ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2573/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2573/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 252 din 08

noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. 2778/87/2010,

s-a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale active și,

totodată, s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta F. Teleorman,

societate cooperativă de gradul 2, în contradictoriu cu pârâtul P.M. Alexandria.

În motivarea sentinței, s-a arătat,

în ceea ce privește excepția invocată, pe baza actelor constitutive aflate la

dosar, că F. și-a schimbat denumirea în F. 2004, respectiv F. Teleorman,

societate cooperatistă de gradul 2, modificându-și statutul conform art. 117

din Legea nr. 10/2000.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că din

procesul – verbal nr. 868 din 27 februarie 1971 rezultă că terenul a fost

transmis în folosință, din nicio probă nerezultând că după expropriere terenul

a trecut din proprietatea statului în cea a Uniunii județene a cooperativelor

de consum, urmând a se reține că despăgubirile au privit dreptul de folosință.

Prin decizia civilă nr. 289 din 17

martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta F.

Teleorman – Cooperativă de gradul 2, împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că reclamanta nu a fost niciodată proprietara

terenului revendicat, astfel încât nu are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001. Terenul în cauză a fost

expropriat și trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 520 din 16

decembrie 1970 în vederea construirii unui depozit de mărfuri. Apelanta avea

doar un drept de administrare al construcțiilor și un drept de folosință al

terenurilor aferente acestora.

Prin notificarea formulată în baza

Legii nr. 10/2001, nu se face nicio referire la teren, ci doar la construcție,

depozitul de mărfuri. Mai mult, construcția din str. Viilor a făcut obiectul

unei înstrăinări conform ordonanței de adjudecare definitivă nr. 938/2001 a

Judecătoriei Alexandria, definitivă și irevocabilă, proprietara clădirii

devenind SC N.M.S. SRL. Terenul atribuit în folosința cooperativei a revenit la

proprietarul de drept, consiliul local, conform legii.

De altfel, însăși apelanta a

recunoscut prin notificarea nr. 712/2001 că a deținut terenul în folosință, s-a

mai reținut în decizia de apel.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta F. Teleorman, criticând-o pentru

nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

- În mod greșit, s-a constatat de

către instanțele de fond faptul că reclamanta nu a fost proprietara terenului

în suprafață de 10.000 m.p., ci doar titulară a dreptului de folosință a

terenului.

Astfel, deși instanțele au reținut

corect că U.J.C.C. (organizație a cooperației de consum) a achitat prețul

integral al terenului către C.A.P. 7 Noiembrie Alexandria, trebuiau să rețină

că acesta era prețul vânzării, în temeiul art. 1294 C. civ. Suma achitată de U.J.C.C.

nu a vizat dreptul de folosință, deoarece la dosar nu există niciun act prin

care se stabilește un termen de folosință, în aplicarea art. 1411 C. civ., dimpotrivă,

acea tranzacție îndeplinește toate condițiile de valabilitate ale unei vinderi,

întrucât după achitarea prețului, toate cele 3 componente ale dreptului de

proprietate au trecut la U.J.C.C.

În aceasta situație, sunt perfect

aplicabile prevederile art. 1312 C. civ., orice clauză obscură sau îndoielnică

se interpretează în favoarea U.J.C.C., care după achitarea prețului, în

condițiile codului civil în vigoare, a devenit proprietar de drept și a fost deposedat

formal printr-o operațiune denumită expropriere, fără vreo despăgubire.

Drept urmare, reclamanta are

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001,

contrar celor reținute de către instanțele de fond.

- În mod greșit, instanța de apel a

reținut că notificarea formulată de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001

nu ar fi vizat și terenul, în realitate, referirea la depozitul de mărfuri

implicând și referirea la teren, deoarece acesta nu este o simplă construcție,

ci un ansamblu compus, în afara de compartimentele unei construcții, și de

rampe de încărcare-descărcare, cale ferată interioară, terenuri pentru

depozitare mărfuri în aer liber (teren), pentru mărfuri care nu se deteriorează

la intemperii (în general materiale de construcții, utilaje, acoperișuri din

table, țigle, dale din beton), astfel încât indicarea terenului printre

componentele depozitului nici nu are importanță juridică.

Însăși proporția dintre un depozit

de 2000 m.p. și un teren de 10.000 m.p. explică faptul că terenul, ca pondere,

constituia însuși depozitul.

- Este greșită și constatarea

conform căreia reclamanta a avut doar un drept de administrare asupra

construcțiilor.

Terenul a fost dobândit de U.J.C.C. în

vederea construirii unui depozit de mărfuri. Or, U.J.C.C. nu era unitate de

stat, ci organizație cooperatistă care a construit depozitul din fonduri

proprii, provenite din părțile sociale subscrise de membrii cooperatori din cooperația

județului Teleorman și care a intrat în fondul indivizibil al U.J.C.C., fiind

proprietar, și nu administrator.

-

Instanța de apel

a făcut o aplicare greșită a prevederilor Legii nr. 10/2001, deoarece, pe de o

parte, preluarea imobilului a fost abuzivă, în baza unui decret nepublicat,

iar, pe de altă parte, reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a

imobilului, ce a reprezentat proprietatea sa.

