ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 298/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 298/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Iași prin sentința penală

nr. 327 de la 29 mai 2008 a hotărât condamnarea inculpatului G.N. la pedeapsa

de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la

omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit.

i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen.

S-au aplicat inculpatului prevederile

art. 71 C. pen. și 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a confiscat de la inculpat un cuțit -

corp delict folosit la săvârșirea infracțiunii.

Inculpatul a fost obligat să achite

părții civile M.I. 2000 lei daune materiale și 4000 lei daune morale și părții

civile Spitalul de Pneumoftiziologie Iași cheltuieli de spitalizare. Inculpatul

a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut următoarele:

La data de 14 martie 2005, în jurul

orelor 11,00 partea vătămată M.I. (în vârstă de 36 de ani) și tatăl său M.N.

(în vârstă de 78 de ani), l-a observat din locuința lor, situată la circa 300 m mai la vale, pe inculpat lucrând la demontarea gardului de lemn care despărțea terenul lor

agricol de proprietatea acestuia.

Inculpatul G.N. înlocuia gardul de lemn

vechi cu un gard din plasă de sârmă, intrând cu șpalierii de beton cu 2 m în terenul proprietate a părții vătămate.

M.I. și M.N. au venit pe terenul lor, în

dreptul gardului de lemn care le despărțea proprietățile și i-au cerut

inculpatului să nu mai continue înlocuirea gardului, deoarece haturile au fost

delimitate în 1993 și nu mai există niciun act care să schimbe acea delimitare.

După o scurtă ceartă, inculpatul a plecat

să anunțe primarul comunei sau organele de poliție, însă nu a găsit pe nimeni.

În timp ce era plecat, la locuința lui G.N.

a venit martorul M.D., care fusese chemat de dimineață de către inculpat pentru

a-l ajuta la mutarea gardului și a găsit în curtea locuinței inculpatului pe

socrul acestuia, B.M., partea vătămată și tatăl său, aflându-se în continuare pe

terenul lor, după gardul de lemn despărțitor.

Întrebând unde este G.N., aceștia i-au

răspuns că a plecat la Primărie pentru a stabili cum este hatul între cele două

proprietăți.

Inculpatul G.N. a venit imediat, din deal

și fiind în drum, i-a spus lui M.N. să plece acasă că nu are treabă cu el, apoi

a scos un cuțit cu mânerul din lemn și lungimea lamei de 11,5 cm pe care îl avea asupra lui și i-a zis lui M.I.: „vino încoace, că te tai!”

M.I. a sărit gardul grădinii proprii spre

drum, oprindu-se la circa 10 m de inculpat, dar văzând că acesta are cuțitul în

mână, a sărit înapoi, a luat un par din grădina sa și s-a întors în drum, cei

doi mergând unul spre altul.

Inculpatul G.N. i-a aplicat o lovitură cu

cuțitul, pe care M.I. a încercat să o pareze cu mâna dreaptă, fiind tăiat la

degetul mic, apoi a încercat să-l lovească el cu piciorul drept pe inculpat,

dar a fost înțepat u cuțitul în coapsa dreaptă, după care s-a întors cu

spatele, încercând să fugă la vale, dar a fost ajuns de inculpat și lovit în partea

dreaptă a pieptului, din spate, sub mamelonul drept.

În acest timp, tatăl inculpatului, M.N.

a luat o furcă din grădină și a ieșit în drum, prin curtea inculpatului, pe

lângă gardul de la drum al grădinii sale și gardul despărțitor al vecinătăților

(neputând sări gardul dinspre drum, ca fiul său, datorită vârstei) și a

încercat să-l lovească din spate pe inculpat.

Imediat a iești din curtea

inculpatului și socrul acestuia, B.M., care l-a ajuns pe M.N. chir în momentul

în care acesta ridicase furca pentru a lovi pe inculpat și i-a smuls-o din

mână.

Partea vătămată M.I. a mai mers

circa 100 m la vale și a ajuns în dreptul locuinței lui G.G., a intrat în

grădina acestuia, strigând după ajutor.

Din curtea locuinței acestuia a

ieșit martora M.A., care a alergat la locuința lui M.I. și a anunțat-o pe soția

acestuia, M.L., apoi, împreună, l-au susținut și adus la locuința proprie pe M.I.

După ce soția părții vătămate a

sunat la dispensarul medical din comună, au venit medicul și asistenta

dispensarului care i-au dat primele îngrijiri, apoi au sunat la Serviciul de Ambulanță Iași, iar ambulanța l-a transportat pe M.I. la Spitalul de Pneumoftiziologie Iași, unde a stat internat până la data de 28 martie2005.

Tribunalul, examinând actele și

lucrările dosarului a reținut următoarea situație de fapt:

Pe fondul unor neînțelegeri mai

vechi legate de delimitarea terenurilor deținute de părți, în ziua de 14 martie

2005 între familia părții vătămate și cea a inculpatului a reizbucnit o nouă

ceartă în momentul în care gardul despărțitor a fost demontat de inculpat și

înlocuit cu unul nou.

În acest context, familia M. i-a

solicitat inculpatului să înceteze lucrările la gard și să nu avanseze cu

șpalierii în interiorul proprietății sale pentru că măsurătorile au fost

efectuate de Comisia locală de fond funciar în anul 1993 când i-a fost eliberat

titlu de proprietate și a fost pusă în posesie.

După o discuție în contradictoriu,

inculpatul a plecat să anunțe primarul și lucrătorii de poliție despre

incidentul creat, dar a revenit la scurt timp spunând că nu a găsit pe nimeni.

La revenirea pe teren, inculpatul a

cerut tatălui părții vătămate să plece și i-a solicitat victimei să vină la el,

amenințând-o în timp ce purta un cuțit în mână că o va tăia.

Partea vătămată a sărit gardul în

drum dar observând că inculpatul are un cuțit a revenit în grădina sa, a luat

un par și s-a întors în același loc, cei doi deplasându-se unul spre celălalt.

Inculpatul a aplicat o lovitură cu cuțitul părții vătămate pe care aceasta a

încercat să o evite, tăindu-se la degetul mic, după care a fost lovită cu

cuțitul în coapsa dreaptă și în momentul în care a încercat să fugă a fost

ajunsă din urmă de inculpat și lovită din spate în zona toracelui.

