ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7424/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 338 din 08 iulie 2011, Tribunalul Teleorman, a admis acțiunea U.J.C.C. Teleorman, în contradictoriu cu pârâta S.C.C.C. Bujoru, a obligat pârâta să-i restituie, reclamantei, imobilul Complex Comercial P+2, situat în Comuna Bujoru, jud. Teleorman. În fapt, s-a reținut că pârâta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra Complexului Comercial P+2 și că reclamanta a transmis pârâtei numai dreptul de administrare asupra imobilului în litigiu, respectiv că aceasta nu s-a afiliat uniunii constituite în temeiul Legii nr. 1/2005 iar bunul în litigiu aparține părții indivizibile a patrimoniului reclamantei, neputând face obiectul distribuirii, motive pentru care pârâta deține bunul fără titlu.

Prin decizia civilă nr. 107 din 01 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei. S-a reținut ca fiind relevant în cauză, faptul că, la cererea reclamantei, pentru imobilul în litigiu, Consiliul Popular al Județului Teleorman a eliberat autorizația din 05 iulie 1978 pentru executarea lucrărilor la Complexul comercial și de alimentație publică, cu P+2 niveluri, amplasat în comuna Bujoru, conform documentației întocmite și aprobate de către beneficiar. Prin adresa din 09 aprilie 1982, U.J.E.C.O.O.P. Teleorman (în prezent, U.J.C.C. Teleorman) i-a adus la cunoștință Cooperativei de Consum Bujoru Teleorman, pârâta din cauza pendinte (în prezent, S.C.C.C.

Bujoru) că a dotat-o cu imobilul în litigiu, conform procesului-verbal de recepție din 13 noiembrie 1981. În cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, regula actori incumbit probatio înscrisă în art. 1.169 C. civ., se aplică și în materia dovedirii proprietății-reclamantul trebuie să facă dovada că el este proprietarul lucrului, iar după ce reclamantul și-a făcut proba, pârâtul este obligat a trece la contradovadă. Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin construcție, și a făcut dovada cu autorizația de construire din 05 iulie 1978, precum și cu procesul-verbal de recepție din 13 noiembrie 1981. Pârâtă nu îi poate opune, reclamantei, actul de transmitere fără plată, respectiv adresa din 09 aprilie 1982, întrucât aceasta ar însemna un act de donație, iar pentru donație este nevoie de un act autentic.

Apelanta ar fi avut posibilitatea de a invoca uzucapiunea pentru construcție, în condițiile reglementate de această instituție juridică, însă nu a procedat în acest sens decât pentru teren, sentința civilă nr. 762 din 03 septembrie 2007 a Judecătoriei Zimnicea, prin care s-a constatat că pârâta a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra suprafeței de 890,93 mp teren intravilan aferent imobilului-construcție. Faptul că pârâta a înregistrat bunul în contabilitate și că a achitat taxele și impozitele locale nu constituie o dovadă a transmiterii dreptului de proprietate asupra construcției în litigiu. În raport de actele normative care au reglementat în timp sistemul cooperativei de consum, în mod corect s-a reținut că Legea nr. 109/1996, intrată în vigoare la data de 18 octombrie 1996, a reglementat organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației meșteșugărești până la data abrogării sale, prin Legea nr. 1/2005.

În temeiul art. 5 alin. (2) Legea nr. 109/1996, cooperativele de consum se puteau asocia în federale teritoriale ale cooperativelor de consum - F.C., pârâta păstrându-și calitatea de asociat în cadrul U.J.C.C. Teleorman (fostă F.C.). Ulterior, prin art. 120 Legea nr. 1/2005, federalele teritoriale ale cooperativelor de consum înființate în temeiul Legii nr. 109/1996 au fost obligate să se reorganizeze în maxim 12 luni de la apariția legii, în una din formele de asociere prevăzute de capitolul III - asociație sau uniune - sau în societate cooperativă de gradul I sau II. În baza acestui act normativ, reclamanta s-a reorganizat în U.J.C.C., iar pârâta în societate cooperativă de gradul I. În adunarea generală a membrilor fondatori din data de 18 decembrie 2005, pârâta a hotărât dezafilierea de la U.J.C.C.

Teleorman și asocierea la U.N.S.C.C.. Întrucât pârâta nu s-a mai afiliat la U.J.C.C. Teleorman, conform art. 120 alin. (9) Legea nr. 1/2005, aceasta are dreptul la părți sociale în cadrul cooperativei până la concurența valorii sociale deținute în cadrul federației teritoriale, respectiv a participărilor la capitalul social în cadrul asociației teritoriale. Dispozițiile art. 6 lit. i) și j) Legea nr. 1/2005 definesc partea divizibilă ca fiind partea patrimoniului societăților cooperative care cuprinde valoarea părților sociale emise în schimbul aportului membrilor cooperativei la capitalul social, precum și dividendele cuvenite membrilor cooperatori și partea indivizibilă ca fiind partea patrimoniului cooperativei acumulat de aceasta în decursul activității, mai puțin partea divizibilă, care nu poate face obiectul distribuirii între membrii cooperatori.

