ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3020/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3020/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 1057/2000 pe rolul Tribunalului

Sibiu, reclamantul H.S.B. a chemat în judecată Statul

Român prin

Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța, să dispună obligarea pârâtului la

plata

sumei de 1 milion dolari SUA, reprezentând despăgubiri civile pentru

repararea

pagubelor materiale și daunelor morale suferite în urma procesului penal

finalizat prin achitarea sa, proces în care a fost arestat pe perioada 3 iulie

1997-1 septembrie 1997 și i s-a interzis părăsirea României pe perioada 1

septembrie 1997-4 martie 1999.

Prin cereri

ulterioare, reclamantul a precizat cuantumul despăgubirilor materiale la suma

de 27.000 dolari SUA, reprezentând onorarii de avocat, cost deplasări în timpul

procesului penal, procurarea de înscrisuri, venitul nerealizat pe un an și 8

luni, iar

cuantumul daunelor morale la suma

de 972.989 dolari SUA sau echivalentul

în lei la data plății.

În drept, reclamantul

a invocat art. 504-506 C. proc. pen. și art. 998 C. civ.

Tribunalul Sibiu,

prin sentința civilă nr. 425 din 6 iulie 2000, a admis în parte acțiunea,

dispunând obligarea pârâtului la plata sumei de 67.981.444 lei despăgubiri

materiale, reprezentând onorariile avocațiale plătite în cursul litigiului

penal, și la plata sumei de

2.000.000 lei cu

titlu de daune morale, cu 15.000.000 lei cheltuieli de

judecată.

Instanța a

reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 504-505 C. proc. pen.

Reclamantul

a fost trimis în judecată penală prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă

Tribunalul Sibiu pentru săvârșirea mai multor

infracțiuni.

La data de 3 iulie

1997 a fost arestat și a fost pus în libertate la data de 1 septembrie 1997.

Prin sentința

penală nr. 588/1998, menținută în apel și recurs de Tribunalul Sibiu și Curtea

de Apel Alba Iulia, reclamantul a fost achitat, în consecință este îndreptățit

la repararea pagubelor ce i-au fost produse.

Instanța a

apreciat că, prin probele administrate, reclamantul nu a dovedit prejudiciul

material decât în privința plății onorariilor de avocat (67.981.444 lei) nu și

pentru veniturile realizate anterior

arestării

sau eventuale cheltuieli de deplasare, traducere acte și altele

asemănătoare.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamantul și pârâtul Ministerul Finanțelor.

Curtea de Apel

Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 22/A din 5 februarie 2001, a admis apelul

declarat de reclamant și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și

a schimbat sentința sub aspectul despăgubirilor, a daunelor morale și a

cheltuielilor de judecată, pe care le-a stabilit după cum urmează: 1828 dolari

SUA

despăgubiri civile, 323 dolari SUA daune

morale și 1622 dolari SUA cheltuieli de

judecată, cu obligarea

„intimatului-pârât" la 5.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a

pronunța această hotărâre, analizând apelul reclamantului, instanța a reținut

că onorariile de avocat în cauza penală au fost de 1000 dolari SUA la care se

adaugă 11.000.000 lei (583 dolari SUA), precum și transporturile demonstrate

pentru reclamant și

avocați, în cuantum de

245 dolari SUA, în total 1.828 dolari SUA.

Critica apelantului

reclamant privind veniturile nerealizate, pretinse la suma de 24.599 dolari SUA

au fost înlăturate, cu motivarea că

adeverința

depusă în primă instanță atesta venitul realizat în Norvegia

în anul

1994, înainte cu trei ani de a fi privat nelegal de libertate datorită

procesului penal în care a fost implicat pe nedrept și că, din anul 1995 a

acceptat să fie delegatul în România al unei societăți de caritate danezo-norvegiană,

dată de la care în cei trei ani anterior

arestării

nu a mai desfășurat nici o activitate care să-i aducă venituri.

Nu s-a făcut

nici o probă referitoare la eventuale recompense acordate de societatea de

caritate al cărei delegat era reclamantul, pentru a se stabili dacă, sub acest

aspect, ar fi fost prejudiciat, sau la pretinse ajutoare materiale primite de

la familia sa.