Pentru a-și apăra fiul, M.N. s-a

înarmat cu o furcă și în timp ce se pregătea să-l lovească pe inculpat a

intervenit socrul inculpatului B.M. și l-a deposedat de acest obiect

smulgându-i-l din mână.

Victima s-a mai deplasat pe o

distanță de câteva sute de metri, după care a solicitat ajutor martorului G.G.

După ce i-au fost acordate îngrijiri

medicale de personalul dispensarului din comună, inculpatul a fost transportat la Spitalul de Pneumoftiziologie Iași unde a fost internat până la data de 28 martie 2005.

Din certificatul medico-legal a

rezultat că partea vătămată M.I. a prezentat o plagă tăiată penetrantă toracică

cu hemotorax minim și contuzie pulmonară și plagă tăiată a coapsei drept,

leziuni ce s-au produs prin lovire cu obiect înțepător, tăios (cuțit) și

necesită pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.

Prin raportul de expertiză

medico-legală nr. 428/OR din 29 martie2005 s-a stabilit că leziunea toracică

întrunește caracteristicile medico legale ale periculozității pentru viață.

În drept, faptele reținute și

descrise mai sus realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de tentativă

la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i)

C. pen.

Atât sub aspectul laturii obiective,

cât și cu privire la vinovăția inculpatului existența faptei a fost dovedită cu

ansamblul probelor testimoniale, înscrisurile, constatările medico-legale și

cercetările la fața locului efectuate imediat după comiterea faptei.

Astfel, din depozițiile martorilor

oculari M.D. și M.N., dar și a celor care au perceput în mod indirect

incidentul dintre părți a rezultat, cu certitudine, că în ziua de 14 martie

2005, partea vătămată a fost victima unei agresiuni fizice exercitate de

inculpat, determinată în mare măsură de neînțelegerile privitoare la

delimitarea terenurilor deținute de familiile părților.

Cât privește circumstanțele reale în

care s-a desfășurat incidentul, din relatările martorilor R.A., M.D., M.G. și M.N.

s-a putut stabili, fără echivoc, că acțiunea de lovire a victimei cu cuțitul

s-a consumat în drumul sătesc, împrejurare ce conferă un grad sporit de pericol

social al faptei, apreciat ca atare și de legiuitor prin calificarea acesteia.

Inculpatul, deși legal citat, pe

parcursul desfășurării cercetării judecătorești nu s-a prezentat în instanță

pentru a-și preciza poziția procesuală față de înscrisurile ce i se aduc prin

actul de sesizare a instanței.

În cursul urmăririi penale,

inculpatul nu a negat comiterea faptei, dar a învederat împrejurarea că a fost

și el lovit de partea vătămată, susținere ce nu a putut fi dovedită decât cu certificatul

medico-legal ce poate stabili doar leziunile produse și nicidecum autorul

agresiunii.

Din analiza probelor administrate în

cele două faze ale procesului penal nu a rezultat împrejurarea că partea

vătămată ar fi lovit inițial inculpatul sau ar fi exercitat alt gen de

agresiune ce ar fi putut determina o ripostă din partea inculpatului și ar putea

fi apreciată ca o atitudine provocatorie. Deoarece vinovăția inculpatului a

fost dovedită cu suficiență de ansamblul probelor administrate în cauză, prima

instanță a dispus tragerea sa la răspundere penală, prin aplicarea unei pedepse

cu închisoarea.

La individualizarea pedepsei,

instanța va avea în vedere gradul de pericol social concret al faptei comise,

circumstanțele reale în care a fost săvârșită infracțiunea, respectiv într-un

loc public, împrejurare ce califică fapta ca având un grad sporit de

periculozitate, valoarea socială lezată ce vizează viața și integritatea fizică

a persoanei, dar și circumstanțele personale ale inculpatului care nu este cunoscut

cu antecedente penale, este tânăr și a manifestat o atitudine relativ sinceră

pe parcursul procesului penal.

În considerarea conduitei anterioare

comiterii faptei de către inculpat, tribunalul a apreciat că scopul pedepsei de

reeducare a făptuitorului și de prevenție generală poate fi realizat și prin

aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată sub minimul special prevăzut de

lege, dar între limitele impuse de dispozițiile art. 76 lit. b) C. pen.

Cât privește pedeapsa accesorie,

instanța a apreciat că natura faptei comise și circumstanțele personale ale

inculpatului au condus la concluzia unei nedemnități în exercitarea drepturilor

de natură electorală și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității

de stat prevăzute de dispozițiile art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Referitor la lit. c) a aceluiași

articol, având în vedere circumstanțele concrete ale speței, dar și

dispozițiile art. 20 din Constituție, precum și jurisprudența CEDO (cauza Sabău

și Pârcălab contra României), instanța a apreciat că în cauză nu se justifică

și interzicerea exercițiului acestor drepturi civile.

În baza art. 118 lit. b) C. pen.,

instanța a dispus confiscarea obiectului ce a servit la comiterea infracțiunii,

respectiv a unui cuțit cu mâner din lemn și cu lungimea lamei de 11,5 cm.

Cât privește latura civilă, instanța

a constatat că activitatea ilicită desfășurată de inculpat a produs părții

vătămate și un prejudiciu material și moral, aceasta suportând pe lângă

suferințele fizice inerente unei atare agresiuni și un disconfort de natură

psihică ca urmare a imposibilității de a desfășura o activitate normală.

Raportat la probele testimoniale

administrate în cauză care au dovedit incapacitatea de muncă a părții vătămate

pe perioada recuperării fizice și care a determinat angajarea unor persoane

pentru a lucra în locul său, instanța a apreciat că nivelul daunelor materiale

ce se impun a fi acordate este mai mic decât cel solicitat, acțiunea civilă să

fie admisă, în parte, doar în măsura dovedirii prejudiciului creat.