S-a constatat astfel că pârâta nu s-a afiliat uniunii constituite în temeiul Legii nr. 1/2005, respectiv că imobilul în construcție aparține părții indivizibile a patrimoniului reclamantei, care nu poate face obiectul distribuirii conform art. 120 alin. (5) Legea nr. 1/2005, astfel că apelanta-pârâtă deține bunul fără titlu, cum corect a reținut și prima instanță. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 26 aprilie 2012, pârâta S.C.C.C. Bujoru, prin administrator judiciar SCP R.C. SPRL, prin care s-au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii în condițiile în care autorizația de construire nu poate naște, prin ea însăși, un drept de proprietate asupra construcțiilor.

Potrivit art. 2 Legea nr. 50/1991, republicată, autorizația de construire constituie „actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și utilizarea construcțiilor", legea neconferind valoare juridică de act de proprietate a acestei autorizații. În privința procesului-verbal de recepție din 13 noiembrie 1981, s-a susținut că acest înscris este semnat de reprezentanții Cooperativei Bujoru. Instanța de apel a interpretat astfel în mod eronat probele administrate în cauză și a tras concluzii pripite, pronunțând o hotărâre nelegală.

Instanțele anterioare au interpretat greșit valoarea juridică a înscrisurilor administrate, pe care nu le raportează la perioada încheierii lor și nici la situațiile concrete de transfer de bunuri între unitățile cooperatiste anterior anului 1990. Deși aspectul cel mai relevant al cauzei era dacă a operat sau nu transferul de proprietate de la reclamantă la pârâtă, instanțele anterioare soluționează pricina în mod eronat, apreciind că acest transfer al dreptului nu ar fi avut loc, ignorând însăși semnificația termenului și ignorând probele administrate în cauză - actele contabile și certificatul fiscal din care rezultă că recurenta s-a declarat și comportat permanent ca proprietar al imobilului-inclusiv hotărârile judecătorești pronunțate anterior.

În exprimarea „socialistă" de la momentul anului 1982, termenul „transmis fără plată" presupunea transferul dreptului de proprietate, deoarece termenii folosiți pentru darea în administrare erau cu totul alții: „folosință gratuită", „în administrare" etc. Și în prezent, semnificația acestui termen este aceeași, respectiv că transmiterea fără plată presupune transmiterea proprietății. Instanța nu a motivat care sunt argumentele pentru care a considerat că nu a operat transferul dreptului de proprietate, singura referire pe care instanța o face la contractul de donație neputând fi primită, fiind scoasă din contextul politic și economico-social de la data transferului proprietății. Nimeni nu-și poate imagina că organizațiile socialiste ori cooperatiste care-și transferau bunuri în perioada comunistă mergeau la notariat pentru a încheia donații ori alte contracte speciale în formă autentică.

Nu există nici măcar situații izolate în care să se fi procedat în acest mod. Ambele instanțe au reținut că nu a solicitat un drept de accesiune asupra construcției, ignorând apărarea conform căreia prin înscrisul din 09 aprilie 1982, i-a fost transmisă chiar proprietate imobilului, situație care ar fi făcut lipsită de interes orice cerere pentru constatarea accesiunii/uzucapiunii, de vreme ce nimeni nu i-a constatat dreptul. Nu s-a reținut faptul pe deplin probat, anume că recurenta-pârâtă s-a comportat încă de la momentul dobândirii imobilului ca și proprietar al acestuia, dreptul nefiindu-i niciodată contestat. Din anul 1982, anul dobândirii în proprietate a construcției revendicate, au exploatat cu bună-credință, în propriul interes și în nume de proprietar, bunul în litigiu, bucurându-se permanent și exclusiv de fructele sale.

Singura concluzie ce poate fi desprinsă este aceea că titlul recurentei-pârâte este mai bine caracterizat decât al reclamantei, clădirea și terenul pe care aceasta este amplasată au fost întotdeauna înscrise în evidențele financiar-contabile ca mijloace fixe, au fost declarate la autoritățile locale în vederea impunerii și pentru ele au achitat vreme de 30 de ani toate impozitele și taxele locale. Reclamanta, prin reprezentanții ei, nu s-a interesat de acest imobil, nici măcar în sens formal, de a vedea starea în care se află. Toate aceste argumente juridice denotă încălcarea de către cele două instanțe a regulilor probei pentru acțiunea în revendicare, ceea ce a făcut ca hotărârea pronunțată să fie nelegală.

Analizând cu prioritate excepția de nulitate a recursului invocată de intimata-reclamantă U.J.C.C. Teleorman, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează; În calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de către recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că toate susținerile care relevă pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - în special, cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate de părți, etc. - toate cu consecințe directe în planul configurării/reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanței de recurs. Instanțele anterioare au reținut situația de fapt a cauzei pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare. Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual doar criticilor de nelegalitate susținute prin cererea de recurs dedusă judecății și care au vizat în mod explicit nesocotirea regulilor probațiunii în materia dreptului de proprietate și faptul nemotivării hotărârii pronunțate. Recursul este nefondat. S-a reținut corect că și în cazul acțiunii în revendicare imobiliare, regula actori incumbit onus probandi, înscrisă în art. 1.169 C. civ., trebuie respectată, aceasta însemnând că cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească - în principiu, reclamantul trebuie să facă dovada proprietății bunului revendicat, pârâtul fiind obligat la contradovadă, în mod subsecvent.