-

în mod greșit,

s-a reținut în considerentele deciziei că depozitul care face obiectul

dosarului a fost adjudecat de către SC N.M.S. SRL, adjudecare ce a avut loc

pentru un depozit construit în anii 1950, pe un teren care, într-adevăr, aparținea

Primăriei, dar care nu era în perimetrul suprafeței de 10.000 m.p. cumpărate de

U.J.C.C. de la C.A.P. 7 Noiembrie Alexandria.

Pe terenul de 10.000 m.p. cumpărat

de la C.A.P., reclamanta a edificat depozite noi, pe care statul român le-a

preluat abuziv și le-a predat la I.C.R.A. în anul 1973, în baza unui H.C.M., de

asemenea, nepublicat.

Pentru aflarea adevărului, ar fi

fost utilă o expertiză tehnică, pentru identificarea și clasificarea acestor 2

laturi, dar prima instanță nu a manifestat un rol activ în raport cu

susținerile reclamantei în acest sens.

Examinând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat.

Toate susținerile reclamantei din

motivarea căii de atac pornesc de la premisa unei preluări abuzive de către

stat a imobilului, în baza Decretului nr. 520/1970, ce conferă reclamantei

calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pe temeiul acestui act

normativ.

După cum rezultă din înscrisurile

depuse la dosar, prin acest decret a fost expropriată o suprafață de 10.000 m.p.

teren proprietatea C.A.P. 7 Noiembrie, ce a fost trecută în folosința U.J.C.C.

– I. Teleorman, în scopul construirii unui depozit de mărfuri în zona

industrială a orașului Alexandria în anul 1972 – 1973.

Așadar, nu acest decret reprezintă

temeiul preluării imobilului de către stat de la reclamantă, din moment ce, în realitate,

prin acest act normativ, reclamanta a intrat în posesia terenului de 10.000 m.p.,

pentru construirea depozitului de mărfuri, cu atât mai mult cu cât acest

depozit, ce face obiectul notificării din cauză, nici era construit în anul

1970.

Se observă că, afirmând că nu se mai

află în posesia terenului și a depozitului respectiv, reclamanta a formulat susțineri

contradictorii.

Astfel, prin notificarea depusă în

baza Legii nr. 10/2001, a arătat că imobilul a fost preluat de către Ministerul

Comerțului Interior printr-un proces – verbal din anul 1974 (deși, în cuprinsul

aceleiași notificări, face referire și la un proces – verbal din 1975);

reclamanta a făcut trimitere, de asemenea, la preluarea în baza decretului de

expropriere menționat anterior, în timp ce, prin motivele de recurs, a pretins

că statul a preluat abuziv depozitele din patrimoniul său și le-a predat la I.C.R.A.

în anul 1973, în baza unui H.C.M. nepublicat.

Mai mult, la dosar nu s-a depus

niciun înscris din care să rezulte că a avut loc o preluare a imobilului de la

reclamantă, de către stat, ulterior anului 1970 (anul în care aceasta a intrat

în posesia terenului de 10.000 m.p.) și că a fost vorba despre o preluare

abuzivă, în sensul Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit art. 23 din lege și prevederii

legale corespondente din H.G. nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a legii, reclamantei îi revine sarcina probării

dreptului de proprietate, dar și a preluării abuzive a imobilului notificat,

sens în care trebuie să depună înscrisuri din care să reiasă modalitatea de

preluare a imobilului, pentru a permite aprecierea caracterului abuziv al

preluării, implicit, al înseși aplicabilității Legii nr. 10/2001.

În acest context, se constată că

reclamanta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de normele menționate, astfel

încât se apreciază că reclamanta nu este îndreptățită la măsuri reparatorii în

baza Legii nr. 10/2001, în absența unei preluări abuzive a imobilului de către

stat.

Cu toate că aceste considerente sunt

suficiente pentru menținerea soluției adoptate în cauză de către instanța de

apel, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, urmează ca legalitatea

deciziei să fie verificată prin prisma celorlalte susțineri din motivarea căii

de atac.

În ceea ce privește obiectul pretențiilor

formulate de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, este corectă

constatarea instanței de apel, ca, de altfel, și a primei instanțe, în sensul

că obiectul notificării îl constituie exclusiv construcțiile din municipiul

Alexandria, str. Viilor, alcătuind depozitul de mărfuri, nu și terenul de

10.000 m.p. pe care se afla acest depozit.

În conținutul notificării, se arată

expres că reclamanta solicită acordarea de despăgubiri la valoarea actuală a

construcțiilor, în condițiile în care imobilul (depozitul de mărfuri) este

proprietatea reclamantei, iar terenul a fost dat în folosință acesteia, pe

durată nedeterminată.

Este evidentă intenția reclamantei

de a primi măsuri reparatorii doar în considerarea construcțiilor, fiind

relevante, în context, precizarea expresă a obiectului pretențiilor, constând

în contravaloarea construcțiilor, însă și menționarea situației juridice a

terenului, ce atestă că reclamanta era conștientă de faptul că nu putea obține

măsuri reparatorii pentru acesta.

