ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4998/2006

Asupra recursului penal de față,

În baza lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 52 din 27

aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. 1892/2006

a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată, conform art. 278

1

C. proc. pen. de către petiționara G.I., împotriva rezoluției de neînceperea

urmăririi penale nr. 5/P/2006 din 5 ianuarie 2006 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Alba Iulia.

A fost obligată recurenta

petiționară la plata sumei de 40 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a pronunța această hotărâre

prima instanță a reținut că în mod corect, procurorul a apreciat prin rezoluția

dată că, pentru faptele pentru care V.L. a fost cercetat sub aspectul

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals

intelectual și fals în declarații prevăzute de art. 246, art. 289 și art. 292 C.

pen., a intervenit prescripția răspunderii penale.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, a declarat recurs petiționara G.I. care a solicitat casarea

hotărârii atacate, admiterea plângerii formulate, desființarea rezoluției parchetului

și trimiterea cauzei, procurorului pentru tragerea la răspundere penală a

persoanei reclamate.

Examinând sentința penală recurată

sub toate aspectele de fapt și de drept, conform prevederilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de

petiționara G.I. este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin plângerea penală adresată la

data de 10 decembrie 2005 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia,

petiționara G.I. a solicitat efectuarea de cercetări față de V.L., fost

procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu sub aspectul infracțiunilor

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, fals intelectual și fals în

declarații prevăzute de art. 246, art. 289 și art. 292 C. pen.

În motivarea plângerii petiționara a

susținut că V.L., la data de 24 octombrie 1994, în calitate de procuror la

Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu, cu ocazia efectuării actelor

premergătoare urmăririi penale în dosarul nr. 315/P/1994 (având ca obiect,

săvârșirea de către avocatul B.V. a unor fapte ce ar fi putut avea conotația

unor infracțiuni de corupție), a consemnat în declarația luată, la acea dată

petiționarei, aspecte necorespunzătoare realității, ceea ce a condus ulterior

la cercetarea acesteia sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă

prevăzută de art. 260 C. pen., faptă care însă în final nu s-a confirmat.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Alba Iulia constatând că pentru faptele reclamate de petiționară ca fiind

săvârșite de V.L., a intervenit prescripția răspunderii penale, a dispus, în

temeiul prevederilor art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. g) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul menționat anterior.

Împotriva acestei rezoluții,

petiționara a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia care, în baza art. 278 C. proc. pen., a

respins-o ca neîntemeiată, prin rezoluția cu nr. 77/P/2006 din data de 16

februarie 2006.

Nemulțumită de soluția procurorului

general, petiționara G.I. s-a adresat cu plângere în condițiile art. 278

1

C. proc. pen. instanței de judecată competentă să judece infracțiunile

reclamate, respectiv Curții de Apel Alba Iulia, care a pronunțat hotărârea

atacată în prezentul recurs.

Examinând întreg materialul probator

administrat în cauză, Înalta Curte constată că soluția de neurmărire penală

adoptată de parchet față de V.L. este legală și temeinică.

Potrivit art. 228 alin. (1) C. proc.

pen. organul de urmărire penală, sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art.

221 C. proc. pen. dispune, prin rezoluție începerea urmăririi penale, doar dacă

din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu

rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii

penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui de la litera b

1

).

Unul din cazurile de împiedicare a

începerii urmăririi penale și respectiv de împiedicare a punerii în mișcare a

acțiunii penale, din cele prevăzute în art. 10 C. proc. pen., este cel de la

lit. g), constând în intervenția prescripției răspunderii penale, instituție

care potrivit art. 121 C. pen., are ca principal efect înlăturarea răspunderii

penale a făptuitorului, chiar dacă faptele reclamate de către persoana vătămată

ar corespunde realității.

Potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C.

pen. termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, când legea

prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an,

dar care nu depășește 5 ani, iar conform alineatului 2 termenul se socotește de

la data săvârșirii infracțiunii.

Raportat la maximul special al

pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile din art. 246, art. 289 și art. 292

C. pen., care este de 5 ani închisoare în conformitate cu dispozițiile art. 121

alin. (1) raportat la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., se constată că în

cauză a intervenit prescripția răspunderii penale, fapt care împiedică

eventuala tragere la răspundere penală a numitului V.L. pentru faptele

reclamate.

Termenul de prescripție a

răspunderii penale s-a împlinit la data de 24 octombrie 1999, iar plângerea a

fost formulată de petiționară abia la data de 10 decembrie 2005, respectiv după

6 ani de la data împlinirii termenului de prescripție.

De altfel, în cauză este împlinit și

termenul de prescripție specială prevăzută în art. 124 C. pen., potrivit căruia

prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă

termenul de prescripție prevăzut în art. 122 C. pen. este depășit cu încă

jumătate.

Potrivit dispoziției legale mai sus

enunțate termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-a împlinit la

data de 24 aprilie 2002, deci cu trei ani și jumătate înainte de data

formulării plângerii.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct.

1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de

petiționara G.I.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. recurenta petiționară va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționara G.I. împotriva sentinței penale nr. 52 din 27 aprilie

2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurenta petiționară la

plata sumei de 80 lei noi cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4

septembrie 2006.