ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 7117/2006

Asupra contestației în anulare de față;

Din analiza lucrărilor de la dosar reține următoarele:

Prin decizia penală nr. 3988 din data de 21 iunie 2006,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

901/33/2006, a fost respins, ca nefundat, recursul declarat de petiționarii M.V.

și B.I. împotriva sentinței penale nr. 17 din 8 martie 2006 a Curții de Apel Cluj.

Recurenții au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare

către stat în sumă de 120 lei.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că

prin plângerea înregistrată la data de 8 februarie 2006 petenții M.V. și B.I. au

solicitat desființarea rezoluției date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Cluj, în dosarul nr. 197/P/2005 și a celei date în dosarul nr. 19/II/2/2006 de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj și să se dea

o soluție de condamnare a făptuitorului S.I. pentru infracțiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., și să se dispună cercetarea acestuia în toate dosarele Judecătoriei Sighetu Marmației

care pot fi considerate ca fiind legate de dosarul nr. 3243/2004.

În motivarea plângerii petenții au

arătat că făptuitorul în exercitarea atribuțiilor de serviciu le-a încălcat

drepturile procesuale și datorită relației de prietenie cu una din părțile din

procesul ce a format obiectul dosarului nr. 3243/2004 a dat o soluție prin care

au fost nerespectate drepturile petenților, prin aceea că nu i-a citat în cauză

în calitate de moștenitori ai proprietarului tabular, citând proprietarii

tabulari doar prin publicitate.

Plângerea a fost soluționată prin

sentința penală nr. 17 din 8 martie 2006 a Curții de Apel Cluj, care a respins-o ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că, din verificările organului de urmărire penală și actele

premergătoare efectuate în dosarul nr. 197/P/2005, nu a rezultat că

făptuitorul, în calitate de judecător sesizat cu judecarea unei cauze civile în

care petenții nu au fost citați, deși aveau acest drept, a avut cunoștință de

această împrejurare și cu știință nu i-a citat.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, au declarat recurs petenții .V. și B.I., solicitând admiterea

recursului prin memoriul depus la dosar.

Prin motivele scrise, petenții au

reiterat criticile anterioare, susținând că judecătorul Sas Ioan se face

vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

Critica formulată de recurenți a fost

examinată de Înalta Curte, în raport de cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen., constatând că recursul este

nefondat întrucât instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii.

În motivarea deciziei s-a reținut

că, infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., presupune intenția directă a autorului și, implicit, reaua credință a acestuia.

Raportând acest text de lege la

situația de fapt reținută în cauză, Înalta Curte a constatat că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere.

Astfel, s-a reținut că, din actele

dosarului a rezultat că procedura de citare a fost făcută prin afișare la ușa

instanței, însă acest aspect nu duce la concluzia că judecătorul S.I., căruia

i-a fost repartizată cauza, a săvârșit vreo infracțiune deoarece domiciliul

pârâților trebuia indicat de către reclamant, iar în lipsa acestuia, citarea se

face prin publicitate.

S-a mai reținut că, nu s-au dovedit

nici afirmațiile petenților cu privire la existența unei relații de prietenie

între făptuitor și vreuna dintre părțile implicate în proces.

În consecință, susținerile

petenților fiind infirmate de probele administrate, s-a reținut că soluția de

neîncepere a urmăririi penale în cauză, este corectă și ca urmare, sentința

prin care a fost respinsă plângerea petenților, este temeinică și legală.

Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare

petenții M.V. și B.I. care, au solicitat admiterea contestației în anulare și

casarea sentinței penale nr. 17 din 8 martie 2006 și a deciziei nr. 3988 din 21

iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Fără să indice temeiul de drept pe care își bazează

contestația, petenții au arătat că au fost prezenți la Înalta Curte, la data de

10 mai 2006, când li s-a comunicat că dosarul se amână pentru data de 21 iunie

2006 și că, la acest termen s-a prezentat mandatarul lor B.M., căruia instanța

nu i-a dat cuvântul pe motiv că nu are studii juridice.

Au mai arătat că, la data de 22 iulie 2006, au solicitat să

li se comunice o copie xerox a deciziei penale nr. 3988 din 21 iunie 2006, iar

cu adresa nr. 10/B/2006 din 2 august 2006 a Înaltei Curți, li s-a comunicat că decizia penală nr. 3988 din 10 mai 2006, se află în curs de tehnoredactare.

În continuare petenții au reiterat

criticile anterioare, susținând că judecătorul S.I. se face vinovat de

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

Examinând admisibilitatea în

principiu a contestației în anulare, potrivit art. 391 C. proc. pen., fără citarea părților, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este

inadmisibilă în principiu întrucât, motivele invocate de contestatori nu se

regăsesc printre cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 386 lit. a)

- e) C. proc. pen.

Astfel, pentru termenul din 21 iunie

2006 când a fost judecat recursul petenților, aceștia, deși aveau termen în

cunoștință, nu s-au prezentat, pentru ei fiind prezent mandatarul B.M.

Potrivit art. 174 alin. (1) C. proc.

pen., care se completează cu dispozițiile art. 68 alin. (4) C. proc. civ.,

potrivit cărora „dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat,

mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepția consilierului

juridic, care, potrivit legii, reprezintă partea”, în mod corect instanța nu

i-a acordat mandatarului petenților cuvântul pentru a susține oral cauza,

acesta având posibilitatea să depună concluzii scrise.

Cât privește susținerea părților că

decizia Înaltei Curți, „a fost dată pe ascuns” în data de 10 mai 2006, așa cum

a fost trecut în adresa sus arătată, se reține că la redactarea acestei adrese

s-a produs o greșeală materială, decizia fiind pronunțată în data de 21 iunie

2006, așa cum rezultă din mențiunile făcute în decizie și din Condica de

ședință – recursuri, din data de 21 iunie 2006.

Cum nici celelalte susțineri ale contestatorilor nu

constituie motive de contestație în anulare dintre cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen., contestația în anulare formulată de contestatorii M.V. și B.I., împotriva deciziei

nr. 3988 din 21 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, este inadmisibilă în principiu urmând să fie respinsă ca atare.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor

fi obligați la câte 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorii M.V. și B.I., împotriva

deciziei nr. 3988 din 21 iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală.

Obligă contestatorii la câte 50 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 6

decembrie 2006.