ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 7117/2006

Asupra contestației în anulare de față; Din analiza lucrărilor de la dosar reține următoarele: Prin decizia penală nr. 3988 din data de 21 iunie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 901/33/2006, a fost respins, ca nefundat, recursul declarat de petiționarii M.V. și B.I. împotriva sentinței penale nr. 17 din 8 martie 2006 a Curții de Apel Cluj. Recurenții au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 120 lei. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că prin plângerea înregistrată la data de 8 februarie 2006 petenții M.V. și B.I. au solicitat desființarea rezoluției date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. 197/P/2005 și a celei date în dosarul nr. 19/II/2/2006 de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și să se dea o soluție de condamnare a făptuitorului S.I.

pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., și să se dispună cercetarea acestuia în toate dosarele Judecătoriei Sighetu Marmației care pot fi considerate ca fiind legate de dosarul nr. 3243/2004. În motivarea plângerii petenții au arătat că făptuitorul în exercitarea atribuțiilor de serviciu le-a încălcat drepturile procesuale și datorită relației de prietenie cu una din părțile din procesul ce a format obiectul dosarului nr. 3243/2004 a dat o soluție prin care au fost nerespectate drepturile petenților, prin aceea că nu i-a citat în cauză în calitate de moștenitori ai proprietarului tabular, citând proprietarii tabulari doar prin publicitate.

Plângerea a fost soluționată prin sentința penală nr. 17 din 8 martie 2006 a Curții de Apel Cluj, care a respins-o ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, din verificările organului de urmărire penală și actele premergătoare efectuate în dosarul nr. 197/P/2005, nu a rezultat că făptuitorul, în calitate de judecător sesizat cu judecarea unei cauze civile în care petenții nu au fost citați, deși aveau acest drept, a avut cunoștință de această împrejurare și cu știință nu i-a citat. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs petenții .V. și B.I., solicitând admiterea recursului prin memoriul depus la dosar. Prin motivele scrise, petenții au reiterat criticile anterioare, susținând că judecătorul Sas Ioan se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

Critica formulată de recurenți a fost examinată de Înalta Curte, în raport de cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc. pen., constatând că recursul este nefondat întrucât instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii. În motivarea deciziei s-a reținut că, infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., presupune intenția directă a autorului și, implicit, reaua credință a acestuia. Raportând acest text de lege la situația de fapt reținută în cauză, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere. Astfel, s-a reținut că, din actele dosarului a rezultat că procedura de citare a fost făcută prin afișare la ușa instanței, însă acest aspect nu duce la concluzia că judecătorul S.I., căruia i-a fost repartizată cauza, a săvârșit vreo infracțiune deoarece domiciliul pârâților trebuia indicat de către reclamant, iar în lipsa acestuia, citarea se face prin publicitate.

S-a mai reținut că, nu s-au dovedit nici afirmațiile petenților cu privire la existența unei relații de prietenie între făptuitor și vreuna dintre părțile implicate în proces. În consecință, susținerile petenților fiind infirmate de probele administrate, s-a reținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale în cauză, este corectă și ca urmare, sentința prin care a fost respinsă plângerea petenților, este temeinică și legală. Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare petenții M.V. și B.I. care, au solicitat admiterea contestației în anulare și casarea sentinței penale nr. 17 din 8 martie 2006 și a deciziei nr. 3988 din 21 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Fără să indice temeiul de drept pe care își bazează contestația, petenții au arătat că au fost prezenți la Înalta Curte, la data de 10 mai 2006, când li s-a comunicat că dosarul se amână pentru data de 21 iunie 2006 și că, la acest termen s-a prezentat mandatarul lor B.M., căruia instanța nu i-a dat cuvântul pe motiv că nu are studii juridice. Au mai arătat că, la data de 22 iulie 2006, au solicitat să li se comunice o copie xerox a deciziei penale nr. 3988 din 21 iunie 2006, iar cu adresa nr. 10/B/2006 din 2 august 2006 a Înaltei Curți, li s-a comunicat că decizia penală nr. 3988 din 10 mai 2006, se află în curs de tehnoredactare. În continuare petenții au reiterat criticile anterioare, susținând că judecătorul S.I.

se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. Examinând admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, potrivit art. 391 C. proc. pen., fără citarea părților, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă în principiu întrucât, motivele invocate de contestatori nu se regăsesc printre cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 386 lit. a) - e) C. proc. pen. Astfel, pentru termenul din 21 iunie 2006 când a fost judecat recursul petenților, aceștia, deși aveau termen în cunoștință, nu s-au prezentat, pentru ei fiind prezent mandatarul B.M. Potrivit art. 174 alin. (1) C. proc. pen., care se completează cu dispozițiile art. 68 alin. (4) C. proc.

civ., potrivit cărora „dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepția consilierului juridic, care, potrivit legii, reprezintă partea”, în mod corect instanța nu i-a acordat mandatarului petenților cuvântul pentru a susține oral cauza, acesta având posibilitatea să depună concluzii scrise. Cât privește susținerea părților că decizia Înaltei Curți, „a fost dată pe ascuns” în data de 10 mai 2006, așa cum a fost trecut în adresa sus arătată, se reține că la redactarea acestei adrese s-a produs o greșeală materială, decizia fiind pronunțată în data de 21 iunie 2006, așa cum rezultă din mențiunile făcute în decizie și din Condica de ședință – recursuri, din data de 21 iunie 2006. Cum nici celelalte susțineri ale contestatorilor nu constituie motive de contestație în anulare dintre cele prevăzute în art. 386 C. proc.

pen., contestația în anulare formulată de contestatorii M.V. și B.I., împotriva deciziei nr. 3988 din 21 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, este inadmisibilă în principiu urmând să fie respinsă ca atare. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la câte 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii M.V. și B.I., împotriva deciziei nr. 3988 din 21 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală. Obligă contestatorii la câte 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 6 decembrie 2006.