Cu privire la daunele morale solicitate,

prima instanță a constatat că suma de 4000 lei ce a fost acordată reprezintă o

reparație suficientă pentru prejudiciul moral creat părții vătămate, având în

vedere și împrejurarea că cea mai mare satisfacție obținută de aceasta derivă

din stabilirea vinovăției și tragerea la răspundere penală a inculpatului

pentru fapta comisă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel în termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen. inculpatul G.N. și partea

civilă M.I., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea apelului, partea civilă M.I.

a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului G.N. este prea mică în raport cu

fapta comisă și vătămarea adusă. De asemenea, partea civilă a arătat că daunele

materiale și morale acordate de instanța de fond sunt prea mici în raport cu

probele administrate în cauză cu privire la cheltuielile efectuate și trauma

psihică suferită, solicitând acordarea acestora în cuantumul solicitat.

În motivarea apelului G.N. a solicitat

reducerea pedepsei, întrucât a comis fapta în stare de provocare, circumstanță

prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. și a arătat că scopul pedepsei poate fi

atins și fără executarea acesteia, solicitând aplicarea art. 81 C. pen.

Prin decizia penală nr. 110 de la 14 octombrie

2008 a Curții de Apel Iași, secția penală, pronunțată în dosarul nr.

20268/99/2006 au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de partea

civilă M.I. și inculpatul G.N. împotriva sentinței penale nr. 327 din 29 mai 2008 a Tribunalului Iași, pe care a menținut-o.

Au fost obligați apelanții să achite

statului câte 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că examinând actele și lucrările cauzei a constatat că în mod corect

și în concordanță cu materialul probator în cauză, instanța de fond a reținut

că inculpatul G.N. a comis o infracțiune de tentativă la omor calificat

prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., cu

aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen. împotriva părții vătămate M.I.,

cauzându-i prejudicii.

Situația de fapt reținută de instanța de

fond este corectă și corespunde probelor administrate careu au fost judicios

interpretate.

În ziua de 14 aprilie 2005 a reizbucnit un conflict între inculpat și familia părții vătămate de la o suprafață de teren.

Dorind să înlocuiască gardul despărțitor vechi cu unul nou, inculpatul a fost

oprit de familia M. care era nemulțumită, cerând să vină comisia locală de fond

funciar să facă măsurătorile. Inculpatul G.N. a mers la primărie dar nu a găsit

pe nimeni și revenind la locul respectiv i-a cerut victimei să vină la el,

fiind înarmat cu un cuțit, victima a sărit gardul în drum, dar observând că

inculpatul are cuțit a revenit în grădină și, a luat un par și s-a întors în

drum, mergând spre inculpat. Inculpatul a lovit victima cu cuțitul la degetul

mic, apoi în coapsa dreaptă și în zona toracelui, urmărind-o pe stradă.

Leziunile produse de inculpat prin fapta sa au pus în primejdie viața părții

vătămate și au necesitat pentru vindecare 35-40 zile îngrijiri medicale.

Coroborând probele administrate în

cauză instanța de fond a ajuns la concluzia justă că faptele există, au fost

comise de inculpat și s-a reținut corect vinovăția acestuia.

Individualizarea judiciară a

pedepsei aplicate inculpatului G.N. s-a făcut în mod corect de către instanța

de fond care a ținut cont, atât de criteriile generale prevăzute de art. 72 C.

pen., gradul de pericol social ridicat al faptei comise, modalitatea concretă a

săvârșirii faptei, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului care

este infractor primar, a recunoscut săvârșirea faptei și a regretat-o.

Instanța de fond a reținut în

favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C.

pen. și i-a dat eficiență, neimpunându-se coborârea mai mult a pedepsei și nici

reținerea circumstanței atenuante a scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit.

b) C. pen., față de modul cum s-au derulat faptele, neputându-se reține o

provocare a inculpatului de către partea vătămată.

Scopul educativ al pedepsei prevăzut

de art. 52 C. pen. nu poate fi atins în cazul inculpatului G.N. decât prin

executarea acestui cuantum de pedeapsă în regim de detenție, în vederea

prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni și formării unei atitudini corecte a

acestuia față de ordinea de drept și față de normele de conviețuire socială.

În ce privește latura civilă a

cauzei, instanța de fond a apreciat temeinic probele administrate și a stabilit

corect cuantumul daunelor materiale, în măsura în care au fost dovedite,

neputându-se acorda vătămatului o sumă mai mare, chiar dacă acesta a angajat

mai mulți oameni să-i lucreze în gospodărie, prejudiciul fiind doar cel care

suplinește munca unui om.

Daunele morale reținute de instanța

de fond sunt echitabile, reprezentând o satisfacție bănească necesară și în

acord cu suferința încercată de partea vătămată M.I., suma de 2 miliarde

solicitată de acesta fiind exagerată, tinzând a duce la o îmbogățire.

Analizând hotărârea apelată din

oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 371 alin. (2) C.

proc. pen., nu s-a constatat motive de nelegalitate sau netemeinicie.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate apelurile

declarate de partea civilă M.I. și inculpatul G.N. împotriva sentinței penale

nr. 327 de la 29 mai 2008 a Tribunalului Iași, pe care a menținut-o.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. au fost obligați apelanții la plata cheltuielilor judiciare către stat în

apel.

Împotriva acestei decizii a

declarat, în termenul legal, recurs inculpatul G.N., criticând-o, arătând în

scris împrejurările faptice, că partea vătămată și tatăl său aveau la momentul

incidentului o furcă pe care au luat-o cu ei pentru a-l amenința că o bagă în

el, așa cum au făcut în mai multe rânduri (fila 107 u.p.), proces-verbal de

cercetare la fața locului „hârlețul și furca au fost fotografiate și predate

proprietarilor, întrucât nu constituie corp delict”.

De fapt starea conflictuală cu

aceștia era mai veche, l-au amenințat în mai multe rânduri, fapt ce a rezultat

și din declarația martorului G.G. (fila 49) dată în fața instanței de fond

„anterior acestui moment am avut o discuție cu M.N., tatăl părții vătămate care

mi-a spus că o să bage furca în inculpat de nu o să se vadă.” Nu l-au lăsat

să-și facă treaba, spunându-i că până la urmă o să moară de mâna lor. Cu toate

acestea nu și-a pierdut rațiunea, a lăsat treaba și a plecat imediat la

organele în drept să-i facă dreptate, a mers la Postul de Poliție unde nu era nimeni, apoi a mers la primar unde a găsit-o numai pe soția

primarului, care i-a spus să meargă să-și facă treaba, pentru că nu fac

măsurători în fiecare zi, dacă nu se înțeleg. S-a întors acasă și le-a spus

celor doi că nu a găsit pe nimeni, ca el să-și facă treaba în curtea sa și să

plece, dar degeaba.