În circumstanțele cauzei pendinte, reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin autorizația de construire din 05 iulie 1978, respectiv prin procesul-verbal de recepție din 13 noiembrie 1981, în timp ce pârâtă nu i-a putut opune acesteia decât actul de transmitere fără plată - adresa din 09 aprilie 1982 - înscris ce nu poate fi asimilat sub nici un aspect, donației, nefiind îndeplinită în primul rând cerința formei autentice. În egală măsură, actele contabile și certificatul fiscal nu o îndreptățesc pe aceasta din urmă să păstreze bunul imobil, întrucât nu intră în categoria actelor translative de proprietate sau actelor constitutive de proprietate, în accepțiunea consacrată deja de doctrina juridică, respectiv jurisprudența instanțelor de judecată.

În privința hotărârii judecătorești pronunțată anterior, aceasta, ca act declarativ, nu poate fi valorificată în procesul pendinte, întrucât nu se referă la construcția în litigiu, ci doar la teren. Drept consecință, în condițiile în care prezumției de proprietate invocată de către reclamantă nu i-a fost opusă o prezumție mai puternică și contrarie din partea pârâtei, soluția pe fond a instanțelor anterioare nu poate fi schimbată în sensul pretins prin cererea de recurs. De altfel, recurenta-pârâtă nici nu invocă în mod explicit care este modalitatea concretă în care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției, susținerile din cuprinsul cererii de recurs fiind contradictorii.

Criticile referitoare la interpretarea eronată a probele administrate în cauză și la tragerea unor concluzii pripite în aprecierea acestora, nu pot fi primite, întrucât acestea nu intră în categoria ipotezelor concrete de nelegalitate prescrise de art. 304 C. proc. civ.. În susținerea unei apărări pertinente în cadrul unei acțiuni în revendicare, recurenta-pârâtă nu poate pretinde interpretarea „socialistă" de la momentul anului 1982, conform căreia termenului „transmis fără plată" i-ar corespunde unei situații de transfer legal al dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu în altul, întrucât aceasta nu se fundamentează pe nici o prevedere legală.

Instanța anterioară și-a motivat soluția pronunțată, relevând în expunerea de motive argumentele pentru care a considerat că nu a operat transferul dreptului de proprietate, cu precizarea explicită că forma autentică pentru contractul de donație era obligatorie, față de cerințele art. 813-814 C. civ., contextul politic și economico-social de la momentul transferului proprietății neavând nici o relevanță. În cazul donațiilor încheiate potrivit dreptului comun nu se poate vorbi despre o intenție reală de a gratifica până când această intenție nu este exteriorizată într-un înscris autentic.

Împrejurarea că organizațiile socialiste/cooperatiste care-și transferau bunuri imobile în perioada comunistă nu obișnuiau să ajungă la notariat pentru a încheia donații ori alte contracte speciale în formă autentică, nu poate constitui un argument pentru obținerea de favoruri/facilități în clarificarea ulterioară a situației juridice a propriului patrimoniu al acestor entități juridice, cu atât mai mult cu cât contextul procedural dedus judecății este unul specific acțiunii în revendicare de drept comun, cu reguli stricte, inclusiv sub aspectul probațiunii.

Este motivul pentru care nu se poate pretinde cu deplin temei că s-ar fi ignorat faptul că recurenta-pârâtă s-a comportat încă de la momentul preluării imobilului ca și proprietar al acestuia, apărarea configurată în cauză nesprijinindu-se pe faptul posesiei, respectiv pe efectele posesiei, ca mod de dobândire al proprietății (uzucapiunea-mod de dobândire a dreptului de proprietate prin posedarea neîntreruptă a unui lucru în tot timpul fixat de lege). Nu are nici o relevanță juridică faptul că reclamanta, prin reprezentanții săi, nu s-ar fi interesat de acest imobil o perioadă îndelungată de timp, cât timp acțiunea dedusă judecății are caracterul unei acțiuni în revendicare, dreptul de proprietate ce fundamentează această acțiune fiind unul cu caracter imprescriptibil - cu semnificația că dreptul de proprietate nu se poate stinge prin neuz.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte apreciază că nu s-au încălcat regulile probațiunii în materia acțiunii în revendicare, respectiv hotărârea pronunțată nu a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, motiv pentru care recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca neîntemeiată, excepția de nulitate a recursului invocată de intimata reclamantă U.J.C.C. Teleorman. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C.C.C. Bujoru prin administrator judiciar SCP R.C. SPRL împotriva deciziei nr. 107 din 1 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012.