ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5035/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 8

din 7 ianuarie 2005 a Judecătoriei Beiuș au fost condamnați:

- inculpatul B.G., la

pedeapsa de 10.000.000 lei amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau

alte violențe prevăzută în art. 180 alin. (2), cu aplicarea art. 63 alin. (3) C.

pen., iar

- inculpatul P.V., la

pedeapsa de 8.000.000 lei amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau

alte violențe prevăzută în art. 180 alin. (2), cu aplicarea art. 63 alin. (3) C.

pen.

Prin aceeași sentință, au

fost obligați să plătească următoarele sume, cu titlu de despăgubiri:

- inculpatul B.G. suma de

909.271 lei C.A. Oradea;

- inculpatul P.V. suma de

1.768.542 lei Spitalului județean Oradea reprezentat de C.A. Oradea.

Totodată, s-a dispus

compensarea cererilor părților vătămate referitoare la daune materiale și

cheltuieli de judecată.

S-a reținut, că în ziua de 1

aprilie 2004, cu ocazia efectuării unor măsurători de către doi ingineri

topografi, aduși de inculpatul B.G. pentru a se stabili dacă era bine amplasat

gardul despărțitor dintre proprietatea sa și aceea a inculpatului P.V., soția

acestuia din urmă, nemulțumită de locul unde fusese plantat un țăruș, a

încercat să-l smulgă. Intervenind, inculpatul B.G. a bătut țărușul mai adânc,

în pământ, cu ajutorul unui topor.

În acest moment, a

intervenit și inculpatul P.V., care s-a interpus între soția sa și inculpatul B.G.,

ceea ce a declanșat un schimb de lovituri și de alte acte de agresiune

reciprocă între cei doi inculpați, în urma cărora primul a reușit să smulgă

toporul din mâinile celui de al doilea inculpat.

Loviturile pe care cei doi

inculpați și le-au aplicat, în timpul acestor acte de violență reciprocă, le-au

cauzat leziuni, P.V. având nevoie, pentru vindecare, de 14 zile de îngrijiri

medicale, iar lui B.G. fiindu-i necesare 8 zile de îngrijiri medicale.

Sentința a rămas definitivă,

în urma respingerii recursului declarat de inculpatul-parte vătămată B.G., prin

decizia penală nr. 611/R/2005 din 26 octombrie 2005 a Tribunalului Bihor.

La data de 28 octombrie

2005, B.G. a formulat plângere împotriva judecătorului M.V., care a pronunțat

sentința, împotriva medicului legist B.C., a procurorului G.V.G. și a

avocatului F.M.

Prin această plângere, s-au

imputat:

- săvârșirea infracțiunii de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor de către judecătorul M.V.,

constând în aceea că a judecat cauza și a pronunțat sentința pe baza unui

certificat medico-legal care ar fi fost fals;

- săvârșirea infracțiunii de

fals intelectual de către medicul legist B.C., constând în aceea că a eliberat

un certificat medico-legal al cărui conținut ar fi fost fals;

- săvârșirea infracțiunii de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor de procurorul G.V.G., constând

în aceea că nu și-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile cu ocazia

cercetărilor efectuate cu privire la săvârșirea tentativei de omor de către P.V.;

- săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune de către avocatul F.M., constând în aceea că acesta i-a adus la

cunoștință că nu-i mai susține cauza, pe motiv că ar fi rudă cu partea adversă P.V.,

fără să-i restituie onorariul.

Procurorul desemnat să

examineze plângerea, prin rezoluția din 6 ianuarie 2006, dată în dosarul nr. 193/P/2005

al Curții de Apel Oradea, a dispus: neînceperea urmăririi penale cu privire la

judecătorul M.V. din cadrul Judecătoriei Beiuș și procurorului G.V.G. din

cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor; disjungerea cauzei cu privire

la plângerea ulterioară, formulată împotriva procurorului A.A., în vederea

formării unui nou dosar penal la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea;

disjungerea cauzei cu privire la B.C. și F.M., precum și trimiterea dosarului

pentru aceste două persoane, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

S-a motivat, în esență, că

din actele premergătoare efectuate în cauză nu s-a conturat nici un indiciu din

care să rezulte că judecătorul M.V. ar fi putut să aibă reprezentarea că actul

medico-legal privind pe P.V. ar conține mențiuni neadevărate.