Instanța a

apreciat că se impune majorarea daunelor morale de la 2.000.000 lei la

6.000.000 lei (323 dolari SUA).

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs pârâtul, arătând în esență că instanța nu a

făcut în considerente nici-o

mențiune în

legătură cu apelul pe care 1-a declarat în termen, omițând

să-1

analizeze.

Curtea Supremă

de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 656 din 19 februarie 2002, a admis

recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță

de apel, reținând că apelul declarat de această parte nu a fost analizat.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, prin

decizia civilă nr. 88/A din 30 octombrie

2002, a admis cererile de apel, schimbând în parte sentința, în sensul că a

stabilit cuantumul

despăgubirilor la 1.828.

dolari SUA despăgubiri materiale, 400 dolari SUA daune

morale și 1.622

dolari SUA cheltuieli de judecată, cu obligarea pârâtului la

5.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel,

sumele stabilite în dolari SUA

urmând

a fi plătite, alternativ, în echivalentul în lei la data plății.

În motivarea

hotărârii, instanța a reluat în cea mai mare parte considerentele deciziei

pronunțate în apel în ciclul procesual anterior cu referire la apelul

reclamantului, reținând cu privire la apelul declarat de pârât că prima

instanță a stabilit greșit despăgubirile

materiale

constând în onorarii avocațiale, întrucât a inclus, din eroare,

și

onorariul avocatului pentru acțiunea civilă.

Motivul suplimentar

de apel, invocat de apelantul-pârât, în sensul necompetenței teritoriale a

Tribunalului Sibiu, față de dispozițiile art. 8 C. proc. civ. și de

împrejurarea că reclamantul nu are domiciliul în România, a fost înlăturat, cu

motivarea că, deși locuiește în străinătate,

reclamantul are domiciliul

ales în Mediaș.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs ambele părți.

Recurentul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat recursul pe

dispozițiile art. 304 pct. 3, 9 și 10

C.

proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele:

1.

Reclamantul este cetățean norvegian, are

domiciliul în Norvegia, situație în care, față de dispozițiile art. 8 C. proc.

civ. și ale art. 155 din Legea nr. 195/1992, competența teritorială absolută în

cauze cu cetățenii străini aparține în primă instanță Tribunalului municipiului

București.

nr. 51/1995 impune ca dovada

reprezentării

unei persoane fizice sau juridice să se facă cu contractul

încheiat în formă scrisă, purtând o dată certă și

înregistrat în registrul

oficial de evidență, iar în cauză nu s-a făcut

dovada că reclamantul a încheiat contact de reprezentare în cauza penală cu

avocat P.I. pentru suma de 1.000 dolari SUA și „nu s-a prezentat de către

avocat B.I. dovadă că a înregistrat în registrul special de

evidență contractele de asistență încheiate cu

reclamantul".

anterioare au apreciat greșit că înscrisul de la fila 24 dosar fond reprezintă

onorariul pentru avocat P.I. pentru a-l reprezenta pe reclamant într-o cauză

penală.

În limitele în care a

fost formulat, recursul nu este fondat.

alin. (3) C. proc. pen., competența teritorială pentru soluționarea acțiunilor

formulate pentru repararea pagubelor decurgând din erori judiciare aparține

tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul.

Prin derogare de la

prevederile art. 5 și art. 8 C. proc. civ., în cazul unor astfel de acțiuni,

legiuitorul a instituit norma de

competență

teritorială exclusiv în interesul reclamantului.

Din punct de

vedere procedural, noțiunea de „domiciliu" la care face trimitere art. 506

alin. (3) C. proc. pen., precum și diferite alte norme de competență cuprinse

în Codul de procedură civilă, nu se interpretează în mod restrictiv, acest

atribut de identificare a persoanei în raporturile civile putându-se prezenta

în forme diferite - domiciliu ca „situație de fapt", domiciliu legal și

domiciliul convențional sau ales. În această ultimă categorie intră și

„alegerea de domiciliu" reglementată de art. 93 C. proc. civ., care are ca

efect nu numai stabilirea locului unde urmează să fie comunicate actele de

procedură, dar și determinarea competenței

teritoriale

a instanței în funcție de domiciliul ales și nu de cel real sau

legal.

