ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5035/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 8 din 7 ianuarie 2005 a Judecătoriei Beiuș au fost condamnați: - inculpatul B.G., la pedeapsa de 10.000.000 lei amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută în art. 180 alin. (2), cu aplicarea art. 63 alin. (3) C. pen., iar - inculpatul P.V., la pedeapsa de 8.000.000 lei amendă, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută în art. 180 alin. (2), cu aplicarea art. 63 alin. (3) C. pen. Prin aceeași sentință, au fost obligați să plătească următoarele sume, cu titlu de despăgubiri: - inculpatul B.G. suma de 909.271 lei C.A. Oradea; - inculpatul P.V.

suma de 1.768.542 lei Spitalului județean Oradea reprezentat de C.A. Oradea. Totodată, s-a dispus compensarea cererilor părților vătămate referitoare la daune materiale și cheltuieli de judecată. S-a reținut, că în ziua de 1 aprilie 2004, cu ocazia efectuării unor măsurători de către doi ingineri topografi, aduși de inculpatul B.G. pentru a se stabili dacă era bine amplasat gardul despărțitor dintre proprietatea sa și aceea a inculpatului P.V., soția acestuia din urmă, nemulțumită de locul unde fusese plantat un țăruș, a încercat să-l smulgă. Intervenind, inculpatul B.G. a bătut țărușul mai adânc, în pământ, cu ajutorul unui topor. În acest moment, a intervenit și inculpatul P.V., care s-a interpus între soția sa și inculpatul B.G., ceea ce a declanșat un schimb de lovituri și de alte acte de agresiune reciprocă între cei doi inculpați, în urma cărora primul a reușit să smulgă toporul din mâinile celui de al doilea inculpat.

Loviturile pe care cei doi inculpați și le-au aplicat, în timpul acestor acte de violență reciprocă, le-au cauzat leziuni, P.V. având nevoie, pentru vindecare, de 14 zile de îngrijiri medicale, iar lui B.G. fiindu-i necesare 8 zile de îngrijiri medicale. Sentința a rămas definitivă, în urma respingerii recursului declarat de inculpatul-parte vătămată B.G., prin decizia penală nr. 611/R/2005 din 26 octombrie 2005 a Tribunalului Bihor. La data de 28 octombrie 2005, B.G. a formulat plângere împotriva judecătorului M.V., care a pronunțat sentința, împotriva medicului legist B.C., a procurorului G.V.G. și a avocatului F.M.

Prin această plângere, s-au imputat: - săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor de către judecătorul M.V., constând în aceea că a judecat cauza și a pronunțat sentința pe baza unui certificat medico-legal care ar fi fost fals; - săvârșirea infracțiunii de fals intelectual de către medicul legist B.C., constând în aceea că a eliberat un certificat medico-legal al cărui conținut ar fi fost fals; - săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor de procurorul G.V.G., constând în aceea că nu și-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile cu ocazia cercetărilor efectuate cu privire la săvârșirea tentativei de omor de către P.V.; - săvârșirea infracțiunii de înșelăciune de către avocatul F.M., constând în aceea că acesta i-a adus la cunoștință că nu-i mai susține cauza, pe motiv că ar fi rudă cu partea adversă P.V., fără să-i restituie onorariul.

Procurorul desemnat să examineze plângerea, prin rezoluția din 6 ianuarie 2006, dată în dosarul nr. 193/P/2005 al Curții de Apel Oradea, a dispus: neînceperea urmăririi penale cu privire la judecătorul M.V. din cadrul Judecătoriei Beiuș și procurorului G.V.G. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor; disjungerea cauzei cu privire la plângerea ulterioară, formulată împotriva procurorului A.A., în vederea formării unui nou dosar penal la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea; disjungerea cauzei cu privire la B.C. și F.M., precum și trimiterea dosarului pentru aceste două persoane, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. S-a motivat, în esență, că din actele premergătoare efectuate în cauză nu s-a conturat nici un indiciu din care să rezulte că judecătorul M.V.

ar fi putut să aibă reprezentarea că actul medico-legal privind pe P.V. ar conține mențiuni neadevărate. S-a mai învederat că verificările efectuate au impus concluzia că rezoluția prin care procurorul G.V.G. a dispus neînceperea urmăririi penale față de P.V. pentru tentativă la infracțiunea de omor și trimiterea cauzei la Judecătoria Beiuș, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 188 alin. (2) C. pen., este legală și temeinică. În fine, s-a relevat că, în lipsa unei strânse legături cu cauza privind pe primii doi magistrați, plângerea ulterioară, referitoare la procurorul A.A., se impune să fie disjunsă, în vederea formării unui nou dosar, după cum și în ceea ce privește pe B.C.