Recurentul inculpat a mai menționat

că partea vătămată împreună cu tatăl său continuau să-l înjure în toate

felurile, să-l amenințe că în curând va muri de mâna lor, să-i amenințe familia,

făcându-l de tot râsul. A încercat de mai multe ori să-și reia lucrul la gard,

încercând să ignore umilințele, înjurăturile și amenințările aduse la adresa sa

și a familiei sale, a părinților săi care locuiesc tot în același sat. S-a

apucat să dea gaura cu sfredelul și atunci M.I. a venit pe lângă gardul din

lemn ce trebuia mutat, în curtea sa și l-a lovit cu hârlețul după cap în timp

ce făceam gaura. A căzut jos și l-a lovit cu picioarele, în timp ce I. îl lovea

cu picioarele, tatăl lui dădea cu furca din grădina lui, prin gardul din plasa

din sârma care făcut de el împreună ca delimitare a haturilor și striga să-i

dea în cap, să-l omoare că le ia pământul. La data de 22 martie 2005 a formulat plângere penală prin care a reclamat săvârșirea de către partea vătămată a

infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 192 C. pen., violare de

domiciliu, art. 193 C. pen., amenințare, art. 205 C. pen., insultă, art. 180 alin.

(2) C. pen. lovire și alte violențe. La plângere a anexat copia certificatului

medico-legal nr. 527 de la 16 martie 2005 de la IML Iași. În acel moment s-a simțit neputincios, avea act de vânzare-cumpărare pe teren,

făcuse măsurătorile și nu putea să-și facă gardul și văzând că nu are nicio

soluție, și-a pierdut controlul, pur și simplu crede că nu a mai judecat, a

luat un cuțit și fiind stăpânit de o puternică tulburare nervoasă a comis

fapta. Nu i-a venit să creadă ce a făcut, nu a avut niciodată treabă cu legea

penală, cu Poliția, însă de această dată crede că i-au cedat nervii și nu a mai

judecat, văzând că în continuare este înjurat și amenințat pe terenul cumpărat

din munca sa, că nu poate să-și facă gardul la casă. Cei doi au venit special

să-l amenințe și să-l provoace, întrucât locuința lor este mai la vale, terenul

învecinat este liber, fără nicio construcție pe el. Dacă acești oameni nu

veneau și nu îl provocau, viața sa era cu totul alta. Știa din trecut că în

conflictele cu ei nimeni nu a avut câștig de cauză, ba chiar cel care i-a

vândut terenul, fostul proprietar și el la rândul lui a primit tot felul de

amenințări și jigniri.

Pentru toate aceste considerente,

recurentul inculpat a solicitat a se da eficiență dispozițiilor art. 73 lit. b)

C. pen., în sensul a se aprecia că a comis fapta în stare de provocare, actul

provocator constând în jignirile, amenințările și injuriile ce i-au fost

adresate, infracțiunea provocată fiind o consecință a actului provocator, fiind

săvârșită sub imperiul tulburării/emoției determinate de actul provocator.

Infracțiunea s-a săvârșit în condițiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.

„sub stăpânirea unei puternice tulburări/emoții determinate de o provocare din

partea părții vătămate produsă printr-o atingere gravă a demnității persoanei.”

În cursul urmăririi penale a recunoscut

fapta, s-a prezentat ori de câte ori a fost chemat, s-a prezentat și în cursul

cercetării judecătorești, fapt consemnat în sentința penală nr. 319 din 11 mai

2006, fila 35, însă apoi a fost nevoit să plece în Italia la muncă, deoarece

are 2 copii minori în întreținere și în plus nici bani să plătească onorariul

avocatului nu au. Acesta este motivul pentru care nu s-a prezentat în fața

instanței în cursul cercetării judecătorești, fiind informat de avocat că nu e

neapărat necesară prezența sa, întrucât a recunoscut fapta și că va fi reprezentat

în fața instanței de acesta, i s-a comunicat că domnul avocat a învederat

instanței că este plecat în Italia, la muncă.

Totodată, recurentul inculpat a precizat

că încadrarea juridică a faptei este art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C.

pen. motivat de faptul că infracțiunea s-a săvârșit în „drumul public” pe

drumul sătesc, pe o cărare. Încadrarea juridică este corectă, dar totuși

legiuitorul a avut în vedere un cu totul alt aspect când a enumerat și acest

element circumstanțial alături de altele de o mare gravitate, care conferă

faptei un grad mai mare de pericol social. Este adevărat că drumul sătesc este

drum public, dar instanța la individualizarea pedepsei va aprecia gradul de

pericol social a faptei, împrejurare ce califică fapta, având un grad sporit de

periculozitate.

Pe cale de consecință, recurentul

inculpat a solicitat admiterea recursului, reducerea cuantumului pedepsei,

aprecierea asupra incidenței dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. și asupra

împrejurărilor concrete în care s-a săvârșit fapta, cu scopul pedepsei poate fi

atins și fără executarea ei în regim de detenție și a se dispune aplicarea art.

81 C. pen. (suspendarea condiționată a executării pedepsei), având în vedere

lipsa antecedentelor penale, recunoașterea faptei, s-a prezentat la organul de

urmărire penală ori de câte ori a fost chemat, are doi copii minori în

întreținere, muncește cinstit în Italia pentru a-și întreține familia. În

subsidiar, dacă se va aprecia că se imune a se dispune aplicarea art. 86

1

C.

pen. (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce

în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a instanței

supreme sub nr. 35287 de la 26 noiembrie 2008, aflate la filele 19-20 dosarul

Înaltei Curți, concluzii scrise formulate în scris de intimata parte civilă M.I.,

în care a solicitat respingerea recursului inculpatului, apreciind sentința

penală dată în cauză ca fiind temeinică și legală, atât din perspectiva

pedepsei aplicate, cât și din perspectiva acțiunii civile admise.

