ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6626/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința nr. 1581 din 4 iunie 2008, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis contestația formulata de M.L. în contradictoriu cu Primarul municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești, a anulat dispoziția din 2006, emisă de Primarul municipiului Ploiești și a constatat dreptul reclamantei să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Ploiești, compus din teren în suprafață de 839,04 m.p. și construcții corp A și corp B, cu suprafața construită de 584 m.p., ce se aflau pe teren, prin compensare cu imobilul din Ploiești. De asemenea, instanța a constatat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri bănești sau acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital pentru diferența de valoare dintre cele două imobile, determinată conform celor două expertize.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin dispoziția din 30 octombrie 2006, Primarul municipiului Ploiești a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcție, situat în Ploiești. Imobilul a aparținut părinților reclamantei, N.I. și N.Z., care l-au dobândit prin contract de vânzare-cumpărare și a fost expropriat prin Decretul nr. 495/1971, în vederea edificării magazinului „O." din Ploiești. Terenul avea o suptafață de 839,04 m.p., în prezent fiind afectat de Complexul Comercial cu parcare supraetajată, iar construcțiile au fost demolate. Tribunalul a constatat că imobilul din Ploiești, poate fi acordat reclamantei în compensare, pentru că se află în domeniul privat al Municipiului Ploiești, iar notificarea formulată de P.V.

pentru acest teren a fost respinsă, soluția respingerii notificării fiind confirmată prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Prin decizia nr. 253 din 5 noiembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul Ploiești și Primarul municipiului Ploiești, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de R.C. în cadrul procedurii de judecată a apelului. Instanța de apel a reținut că în ceea ce privește terenul, aflat în patrimoniul SC W. SA București, Primăria municipiului Ploiești a transmis o copie a notificării către A.V.A.S., care nu a emis o decizie sau dispoziție motivată, astfel încât instanța are competența de a soluționa refuzul de a răspunde la notificarea prin care s-au solicitat măsuri reparatorii pentru teren.

Sub aspectul dispunerii măsurii compensării, instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe este corectă, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) teza II, art. 10 alin. (10) Legea nr. 10/2001 și art. 20.2 alin. (2) din Normele metodologice de punere în aplicare a legii. Pârâții nu se pot prevala de propria inacțiune constând în lipsa ofertei pentru a împiedica obținerea de către reclamantă a măsurii reparatorii prin compensare cu un alt bun sau în omisiunea de a trece imobilul pe lista celor care pot fi oferite în acest scop. Susținerea pârâților că acest imobil nu se mai află în patrimoniul Municipiului Ploiești nu a fost avută în vedere de instanța de apel, față de împrejurarea că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, în urma admiterii recursului, s-a respins contestația formulată de P.V..

Prin decizia nr. 6027 din 27 mai 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de Primarul municipiului Ploiești și Municipiul Ploiești împotriva deciziei Curții de Apel Ploiești, pe care a casat-o, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Instanța de recurs a reținut că soluția acordării unui alt bun în compensare este în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) și art. 26 Legea nr. 20/2001. Instanța de recurs, însă, a constatat că acordarea de bunuri în compensare se poate realiza numai de persoana juridică deținătoare a bunului. În cauză, conformându-se dispozițiilor art. 27 Legea nr. 10/2001, persoana juridică notificată a arătat că nu deține decât în parte imobilele solicitate, soluționând notificarea în aceste limite și a indicat persoana juridică deținătoare a celeilalte părți din imobil, SC W. SA București.

În aceste condiții, recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii pentru teren și construcție și acordarea în compensare a unui imobil aflat în patrimoniul unității administrativ teritoriale, înseamnă în fapt obligarea acesteia să suporte măsurile compensatorii, deși pentru parte din imobil -teren - nu are calitatea de unitate deținătoare. Împrejurarea că notificarea transmisă A.V.AS. nu a fost încă soluționată nu poate avea consecința reținută de instanța de apel a transferării calității de unitate deținătoare către prima persoană juridică notificată. Nesoluționarea notificării deschide, într-adevăr, posibilitatea analizării fondului pretențiilor de către instanța de judecată, dar judecata trebuie să se realizeze în contradictoriu cu cel căruia îi revine obligația de a rezolva solicitarea, conform Legii nr. 10/2001.

La rejudecare, a statuat instanța de recurs, la stabilirea măsurii compensatorii, se va avea în vedere determinarea echivalenței între bunul preluat la stat și bunul aflat în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, ținându-se seama de împrejurarea că notificarea privitoare la teren a fost transmisă spre asoluționare A.V.AS. De asemenea, se va avea în vedere faptul că imobilul a fost preluat de autorii reclamantei nu ca efect al naționalizării, cum greșit susțin recurenții, ci prin expropriere. Ca atare, la determinarea măsurii reparatorii se va ține seama și de art. 11 Legea nr. 10/2001, cu referire la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite, având în vedere că la dosar există procesul verbal de evaluare a despăgubirilor, precum și recunoașterea reclamantei, potrivit căreia s-a încasat suma de 40.000 RON.