Nu au suport, în aceste condiții,

susținerile din motivarea recursului, în legătură cu componența depozitului de

mărfuri, câtă vreme s-a făcut explicit referire, în cuprinsul notificării, doar

la contravaloarea construcțiilor și doar pentru acestea s-a pretins existența

unui drept de proprietate, ce ar fi îndreptățit pe reclamantă la obținerea de

reparații în baza Legii nr. 10/2001.

De altfel, chiar dacă s-ar reține că

reclamanta a formulat pretenții și pentru teren, în baza Legii nr. 10/2001, se

constată că motivele de recurs pe acest aspect sunt, oricum, nefondate.

Pe lângă argumentul că Legea nr. 10/2001

nu este aplicabilă, deoarece nu s-a probat preluarea abuzivă de către stat a

imobilului, este de reținut și faptul că, susținând, în cadrul art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață

de 10.000 m.p., reclamanta nu invocă existența unui act juridic anume, ale

cărui clauze să fie interpretate din perspectiva prevederilor Codului civil

referitoare la vânzare – cumpărare, ci se prevalează exclusiv de împrejurarea

plății unei sume de bani către C.A.P. 7 Noiembrie, proprietara terenului, pretinzând

că ar fi prețul vânzării.

Singurul înscris depus la dosar care

atestă plata vreunei sume de bani este procesul – verbal de predare – primire

datat 17 martie 1972, încheiat între C.A.P. 7 Noiembrie și autoarea reclamantei

din cauză, U.J.C.C. – I. Teleorman. Acesta nu reprezintă un act juridic

translativ de proprietate, ci doar un înscris de transmitere a posesiei

terenului, ca urmare a exproprierii terenului de la C.A.P. 7 Noiembrie, prin

Decretul nr. 520/1970 (menționat deja în prezentele considerente), prin același

decret prevăzându-se trecerea terenului în folosința U.J.C.C., în vederea

construirii depozitului de mărfuri.

În același timp, terenul fiind

expropriat, este exclusă o operațiune de vânzare, persoana expropriată

nemaiputând face niciun act de dispoziție. Autoarea reclamantei a dobândit, în

temeiul al însuși decretului de expropriere, dreptul de folosință asupra

terenului, pe durată nedeterminată, însă de la stat, care a expropriat terenul,

nu direct de la fostul proprietar, singurul înscris atestând un raport juridic

obligațional între fostul proprietar și autoarea reclamantei fiind, după cum

s-a arătat, procesul – verbal de transmitere a posesiei, ca stare de fapt.

Împrejurarea că, în cuprinsul

acestuia, se face referire la o sumă de bani achitată de către U.J.C.C., este

explicabilă prin prevederile legale în vigoare. Astfel, conform H.C.M. nr. 1539/1968

(menționat în procesul – verbal de evaluare a terenului, datat 1971),

beneficiarul terenului (sub forma dreptului de folosință) avea obligația de a

vărsa la bugetul de stat o sumă de bani, acoperind atât taxa de protecție a

terenului, cât și despăgubirile cuvenite persoanei expropriate. Acestea nu se

achitau, așadar, direct, ci se virau la buget, din care se achita prețul

exproprierii.

Ca atare, sunt fără suport susținerile

recurentei în sensul că ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

de 10.000 mp de la C.A.P. 7 Noiembrie, urmând a fi înlăturate.

Cât privește depozitul de mărfuri,

această instanță reține că, într-adevăr, construirea acestuia a reprezentat

scopul exproprierii operate prin Decretul nr. 520/1970, însă reclamanta nu a

depus la dosar nici măcar un înscris din care să rezulte că a fost și edificat,

precum și structura acestuia, de asemenea, după cum s-a menționat deja, nu s-a

făcut nici dovada preluării abuzive de către stat.

În atare condiții, și din această

perspectivă, reclamanta nu este îndreptățită la măsuri reparatorii în baza

Legii nr. 10/2001, context în care este fără relevanță inserarea, în motivarea

deciziei recurate, considerente referitoare la ordonanța de adjudecare

definitivă nr. 938 din 9 aprilie 2001 pronunțată de Judecătoria Alexandria, în

dosarul nr. 1031/3/2001, urmând a fi înlăturate criticile pe acest aspect,

formulate în contextul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Chiar dacă s-ar accepta susținerile

din motivele de recurs, în sensul că hotărârea judecătorească vizează înstrăinarea,

din patrimoniul reclamantei, a unei alte construcții decât depozitul ce

formează obiectul notificării, acest fapt nu ar infirma nedovedirea construirii

depozitului. În cazul în care s-ar considera că este vorba despre una și aceeași

construcție, hotărârea judecătorească ar fi dovada construirii depozitului, dar

și a faptului că acesta nu a fost preluat de către stat anterior anului 1989,

din moment ce se afla în patrimoniul autoarei reclamantei în anul 2001, făcând

obiectul unei executări silite.

În consecință, niciunul dintre

motivele de recurs nu este fondat, drept pentru care recursul va fi respins, în

aplicarea art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta F. Teleorman împotriva deciziei nr. 289/ A din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 05 aprilie2012.