De asemenea, intimata parte civilă a mai

menționată că prin infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o i-a pus în

pericol viața prin loviturile aplicate cu un cuțit în zona pieptului, în mâna

dreaptă și în piciorul stâng. Respectivele lovituri au necesitat 40 de zile de

îngrijiri medicale și după externarea sa din spital i s-a interzis efortul pe

perioada unui an și totodată i s-a adus la cunoștință revenirea sa în mod

periodic la control medical. Faptul că inculpatul recurent nu avea antecedente

penale, nu poate constitui un motiv temeinic de recurs, așa cum se va observa,

chiar însăși prin denumirea infracțiunii săvârșite de către G.N., respectiv

tentativa de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art.

174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) C.

pen., se poate înțelege pericolul social pe care aceasta îl reprezintă și

totodată se observă clar atentarea asupra vieții sale. Mai mult inculpatul

recurent prin atitudinea pe care a adoptat-o, sustragerea, atât de la faza de

cercetare penală, cât și de la faza de cercetare judecătorească nu a făcut

decât să recunoască vina care i se atribuia și de care se face vinovat în nume

propriu și singular. Deși s-a sustras, atât de la faza de cercetare penală, cât

și de la faza de cercetare judecătorească numitul G.N. a formulat recurs, pe

care el îl consideră netemeinic, chiar dacă este formulat în termenul legal

prevăzut de lege, recurs cu o motivație pe care el nu și-o însușește, cu care

el nu este de acord și în atare situație, a solicitat respingerea acestuia.

La termenul de judecată de la 11

decembrie 2008, în recurs, Înalta Curte, apreciind ca întemeiată cererea de

amânare formulată de recurentul inculpat pentru a i se da posibilitatea

acestuia să-și angajeze apărător a amânat cauza la 29 ianuarie 2009, dispunând

menținerea delegației apărătorului desemnat din oficiu, așa cum rezultă din

încheierea de ședință de la acea dată, aflată la fila 37 dosarul Înaltei Curți.

La termenul de astăzi, au lipsit

recurentul inculpat G.N., aflat în stare de libertate, reprezentat de apărător

ales, avocat C.R. și intimatele părți civile M.I., reprezentat de apărător

ales, avocat S.M.A. și Spitalul de Pneumoftiziologie Iași. S-a prezentat

apărătorul desemnat din oficiu pentru apărarea recurentului inculpat, avocat C.D.,

care a învederat că împuternicirea sa avocațială încetează, prin prezentarea

apărătorului ales, solicitând acordarea onorariului potrivit protocolului cu

Ministerul Justiției, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Apărătorul recurentului inculpat a

învederat că inculpatul este plecat în străinătate și a solicitat acordarea

unui termen pentru depunerea probei cu înscrisuri în susținerea motivelor de

recurs depuse la dosar, constând în avizul Comisiei Superioare de Medicină

Legală.

Apărătorul intimatei părți civile a

solicitat respingerea cererii de probațiune, întrucât au fost efectuate

expertize în cauză.

Reprezentantul Ministerului Public,

asupra cererii de probațiune formulată a arătat că nu se impune amânarea

judecării cauzei, dat fiind că cererea este inadmisibilă, deoarece se face

confuzie între înscris, ca mijloc de probă și actul medico-legal, ca mijloc

material de probă.

Înalta Curte, deliberând a apreciat

cauza în stare de judecată, în raport cu inadmisibilitatea probei solicitate și

față de lipsa altor cereri prealabile, a acordat părților cuvântul în

dezbateri, potrivit art. 385

13

C. proc. pen.

Apărătorul recurentului inculpat a

depus la dosarul cauzei motivele de recurs completatoare formulate în scris pe

care le-a susținut oral, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 2 și 17 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului declarat și casarea

ambelor hotărâri atacate. În susținerea primului temei de casare a invocat nulitatea

actului de sesizare a instanței, fiind încălcate dispozițiile art. 264 alin. (3)

C. proc. pen., în sensul că rechizitoriul întocmit după trimiterea cauzei la

procuror pentru refacerea urmăririi penale, nu a fost verificat sub aspectul

legalității și temeiniciei de procurorul ierarhic superior.

Cu referire la al doilea temei de

casare, a solicitat schimbarea încadrării juridice în art. 182 teza finală C.

pen., arătând că din actele dosarului a rezultat clar intenția inculpatului de

a lovi pe partea vătămată, iar nu de a o ucide, fapt confirmat și de

concluziile raportului medico-legal, care nu certifică punerea în primejdie a

vieții victimei.

Referitor la temeiul de casare

invocat în scris, prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. a

arătat că nu îl mai susține.

Apărătorul intimatei părți civile a

solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în raportul

medico-legal din 29 martie 2005 s-a stabilit că leziunile produse au pus în

primejdie viața victimei, că inculpatul a plecat în Spania, în cursul urmăririi

penale, după ce a recunoscut săvârșirea faptei și că, deși legal citat, nu s-a

prezentat la proces, precizând că nu solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public a

pus concluzii de respingere, ca nefondat a recursului declarat de inculpat,

arătând cu privire la prima critică, că aspectele invocate au fost definitiv

soluționate, nemaiputând fi invocate, în raport cu limitele stabilite de

dispozițiile art. 300 C. proc. pen. Referitor la încadrarea juridică a

învederat că împrejurarea punerii în pericol concret a vieții victimei este

irelevantă pentru reținerea faptei, instanțele reținând corect că, în raport cu

loviturile cu cuțitul, aplicate victimei în două zone vitale ale corpului,

chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului letal, inculpatul a acceptat

posibilitatea producerii acestuia.

În dezvoltarea motivelor de recurs

completatoare formulate în scris, aflate la filele 48-54 din dosarul Înaltei

Curți, depuse la dosar la termenul de astăzi și susținute oral, în sinteză, așa

cum rezultă, atât din partea introductivă a prezentei decizii, cât și din

considerentele mai sus arătate, apărătorul ales al recurentului inculpat a

criticat decizia curții de apel și sentința instanței de fond, ca fiind

nelegale și netemeinice sub mai multe motive astfel:

În primul rând se consideră a fi

aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 385

9

pct. 2 C. proc.

pen. și anume că „instanța nu a fost sesizată legal”.

Astfel, la data de 14 martie 2006,

Tribunalul Iași a fost sesizat prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Iași (întocmit în dosarul nr. 756/P/2005) cu presupusa săvârșire de

către inculpat a infracțiunii de tentativă de omor calificat (varianta „în

public”) prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C.

pen.