S-a mai învederat că

verificările efectuate au impus concluzia că rezoluția prin care procurorul G.V.G.

a dispus neînceperea urmăririi penale față de P.V. pentru tentativă la

infracțiunea de omor și trimiterea cauzei la Judecătoria Beiuș, sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 188 alin. (2) C. pen., este legală și

temeinică.

În fine, s-a relevat că, în

lipsa unei strânse legături cu cauza privind pe primii doi magistrați,

plângerea ulterioară, referitoare la procurorul A.A., se impune să fie

disjunsă, în vederea formării unui nou dosar, după cum și în ceea ce privește

pe B.C. și F.M. este necesară disjungerea cauzei și trimiterea dosarului la

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, căruia îi revine competența de a

soluționa în raport cu situația acestor două persoane.

Printr-o nouă plângere,

înregistrată la data de 10 noiembrie 2005, petentul B.G. a solicitat, din nou,

să fie efectuate cercetări penale cu privire la judecătorul M.V., pentru

săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prevăzută în art. 246 C. pen.

Constatând că în cauza

anterioară similară, cu identitate de părți, de stare de fapt și de încadrare

juridică, s-a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale față de

judecătorul M.V., prin rezoluția din 7 februarie 2006, dată în dosarul nr. 202/P/2005

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a dispus, de asemenea,

neînceperea urmăririi penale față de acest judecător.

Împotriva acestei din urmă

rezoluții, petentul B.G. a formulat plângere cu care s-a adresat procurorului

ierarhic superior.

Prin rezoluția din 6 martie

2006, emisă în dosarul nr. 93/VIII.1/2006, procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Oradea a respins plângerea, ca neîntemeiată, cu

motivarea că, în raport cu împrejurările rezultate din ansamblul materialului

probator din dosar, nu se poate reține că judecătorul M.V. și-ar fi îndeplinit

în mod defectuos atribuțiile funcției sale cu ocazia soluționării cauzei în

care a pronunțat sentința penală vizată de petentul B.G.

La data de 21 martie 2006,

întemeindu-se pe dispozițiile art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.,

petentul B.G. a depus plângere, la Curtea de Apel Oradea, împotriva acestei

rezoluții și a rezoluției din 7 februarie 2006, prin care s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de judecătorul M.V.

Curtea de Apel Oradea, secția

penală și pentru cauze cu minori, prin sentința penală nr. 46/P/2006 din 14

iunie 2006, a respins plângerea formulată împotriva rezoluției dată la 7

februarie 2006 în dosarul nr. 202/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Oradea, precum și împotriva rezoluției emisă la 6 martie 2006, de

procurorul general al aceluiași parchet, în dosarul nr. 93/VIII.1/2006,

obligându-l pe petent să plătească statului suma de 400 lei (RON) cheltuieli

judiciare.

În motivarea acestei

sentințe s-a relevat că ambele rezoluții date de procurori sunt legale și

temeinice, subliniindu-se că soluția pronunțată de judecătorul M.V. este

corectă.

Făcându-se referire la

considerentele rezoluțiilor, s-a învederat că acestea sunt confirmate de

probele adunate în cadrul cercetărilor premergătoare și de cele aflate în

dosarul ce face obiectul cauzei în care s-a pronunțat sentința de către

judecătorul vizat prin plângerea penală.

S-a mai arătat că aprecierea

judecătorului M.V. că nu ar fi fost necesară examinarea actului medical privind

pe P.V. de către I.M.L. Timișoara nu poate avea relevanța ce i se atribuie de

petent cât timp, în urma efectuării acestei verificări în timpul judecării

cauzei în recurs, acest institut a confirmat integral concluziile actului

medico-legal contestator.

Împotriva acestei sentințe,

petentul B.G. a declarat recurs.

Atât prin cererea de recurs,

cât și prin memoriul cuprinzând motivele invocate, petentul a susținut, în

esență, că prima instanță nu a ținut seama că judecătorul M.V. a soluționat

nelegal și netemeinic dosarul ce a făcut obiectul incidentului pe care l-a avut

cu P.V., încălcându-i astfel drepturile sale legitime.

S-a relevat, în acest sens,

că judecătorul M.V. a refuzat în mod nejustificat să dispună examinarea

certificatului medico-legal privind pe P.V. în cadrul I.M.L. Timișoara, s-a

referit, în motivarea soluției ce a pronunțat-o, la declarațiile cu conținut

mincinos ale martorilor P.M. și C.V. și nu a luat în considerare declarațiile

martorilor D.F. și B.E., omițând totodată să țină seama de unele relatări

făcute de P.V. în declarațiile date de procuror.