După rejudecare, prin decizia nr. 25 din 9 februarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâți înpotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Ploiești, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamanta să restituie suma de 26.837,09 RON noi, reprezentând valoarea actualizată a despăgubirilor. Instanța de rejudecare a constatat, față de considerentele deciziei de casare, că în mod legal prima instanță a avut în vedere întregul imobil preluat abuziv, câtă vreme a fost investită cu un litigiu vizând modul de soluționare a notificării ce avea ca obiect atât teren cât și construcție, dându-se cauzei o soluționare unitară.

De altfel, a acorda în compensare numai imobilul construcție, fără teren, ar însemna ca măsura reparatorie să nu-și găsească finalitate, pentru că nu ar putea fi pusă în executare. Mai mult decât atât, notificarea a fost transmisă A.V.A.S. abia la data de 28 septembrie 2006, existând posibilitatea ca anterior și terenul să se fi aflat în domeniul privat al localității. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Municipiul Ploiești și Primarul mimcipiului Ploiești. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat, în esență, că instanța de rejudecare a încălcat prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ.. Potrivit deciziei de casare și dispozițiile art. 25 Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii trebuiau stabilite doar pentru construcția demolată, nu și pentru terenul care nu se află în patrimoniul pârâților.

De asemenea, în ceea ce privește măsura compensării, recurenții au arătat că ambele instanțe au făcut o greșită aplicare a art. 1 alin. (2) teza a II-a Legea nr. 10/2001, deoarece persoana îndreptățită nu are dreptul de a alege orice bun din patrimoniul unității deținătoare. Au mai arătat recurenții, că terenul acordat în compensare nu se află în patrimoniul Municipiului Ploiești, deoarece întoarcerea executării, nu a fost încă finalizată.

Prin concluziile orale prezentate instanței, reprezentantul intimatei-reclamante a invocat excepția tardivității recursului declarat, dar excepția nu este întemeiată, deoarece, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, hotărârea instanței de apel a fost comunicată recurenților-pârâți la data de 15 martie 2010, recursul fiind înregistrat la Curtea de Apel Ploiești la data de 31 martie 2010. Intimata-reclamantă pretinde că pârâților li s-a comunicat decizia atacată la 14 martie și apoi la 15 martie 2010, dar la dosar se află doar dovezile de comunicare care poartă data de 15 martie 2010, astfel încât susținerea că s-ar mai fi îndeplinit o procedură de comunicare la 14 martie 2010 este total lipsită de suport.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art 304 parag. 5 și 9 C. proc. civ., iar recursul declarat este fondat, avînd în vedere următoarele: Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În cauză, așa cum s-a arătat, instanța de recurs, prin decizia de casare, a statuat că recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii pentru teren și construcție și acordarea în compensare a unui imobil aflat în patrimoniul unității administrativ teritoriale, înseamnă obligarea acesteia să suporte măsurile compensatorii, deși pentru parte din imobil nu are calitatea de unitate deținătoare și că nesoluționarea notificării deschide posibilitatea analizării fondului pretențiilor de către instanța de judecată, dar numai în contradictoriu cu persoana juridică care are obligația de a rezolva solicitarea, conform Legii nr. 10/2001. Prin urmare, instanța de recurs a dezlegat problema de drept referitoare la unitatea dețintoare și la persoana juridică care are obligația, potrivit Legii nr. 10/2001, să soluționeze cererea privind acordarea de măsuri reparatorii pentru teren și pe cea privind acordarea de măsuri reparatorii pentru construcțiile demolate.

În loc să se conformeze dispozițiilor deciziei de casare și să judece apelul în aceste limite, instanța de apel a criticat decizia de casare și a refuzat să rejudece cauza în limitele stabilite de instanța de recurs. Prin decizia de casare s-a mai stabilit că la rejudecare, la stabilirea măsurii compensatorii, se va avea în vedere determinarea echivalenței între bunul preluat la stat și bunul aflat în patrimoniul unității administrativ - teritoriale, faptul că imobilul a fost preluat prin expropriere și că se va ține seama și de art. 11 Legea nr. 10/2001, cu referire la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite, având în vedere că la dosar există procesul verbal de evaluare a despăgubirilor, precum și recunoașterea reclamantei, potruvut căreia s-a încasat suma de 40.000 RON.

Instanța de rejudecare s-a mărginit doar să efectueze o expertiză, prin care a stabilit valoarea actualizată a despăgubirilor primite, dar a ignorat cu desăvârșire celelalte indicații ale instanței de recurs. Este adevărat că instanța de recurs a constatat că acordarea de bunuri în compensare este în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) și art. 26 Legea nr. 10/2001, dar aceasta a fost dezlegarea de principiu a problemei de drept, aplicarea la speță a problemei de drept dezlegată trebuind să respecte limitele rejudecării stabilite de instanța de recurs. Procedând altfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, susceptibilă de casare conform art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.. Cat privește celelalte critici formulate de recurenți, încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată, așa cum s-a arătat, că instanța de recurs, prin decizia de casare, a tranșat cu privire la modul de aplicare a măsurii suspendării și a indicat în ce condiții măsura compensării urma a fi aplicată în cauză, motiv pentru care analiza acestor motive de recurs este inutilă. Prin urmare, se va admite recursul declarat de Municipiul Ploiești și Primarul municipiului Ploiești, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de recurs. La rejudecare se vor avea în vedere indicațiile date prin decizia de casare și se vor administra toate probele necesare în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Municipiul Ploiești și Primarul municipiului Ploiești împotriva deciziei nr. 25 din 9 februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2010.