Ulterior, prin sentința penală nr.

319 din 11 mai 2006 pronunțat în dosarul nr. 20268/P/2008, Tribunalul Iași, în

temeiul dispozițiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen. a hotărât „restituirea

parchetului de pe lângă Tribunalul Iași cauzei penale care îl privește pe

inculpatul G.N. și care are ca obiect infracțiunea de „tentativă de omor”

pentru completarea cercetărilor și refacerea actului de sesizare”, făcându-se

referiri la considerentele hotărârii prin care s-a dispus restituirea cauzei.

S-a mai precizat că Parchetul de pe

lângă Tribunalul Iași și-a însușit criticile aduse prin sentința de restituire

și, în data de 23 noiembrie 2006 a sesizat din nou instanța de fond cu privire

la săvârșirea de către inculpat a presupusei infracțiuni de „tentativă de omor

calificat”, prin același rechizitoriu, dispunându-se neînceperea urmăririi

penale față de numiții M.I. și M.N., cercetați sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de „violare de domiciliu”, în forma sa agravată, ca urmare a

plângerii formulate de inculpat. Se apreciază că sesizarea instanței a fost

făcută cu încălcarea dispozițiilor legale.

Primul motiv referitor la

nesesizarea legală a instanței vizează încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (3)

C. proc. pen. Astfel, prin textul legal menționat, legiuitorul impune

obligativitatea verificării rechizitoriului e către prim-procuror, sub aspectul

legalității și temeiniciei. Or, în prezenta cauză rechizitoriul din data de 23

noiembrie 2006 nu întrunește rigorile legii, în ceea ce privește verificarea

sub aspectul legalității și temeiniciei.

Inculpatul G.N. a fost trimis în

judecată pentru presupusa săvârșire a infracțiunii de tentativă de omor

calificat [lit. i), în public], infracțiune pentru care, urmărirea penală se

efectuează în mod obligatoriu, de către procuror, în conformitate cu

dispozițiile art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

Până în acest punct, rigorile legii

au fost respectate. Ulterior, însă, la întocmirea rechizitoriului și sesizarea

instanței, reprezentanții parchetului au încălcat dispozițiile art. 264 alin. (3)

C. proc. pen. Or, în speța de față, instanța a fost sesizată prin rechizitoriul

din data de 23 noiembrie 2006, fără ca acesta să fie verificat de prim-procuror

sub aspectul legalității și temeiniciei. Această verificare ce trebuie

realizată de către prim-procuror nu este doar o condiție formală, ci reprezintă

o verificare concretă a rechizitoriului întocmit, manifestându-se scriptic prin

inserarea în conținutul rechizitoriului (de obicei, pe prima pagină) a

mențiunii „verificat sub aspectul legalității și temeiniciei”. Prezentul

rechizitoriu nu conține o astfel de mențiune, aspect din care a rezultată fără

putință de tăgadă faptul că dispozițiile art. 264 alin. (3) au fost încălcate.

Se învederează instanței faptul că

rechizitoriul a fost întocmit la data de 23 noiembrie 2006, ulterior datei de 7

noiembrie 2006, dată la care a intrată în vigoare O.U.G. nr. 60/2006, act

normativ ce a modificat Codul de procedură penală, inclusiv art. 264 alin. (3),

în sensul celor arătate.

Un al doilea motiv pentru care

apărătorul recurentului inculpat apreciază că instanța nu a fost legal sesizată

se referă la nepronunțarea de către organul de urmărire penală cu privire la

toate infracțiunile cu privire la care inculpatul a formulat plângere penală

împotriva numiților M.N. și M.I.

Astfel, în data de 22 martie 2005,

inculpatul a formulat plângere penală împotriva părții vătămate M.I. și M.N.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de violare de domiciliu, lovire și alte

violențe, amenințare și calomnie.

Prin rechizitoriul din data de 23

noiembrie 2006, instanța a dispus trimiterea în judecată a inculpatului și

neînceperea urmăririi penale față de numiții M.I. și M.N., cercetați sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de violare de domiciliu, art. 192 alin. (2) C.

pen.

S-a arătat că inculpatul a formulat

plângere și pentru infracțiunile de lovire și alte violențe, amenințare și

calomnie, infracțiuni pentru care organele de urmărire penală nu au dat nicio

soluție, în sensul soluționării sau înaintării acesteia spre soluționare

organului competent. În luna martie a anului 2005, data formulării plângerii

penale, competența de soluționare a infracțiunilor pentru care acțiunea penală

se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, printre care și

infracțiunile prevăzute de art. 180, art. 193 și art. 205 C. pen., aparținea

instanței de judecată. În conformitate cu dispozițiile art. 285 C. proc. pen.,

organul de urmărire penală investit, atât cu cercetarea infracțiunii de

tentativă de omor, cât și cu cercetarea infracțiunilor menționate în plângerea

penală, în mod legal, ar fi trebuit să dispună trimiterea plângerii la instanța

de judecată și să menționeze acest aspect în dispozitivul rechizitoriului. Or,

în rechizitoriu se face vorbire doar despre soluția de neîncepere dată pentru

infracțiunea de violare de domiciliu, în forma ei agravantă. Mai mult, nicăieri

în conținutul dosarului de urmărire penală nu se găsește vreo mențiune cu

privire la „soarta” plângerii penale prealabile formulate de inculpat împotriva

numiților M.N. și I.

În lumina aspectelor mai sus învederate,

prin prisma motivului mai sus invocat, s-a solicitat admiterea recursului și pe

cale de consecință, casarea hotărârilor pronunțate și a se constata nulitatea

rechizitoriului.

În al doilea rând a fost invocat motivul

de recurs prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., solicitând,

potrivit art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a infracțiunii

pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și anume, din infracțiunea de

tentativă de omor calificat prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art.

174-175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă în forma sa

agravată prevăzută și pedepsită de art. 182 alin. (2) teza finală C. pen.

Art. 182 alin. (2) teza finală C. pen.

sancționează infracțiunea de vătămare corporală gravă în forma sa agravată și

anume, situația în care fapta a pus în primejdie viața persoanei.