În concluzie, petentul a

solicitat casarea sentinței prin care i s-a respins plângerea împotriva

rezoluțiilor procurorului și desființarea acestor rezoluții, în vederea

condamnării judecătorului M.V. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen.

Recursul nu este fondat.

Așa cum corect s-a subliniat

prin sentința atacată cu recurs, din cuprinsul rezoluțiilor la care s-a făcut referire

rezultă fără echivoc preocuparea procurorilor care le-au emis de a clarifica,

în raport cu conținutul probelor adunate în cadrul cercetărilor premergătoare

și al celor privind cauza în care este contestată soluția instanței, atât

succesiunea faptelor ce privesc incidentul ivit între B.G. și P.V., cât și

măsura în care se poate reține că judecătorul care a pronunțat acea sentință ar

fi încălcat deontologia profesională, aducând astfel atingere, cu rea credință,

intereselor legitime ale uneia dintre părți.

Or, din confruntarea

ansamblului materialului probator pe care s-au întemeiat rezoluțiile, reiese

lipsa oricărui indiciu de natură a justifica vreo bănuială că judecătorul M.V.,

soluționând cauza cu care a fost investit, ar fi urmărit să favorizeze pe

vreuna dintre părți prin încălcarea regulilor privind deontologia profesiei de

magistrat.

În această privință, este de

observat că aprecierea dată de judecătorul M.V. certificatului medico-legal

privind pe P.V., eliberat de S.M.L. Bihor la data de 5 aprilie 2004, nu

contravine realității, constatările acestui act medical fiind confirmate

integral prin raportul de expertiză medico-legală nr. 1207 din 15 iunie 2005,

întocmit de I.M.L. Timișoara la cererea instanței de recurs, astfel că

neefectuarea acelei expertize în faza judecării cauzei în primă instanță nu a

fost de natură a prejudicia cu nimic interesele legale ale petentului B.G.

Mai mult, interpretarea dată

probelor de către judecătorul ce a soluționat, în primă instanță, cauza la care

se referă petentul nu poate fi considerată abuzivă cât timp concluzia la care

s-a ajuns prin sentință este rezultatul unei analize complete a ansamblului

materialului probator administrat.

De altfel, din moment ce

sentința de care este nemulțumit petentul a fost confirmată integral prin

decizia pronunțată în recurs, de judecători necontestați prin plângerile

formulate, devine evident că nici constatările judecătorului ce a judecat în

primă instanță nu sunt susceptibile de a fi privite că ar fi rezultatul unei

interpretări abuzive a probelor.

În atare situație, așa cum

s-a subliniat prin considerentele sentinței atacate cu recurs, nici unul dintre

elementele de fapt, reieșite din actele premergătoare efectuate și din probele

aflate în dosarul în care s-a pronunțat soluția pe care petentul o apreciază

abuzivă, nu justifică presupunerea că judecătorul vizat și-ar fi îndeplinit

excesiv, cu încălcarea deontologiei profesionale, atribuțiile funcției sale.

Ca urmare, recurgerea în

această cauză la calea plângerii penale împotriva judecătorului care a

pronunțat o soluție menținută în recurs, în lipsa unor elemente plauzibile de

suspiciune cu privire la acel judecător, nu numai că nu justifică promovarea

unor acte procedurale de natură a-l vexa grav, cum ar fi începerea urmăririi penale

și, mai ales, emiterea rechizitoriului de trimiterea în judecată, ci se impune

să fie riguros examinată, prin mijloacele legale specifice, pentru a nu se

prejudicia interesele legale ale celorlalte părți și a nu se împiedica

înfăptuirea actului de justiție în condiții de deplină legalitate pentru toți

participanții la procesul penal.

Cum, în raport cu cele

arătate, sentința și rezoluțiile atacate cu plângere apar deplin legale și

temeinice, iar criticile formulate prin motivele invocate nu sunt justificate

și nici nu se constată existența vreunui motiv de casare susceptibil să fie

luat în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat de petentul B.G.

să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul B.G. împotriva sentinței penale nr. 46/P din

14 iunie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petiționar

la plata sumei de 10 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 5 septembrie 2006.