Cum în prezenta

cauză, prin cererea introductivă reclamantul și-a ales domiciliul procedural în

Mediaș; localitate aflată în circumscripția Tribunalului Sibiu, soluționarea

litigiului în primă instanță de către acest tribunal este conformă normei de

competență instituită de art. 506 C. proc. pen..

Prevederile art. 8 C. proc. civ. sau ale art. 155 din Legea

nr. 105/1992 ar fi fost

aplicabile numai în măsura în care reclamantul,

cetățean străin cu domeniul și

reședința în străinătate, nu ar fi uzat de

instituția procedurală a „alegerii de

domiciliu".

2-3.

Recurentul pârât a contestat îndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de

art. 504 C. proc. pen., criticând modul de calcul al sumelor stabilite pentru

repararea prejudiciului material, cu motivarea că sumele achitate cu titlu de

onorariu avocat în cauza penală nu ar fi fost dovedite conform cerințelor

impuse de art. 25 din Legea nr. 51/1995, în sensul că nu s-a depus contractul

de asistență juridică în vaza căruia a fost achitată suma de 1000 dolari SUA

către avocat P.I. și că nu s-a făcut dovada înregistrării în registru special

de evidență a contractelor de reprezentare juridică încheiate de reclamant cu

avocat B.I.

Prezentarea contractelor de asistență judiciară, mai exact a

împuternicirilor avocațiale întocmite în baza

contractelor conform prevederilor art. 93 pct. 3 Statutul profesiei de avocat,

este necesară

doar pentru legitimarea

calității de reprezentant a avocatului, numai în

baza împuternicirii

avocațiale acesta putând să asiste partea, să o

reprezinte, punând concluzii și participând la dezbateri într-un anumit

litigiu.

Împuternicirea

avocațială se depune în instanță de către avocat

pentru a-și legitima calitatea de reprezentant al părții care l-a

angajat și

pentru a putea desfășura

activitățile specifice profesiei în respectivul

proces.

Când

însă, contravaloarea onorariului de avocat este pretinsă cu

titlu de despăgubiri civile în cadrul unui

proces ulterior, cum este cel de față, pentru dovedirea cuantumului sumelor

achitate, respectiv a

prejudiciului

material suferit urmare a erorii judiciare, este suficientă depunerea

chitanțelor de plată a onorariilor, cu condiția ca acestea să

conțină

elemente suficiente din care să rezulte că sumele pretinse au fost avansate în

cursul sau în legătură cu procesul penal în care s-a săvârșit casarea

judiciară.

Această cerință este

îndeplinită atât cu privire la chitanțele în care se consemnează cuantumul

sumelor achitate avocatului B.I. precum și serviciile avocațiale pentru care au

fost plătite (în mod evident în

legătură cu

procesul penal) cât și cu referire la înscrisurile care atestă

plata

onorariului către avocat P.I., la data de 30 iulie 1998,

dată la care procesul penal se afla în etapa

procesuală a apelului.

Față de aceste

considerente, recursul declarat de pârât se apreciază ca nefiind fondat.

Reclamantul H.S.B.

critică hotărârea instanței de apel pentru motive care vizează modul în care

instanța a interpretat adeverința „privind veniturile pe care le-ar fi putut

realiza în Norvegia", cu consecința respingerii cererii privind acordarea

sumei de 27.349 dolari SUA, venit nerealizat; cuantificarea greșită a

cheltuielilor suportate în timpul procesului penal, a daunelor morale și a

cheltuielilor de judecată în procesul civil.

Recursul nu a

fost încadrat în drept, iar criticile formulate nu fac posibilă încadrarea în

vreunul din cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conform

art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

, întrucât

motivele invocate, care privesc netemeinicia hotărârii

atacate, decurgând din modul în care instanța a

stabilit situația de fapt urmare a evaluării probatoriilor administrate, nu mai

pot face obiectul

analizei instanței de control judiciar după abrogarea

pct. II al art. 304 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000

publicată în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.

Pentru considerentele

prezentate, Curtea urmează să respingă ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de reclamantul H.S.B.

și de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P

Sibiu împotriva deciziei civile nr. 88/A din 30

octombrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2007.