referire la art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., anterior

modificării menționate, având în vedere efectele legii procesuale penale în

timp, hotărârea pronunțată în primă instanță, fiind anterioară dispozițiilor

Legii nr. 356/2006, a examinat plângerea formulată de petiționarul V.I.

împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale împotriva magistraților M.A.,

judecător la Tribunalul Vâlcea, A.I., judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea

și P.A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în

limitele sesizării sale, atât prin rezoluțiile date în cauză, cât și prin

plângerea formulată de petiționarul V.I. și adresată instanței de judecată, așa

încât nu este incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385

9

pct.

1 C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate reține

nici motivul de recurs referitor la incompatibilitatea procurorului general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, deoarece această situație de

inadecvare în care s-ar afla acest subiect procesual oficial nu poate fi

invocată în cadrul dispozițiilor art. 278 alin. (1) C. proc. pen., deoarece

legiuitorul a instituit în mod expres că „Plângerea împotriva măsurilor luate

sau a actelor efectuate de procuror ori efectuarea pe baza dispozițiilor date

de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de

procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul

șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.”

Astfel, în cauză împotriva

rezoluției din 30 noiembrie 2005 dată de domnul procuror I.V.C. din cadrul

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 291/P/2005, prin

care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații M.A.,

judecător la Tribunalul Vâlcea, A.I., judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea

și P.A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea,

cercetați sub aspectul comiterii infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., fals

intelectual prevăzut și pedepsit de art. 289 C. pen., favorizarea infractorului

prevăzută și pedepsită de art. 264 C. pen., a formulat plângere petiționarul V.I.,

în conformitate cu dispozițiile art. 278 și următoarele C. proc. pen., ce a

fost soluționată prin rezoluția din 12 ianuarie 2006 de domnul I.R., procuror

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 9/II/2/2006,

în sensul respingerii, ca neîntemeiată a plângerii petentului V.I. împotriva

soluției adoptată în dosarul 291/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Pitești.

În raport cu cele

menționate, în cauză au fost respectate dispozițiile art. 278 alin. (1) C.

proc. pen., neputând exista incompatibilitatea procurorului general, în raport

cu obligația legală impusă de legiuitor, situație, de altfel constatată și

motivată de către prima instanță în considerentele sentinței pronunțate, așa încât

nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 3 C.

proc. pen.

Înalta Curte consideră că au

fost evaluate corect actele premergătoare efectuate în cauză, ce au condus la

soluția de neîncepere a urmăririi penale față de magistrații M.A., judecător la

Tribunalul Vâlcea, A.I., judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea și P.A.,

procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, cercetați sub

aspectul comiterii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., fals intelectual

prevăzut și pedepsit de art. 289 C. pen., favorizarea infractorului prevăzută

și pedepsită de art. 264 C. pen.

Așa cum rezultă din

lucrările dosarului au fost examinate, criticile formulate de petiționar, în

raport cu persoanele și faptele pretins a fi săvârșite de către aceștia, având

în vedere nu numai plângerea formulată de petiționarul V.I., dar și declarația

acestuia, dată la 9 noiembrie 2005 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Pitești, precum și actele aflate la dosar, constatându-se că nu există indicii

și cu atât mai mult probe din care să rezulte comiterea infracțiunilor de abuz

în serviciu contra intereselor persoanelor, ori altă infracțiune de către

magistrații menționați.

Au fost invocate principiul

independenței judecătorilor și obligația acestora de a se supune numai legii,

așa cum s-a statuat în art. 124 alin. (3) în Constituția României și art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților.

Totodată, s-a arătat faptul că

în activitatea lor jurisdicțională, persoanele care o desfășoară sunt obligate

să-și îndeplinească atribuțiile în rezolvarea problemelor contencioase sau

necontencioase, prin pronunțarea unor soluții pe care le apreciază legale și

temeinice, în raport cu probele administrate, soluții ce pot fi supuse

controlului judiciar prin intermediul căilor de atac.