Prin expresia „punerea în primejdie a

vieții victimei” se înțelege situația în care activitatea făptuitorului a creat

posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață. În ipoteza

avută în vedere de legiuitor, făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici

nu acceptă acest rezultat (în cazul în care ar urmări moartea victimei și ar

accepta acest rezultat s-ar afla în fața unei infracțiuni de omor și nu de

vătămare corporală gravă în forma sa agravată). Inculpatul nu acționează cu

intenția de a omorî, ci cu aceea de a vătăma, punerea în primejdie survenind în

mod obiectiv ca rezultat mai grav, în discordanță cu ceea ce s-a urmărit sau

acceptat. El acționează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în

condiții susceptibile de a-i produce moartea. Dacă acest rezultat se produce,

fapta constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Apărătorul recurentului inculpat a mai

menționat că prin urmare, diferența dintre infracțiunea de omor și cea de

vătămare corporală gravă prin care s-a pus în primejdie viața victimei trebuie

făcută la nivelul laturii subiective. În cazul infracțiunii de omor,

făptuitorul acționează cu intenția de a ucide, iar în cazul vătămării grave

prin care s-a pus în primejdie viața victimei, intenția făptuitorului este de a

vătăma, rezultatul punerii în primejdie a vieții victimei nefiind urmărit și acceptat

de acesta (în această situație latura subiectivă îmbrăcând forma praeterintenției

).

Aceasta este situația și în speța de față

dedusă judecății. Inculpatul G.N. nu a acționat cu intenția de a ucide pe

partea vătămată, ci cu intenția de a o vătăma, lovitura acestuia fiind

consecința firească a instinctului de apărare.

Atât în literatura de specialitate, cât

și în practica judiciară poziția psihică a inculpatului trebuie stabilită în

fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete și îndeosebi în raport cu instrumentul

folosit de făptuitor (apt sau nu de a produce moartea), cu numărul și

intensitatea loviturilor (una sau mai multe lovituri), cu regiunea corpului

lovită (o zonă vitală sau nu), cu raporturile anterioare dintre victimă și

agresor (bune sau rele).

În acest sens, situația de fapt s-a

desprins foarte clar din materialul probator administrat în faza de urmărire

penală și în fața instanței de fond, pe parcursul cercetării judecătorești.

Între cei doi a izbucnit un conflict, spontan, conflict pe parcursul căruia,

atât inculpatul, cât și partea vătămată și-au aplicat lovituri, inculpatul

lovind pe partea vătămată cu un cuțit.

Referitor la celelalte elemente care

diferențiază infracțiunea de tentativă de omor de infracțiunea de vătămare

corporală gravă, apărătorul recurentului inculpat a făcut următoarele

precizări. Leziunea a fost produsă ca urmare a unei singure lovituri, zona

letală nu a fost una vitală

(respectiv zona abdominală), numărul mic de zile de

îngrijiri medicale, relațiile dintre inculpat și partea vătămată anterior

săvârșirii faptei au fost bune, cordiale, ca între vecini.

Privitor la zona lezată și la concluziile

raportului de expertiză medico-legală, a făcut următoarele precizări.

În data de 28 martie 2005 IML a eliberat

pe numele părții vătămate M.I., certificatul medico-legal nr. 613 ale cărui

concluzii conțin următoarele aspecte: prezintă plagă tăiată penetrantă toracică

cu hemotorax și contuzie pulmonară și plagă tăiată a coapsei drepte; leziunile

s-au produs prin loviri cu obiect înțepător tăios (ascuțit) și pot data din 15

martie 2005; necesită 35-40 de zile de îngrijiri medicale dacă nu survin

complicații.

Ulterior, pe data de 29 martie 2006, ca

urmare a adresei emise de Poliția Județului Iași, IML a remis către IPJ, raportul

de expertiză medico-legală nr. 428 vizând pe partea vătămată G.N., ale cărui

concluzii sunt identice cu concluziile certificatului medico-legal mai sus

amintit, conținând însă și următoarea concluzie „leziune toracică întrunește

caracteristicile medico-legale ale periculozității pentru viață”.

Raportat la această concluzie, în

temeiul dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 și H.G. nr. 774/2000 a solicitat avizarea

raportului de medicină legală întocmit în prezenta cauză de către Comisia de

Avizare din cadrul IML Iași. Motivarea solicitării rezidă în

contradictorialitatea concluziei prin care s-a stabilit că „leziunea toracică

întrunește caracteristicile medico-legale a periculozității pentru viață.”

Apărătorul recurentului inculpat a menționat că spune contradictorialitate din

două motive: în primul rând, această concluzie determinantă pentru încadrarea

juridică a faptei nu a fost inserată și în conținutul certificatului

medico-legal (obligatoriu a cuprinde și acest element important) și în al

doilea rând, formularea folosită „întrunește caracteristicile medico-legale”

diferă mult, de expresia tipică utilizată în astfel de acte medico-legale

„leziunea a pus în pericol viața victimei”.

De asemenea, în situația în care nu

se va găsi utilă și concludentă cererea apărării, în temeiul dispozițiilor art.

15 din Regulamentul de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind

organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală a

solicitat efectuarea unei expertize medico-legale traumatologice prin care să

se stabilească în mod clar și neechivoc dacă lovitura toracică primită de

partea vătămată M.I. a pus în primejdie viața acestuia.

Pe cale de consecință, s-a solicitat

admiterea recursului și în rejudecare, încuviințarea probelor medico-legale mai

sus expuse și în final schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă de

omor calificat în vătămare corporală gravă teza finală, cu aplicarea

dispozițiilor art. 86

1

C. pen. privind suspendarea executării

pedepsei sub supraveghere.

Examinând recursul declarat de

recurentul inculpat G.N. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu

motivele invocate așa cum au fost precizate oral de către apărător, ce se vor

analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct.

2 și 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

În conținutul art. 300 C. proc. pen.,

așa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, legiuitorul a prevăzut expres

condițiile în care are loc verificarea sesizării instanței, respectiv a

regularității actului de sesizare, astfel: „(1) Instanța este datoare să

verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare.

(2) În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar

neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui

termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de

sesizare, în vederea refacerii acestuia.”

Din analiza cauzei rezultă că prin

sentința penală nr. 140 din 26 februarie 2007 a Tribunalului Iași, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 20268/99/2006, în baza art. 300 alin. (2) C. proc.

pen. a fost restituită cauza privind pe inculpatul G.N. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași pentru verificarea rechizitoriului sub aspectul legalității

și temeiniciei de prim-procurorul parchetului, dosar atașat în integralitate

prezentei cauze.