și F.M. este necesară disjungerea cauzei și trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, căruia îi revine competența de a soluționa în raport cu situația acestor două persoane. Printr-o nouă plângere, înregistrată la data de 10 noiembrie 2005, petentul B.G. a solicitat, din nou, să fie efectuate cercetări penale cu privire la judecătorul M.V., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. Constatând că în cauza anterioară similară, cu identitate de părți, de stare de fapt și de încadrare juridică, s-a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale față de judecătorul M.V., prin rezoluția din 7 februarie 2006, dată în dosarul nr. 202/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a dispus, de asemenea, neînceperea urmăririi penale față de acest judecător.

Împotriva acestei din urmă rezoluții, petentul B.G. a formulat plângere cu care s-a adresat procurorului ierarhic superior. Prin rezoluția din 6 martie 2006, emisă în dosarul nr. 93/VIII.1/2006, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a respins plângerea, ca neîntemeiată, cu motivarea că, în raport cu împrejurările rezultate din ansamblul materialului probator din dosar, nu se poate reține că judecătorul M.V. și-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuțiile funcției sale cu ocazia soluționării cauzei în care a pronunțat sentința penală vizată de petentul B.G. La data de 21 martie 2006, întemeindu-se pe dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., petentul B.G.

a depus plângere, la Curtea de Apel Oradea, împotriva acestei rezoluții și a rezoluției din 7 februarie 2006, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorul M.V. Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, prin sentința penală nr. 46/P/2006 din 14 iunie 2006, a respins plângerea formulată împotriva rezoluției dată la 7 februarie 2006 în dosarul nr. 202/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precum și împotriva rezoluției emisă la 6 martie 2006, de procurorul general al aceluiași parchet, în dosarul nr. 93/VIII.1/2006, obligându-l pe petent să plătească statului suma de 400 lei (RON) cheltuieli judiciare. În motivarea acestei sentințe s-a relevat că ambele rezoluții date de procurori sunt legale și temeinice, subliniindu-se că soluția pronunțată de judecătorul M.V.

este corectă. Făcându-se referire la considerentele rezoluțiilor, s-a învederat că acestea sunt confirmate de probele adunate în cadrul cercetărilor premergătoare și de cele aflate în dosarul ce face obiectul cauzei în care s-a pronunțat sentința de către judecătorul vizat prin plângerea penală. S-a mai arătat că aprecierea judecătorului M.V. că nu ar fi fost necesară examinarea actului medical privind pe P.V. de către I.M.L. Timișoara nu poate avea relevanța ce i se atribuie de petent cât timp, în urma efectuării acestei verificări în timpul judecării cauzei în recurs, acest institut a confirmat integral concluziile actului medico-legal contestator. Împotriva acestei sentințe, petentul B.G.

a declarat recurs. Atât prin cererea de recurs, cât și prin memoriul cuprinzând motivele invocate, petentul a susținut, în esență, că prima instanță nu a ținut seama că judecătorul M.V. a soluționat nelegal și netemeinic dosarul ce a făcut obiectul incidentului pe care l-a avut cu P.V., încălcându-i astfel drepturile sale legitime. S-a relevat, în acest sens, că judecătorul M.V. a refuzat în mod nejustificat să dispună examinarea certificatului medico-legal privind pe P.V. în cadrul I.M.L. Timișoara, s-a referit, în motivarea soluției ce a pronunțat-o, la declarațiile cu conținut mincinos ale martorilor P.M. și C.V. și nu a luat în considerare declarațiile martorilor D.F. și B.E., omițând totodată să țină seama de unele relatări făcute de P.V.