De asemenea, s-a menționat

că, atât doctrina, cât și jurisprudența au evidențiat că hotărârile

judecătorești nu pot fi criticate decât prin exercitarea căilor legale de atac

și nu pe calea plângerilor penale, care ar însemna instituirea unor căi de atac

neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

Înalta Curte apreciază că

instanța de fond a făcut o corectă evaluare a actelor premergătoare

administrate, analizând, în ansamblu, criticile formulate de petiționar, în

raport, însă, cu infracțiunile pretins a fi comise de către persoanele

împotriva cărora a fost formulată plângerea, evidențiind în mod judicios și

amplu motivat, prin raportare la doctrină și jurisprudența națională și

europeană, obligațiile magistraților în activitatea jurisdicțională, în raport

cu principiile ce guvernează statutul acestora, reținând că verificarea

legalității și temeiniciei unor hotărâri nu se poate realiza prin mijloace

penale, dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., având o altă rațiune

dată de legiuitor, neputând constitui o cale de incriminare a soluțiilor

pronunțate de persoanele, care îndeplinesc o activitate jurisdicțională.

Totodată, prima instanță a

arătat că tragerea la răspundere penală a judecătorilor și procurorilor pentru

opiniile formulate în deciziile adoptate în exercitarea funcției are loc numai

în mod excepțional, în cazuri expres prevăzute de lege și nu în legătură cu

infracțiunile semnalate de petent, astfel, confirmând că nu se poate reține în

sarcina persoanelor împotriva cărora a fost formulată plângerea penală de către

petiționarul V.I., respectiv M.A., judecător la Tribunalul Vâlcea, A.I.,

judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea și P.A., procuror la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 246

C. pen., abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, art. 289 C. pen.,

fals intelectual și art. 264 C. pen., favorizarea infractorului, deoarece

faptele acestora nu sunt prevăzute de legea penală, potrivit cazului instituit

de art. 10 lit. b) C. proc. pen., invocat de parchet în ambele rezoluții.

În raport cu cele mai sus

menționate, Înalta Curte constată că nu poate avea în vedere motivele de recurs

formulate de recurentul petiționar V.I. referitoare la nemotivarea hotărârii și

nepronunțarea asupra infracțiunilor arătate, ca urmare a plângerii formulate,

nefiind incidente dispozițiile art. 385

9

pct. 9 și 10 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte

consideră că prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 278

1

alin.

(7) C. proc. pen., în sensul că judecarea plângerii s-a făcut pe baza

verificării rezoluției atacate, a lucrărilor și a materialului din dosarul

cauzei și a înscrisurilor depuse de către petiționar, așa încât hotărârea

pronunțată a fost dată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc.

pen.

Instanța supremă a examinat

motivul de casare mai sus menționat, având în vedere efectele legii procesual

penale în timp, hotărârea instanței de fond fiind pronunțată anterior

modificărilor survenite prin Legea nr. 356/2006 asupra motivelor de recurs

prevăzute la art. 385

9

C. proc. pen., în sensul abrogării pct. 17

1

.

Totodată, Înalta Curte

constată că între percepția judecătorului primei instanțe asupra actelor

premergătoare administrate în cauză, înscrisurile depuse la dosar și soluția

pronunțată asupra plângerii există o deplină concordanță, nefiind incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.,

anterior modificării prin Legea nr. 356/2006.

Astfel, în cauză instanța de

fond a pronunțat o soluție legală și temeinică sub toate aspectele, iar

criticile formulate de recurentul petiționar prin motivele de recurs sunt

nefondate.

Înalta Curte, examinând

sentința atacată, nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi

putut invoca din oficiu potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de petiționarul V.I. împotriva sentinței penale nr.

41/ F din 6 iunie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția penală.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., se va obliga recurentul petiționar la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul V.I. împotriva sentinței penale nr. 41/ F din

6 iunie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția penală.

Obligă recurentul petiționar

la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 200 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 septembrie 2006.