În considerentele sentinței mai sus

menționate, prima instanță a făcut referiri exprese la dispozițiile art. 264

alin. (3) teza I, alin. (4) C. proc. pen., la dispozițiile O.U.G. nr. 60/2006

care a intrat în vigoare la data de 10 septembrie 2006 prin raportare la

rechizitoriul nr. 756/P/2005 din 23 noiembrie 2006.

De asemenea, în mod expres prima

instanță a arătat „Cu prilejul verificării legalității și temeiniciei

rechizitoriului nr. 756/P/2005 din data de 23 noiembrie 2006 prim-procurorul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași va stabili dacă rechizitoriul trebuia

sau nu să cuprindă dispoziții referitoare la infracțiunile prevăzute de art.

180 alin. (2) C. pen., art. 193 și art. 205 C. pen. cu care organul de urmărire

penală a fost sesizat prin plângerea penală nr. 1950/P din 25 martie2005

formulată de G.N. împotriva numiților M.N. și M.I. Cu privire la aceste

infracțiuni, tribunalul constată că nu se poate sesiza direct cu plângerea

formulată de G.N., întrucât la data sesizării erau abrogate dispozițiile art.

279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. ce permitea sesizarea directă a instanței

de judecată cu plângere prealabilă în cazul infracțiunilor de lovire,

amenințare și insultă.”

Împotriva acestei sentințe a fost

declarat recurs de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, recurs

înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, secția penală, sub nr. 20268/99/2006.

Prin decizia penală nr. 399 din 15

mai 2007 a Curții de Apel Iași, secția penală, a fost admis recursul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 140 din 26

februarie 2007 a Tribunalului Iași, pe care a casat-o integral și s-a dispus

trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru continuarea judecății,

cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului, dosar atașat prezentei

cauze.

La termenul din 8 noiembrie 2007 în primă

instanță, apărătorul inculpat a invocat excepția de neregularitate a actului de

sesizare și a arătat că înțelege să invoce excepția de neregularitate a actului

de sesizare al instanței, întrucât la fila 90 dosar de urmărire penală, există

plângerea penală împotriva numitului M. cu privire la infracțiunile prevăzute

și pedepsite de art. 180 alin. (2), art. 192, art. 193 și art. 205 C. pen. prin

rechizitoriul din 23 noiembrie 2006 parchetul a dispus neînceperea urmăririi

penale față de numitul M.I., cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 192 alin.

(2) fără a se referi în nici un act de cercetare la celelalte infracțiuni

pentru care au fost formulate plângerile. Consideră că situația de fapt

anterioară sentinței penale nr. 319 de la 11 mai 2006 a Tribunalului Iași și deciziei nr. 617 de la 17 octombrie 2006 a Curții de Apel Iași s-a menținut, singurul act de cercetare efectuat fiind acel proces-verbal

din 14 noiembrie 2006 în care se consemnează că s-au solicitat probe cu privire

la infracțiunile de lovire, tulburare de posesie, insultă și calomnie, probe ce

au fost refuzate. Prin aceasta consideră că nu s-a făcut nicio completare a cercetărilor

penale și consideră că acest rechizitoriu este nul și ca atare să se facă

aplicarea dispozițiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen. și restituirea cauzei

la parchet pentru completarea cercetărilor și refacerea actului de sesizare,

consemnându-se și poziția reprezentantului parchetului, iar instanța având

nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 15 noiembrie 2007,

așa cum rezultă din încheierea de la data menționată, aflată la fila 27 dosarul

tribunalului.

La data de 15 noiembrie 2007, Tribunalul

Iași, secția penală, a respins excepția de neregularitate a actului de

sesizare. În baza art. 300 C. proc. pen. a constatat că instanța este legal

sesizată, a fixat termen de judecată pentru data de 6 decembrie 2007 cu citarea

părților și a martorilor M.D., M.A. și M.N., așa cum rezultă din încheierea de

ședință, aflată la fila 29 dosarul tribunalului.

În considerentele încheierii mai sus

menționate, prima instanță a reținut în mod expres că „Față de actele și

lucrările dosarului, instanța constată că excepția invocată de inculpat, prin

apărător, este neîntemeiată, întrucât criticile formulate cu privire la actul

de sesizare au făcut obiectul verificărilor de către instanța de control

judiciar, care prin decizia penală nr. 399 din 15 mai 2007 a Curții de Apel

Iași a stabilit că instanța de fond este legal sesizată prin rechizitoriu și a

restituit cauza pentru continuarea judecății. În aceste condiții, excepția

invocată nu mai poate fi supusă unei noi analize de către instanța de judecată,

chiar și în situația dată în care inculpatul apreciază că aceasta a fost

examinată doar cu privire la aspectele de formă ale actului de sesizare, nu și

cu referire directă la infracțiunile prevăzute de dispozițiile art. 180 alin. (2)

C. pen., art. 193 și art. 205 C. pen. În condițiile în care dispozițiile

instanței de control judiciar sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare,

aceasta având obligația de a se conforma acestora.”

În raport cu cele mai sus menționate

și față de dispozițiile legale invocate, Înalta Curte constată imposibilitatea examinării

criticii referitoare la nelegala sesizare a instanței prin prisma dispozițiilor

art. 300 cu referire la art. 264 alin. (3) C. proc. pen., deoarece în cauză a

fost exercitat controlul judiciar, pe calea recursului declarat separat

împotriva sentinței penale nr. 140 de la 26 februarie 2007 a Tribunalului Iași, secția penală, prin care s-a dispus, în baza art. 300 alin. (2) C. proc.

pen., restituirea cauzei privind pe inculpatul G.N. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași pentru verificarea rechizitoriului sub aspectul

legalității și temeinicie de prim-procurorul parchetului, fiind pronunțată

decizia penală nr. 399 de la 15 mai 2007 a Curții de Apel Iași, secția penală, prin care a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași

împotriva sentinței penale nr. 140 de la 26 februarie 2007 a Tribunalului Iași, pe care a casat-o integral și s-a dispus trimiterea cauzei la aceeași

instanță pent