în declarațiile date de procuror. În concluzie, petentul a solicitat casarea sentinței prin care i s-a respins plângerea împotriva rezoluțiilor procurorului și desființarea acestor rezoluții, în vederea condamnării judecătorului M.V. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246 C. pen. Recursul nu este fondat. Așa cum corect s-a subliniat prin sentința atacată cu recurs, din cuprinsul rezoluțiilor la care s-a făcut referire rezultă fără echivoc preocuparea procurorilor care le-au emis de a clarifica, în raport cu conținutul probelor adunate în cadrul cercetărilor premergătoare și al celor privind cauza în care este contestată soluția instanței, atât succesiunea faptelor ce privesc incidentul ivit între B.G.

și P.V., cât și măsura în care se poate reține că judecătorul care a pronunțat acea sentință ar fi încălcat deontologia profesională, aducând astfel atingere, cu rea credință, intereselor legitime ale uneia dintre părți. Or, din confruntarea ansamblului materialului probator pe care s-au întemeiat rezoluțiile, reiese lipsa oricărui indiciu de natură a justifica vreo bănuială că judecătorul M.V., soluționând cauza cu care a fost investit, ar fi urmărit să favorizeze pe vreuna dintre părți prin încălcarea regulilor privind deontologia profesiei de magistrat. În această privință, este de observat că aprecierea dată de judecătorul M.V. certificatului medico-legal privind pe P.V., eliberat de S.M.L.

Bihor la data de 5 aprilie 2004, nu contravine realității, constatările acestui act medical fiind confirmate integral prin raportul de expertiză medico-legală nr. 1207 din 15 iunie 2005, întocmit de I.M.L. Timișoara la cererea instanței de recurs, astfel că neefectuarea acelei expertize în faza judecării cauzei în primă instanță nu a fost de natură a prejudicia cu nimic interesele legale ale petentului B.G. Mai mult, interpretarea dată probelor de către judecătorul ce a soluționat, în primă instanță, cauza la care se referă petentul nu poate fi considerată abuzivă cât timp concluzia la care s-a ajuns prin sentință este rezultatul unei analize complete a ansamblului materialului probator administrat.

De altfel, din moment ce sentința de care este nemulțumit petentul a fost confirmată integral prin decizia pronunțată în recurs, de judecători necontestați prin plângerile formulate, devine evident că nici constatările judecătorului ce a judecat în primă instanță nu sunt susceptibile de a fi privite că ar fi rezultatul unei interpretări abuzive a probelor. În atare situație, așa cum s-a subliniat prin considerentele sentinței atacate cu recurs, nici unul dintre elementele de fapt, reieșite din actele premergătoare efectuate și din probele aflate în dosarul în care s-a pronunțat soluția pe care petentul o apreciază abuzivă, nu justifică presupunerea că judecătorul vizat și-ar fi îndeplinit excesiv, cu încălcarea deontologiei profesionale, atribuțiile funcției sale.

Ca urmare, recurgerea în această cauză la calea plângerii penale împotriva judecătorului care a pronunțat o soluție menținută în recurs, în lipsa unor elemente plauzibile de suspiciune cu privire la acel judecător, nu numai că nu justifică promovarea unor acte procedurale de natură a-l vexa grav, cum ar fi începerea urmăririi penale și, mai ales, emiterea rechizitoriului de trimiterea în judecată, ci se impune să fie riguros examinată, prin mijloacele legale specifice, pentru a nu se prejudicia interesele legale ale celorlalte părți și a nu se împiedica înfăptuirea actului de justiție în condiții de deplină legalitate pentru toți participanții la procesul penal.

Cum, în raport cu cele arătate, sentința și rezoluțiile atacate cu plângere apar deplin legale și temeinice, iar criticile formulate prin motivele invocate nu sunt justificate și nici nu se constată existența vreunui motiv de casare susceptibil să fie luat în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat de petentul B.G. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul B.G. împotriva sentinței penale nr. 46/P din 14 iunie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 10 lei, cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 septembrie 2006.