ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2997/2007

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2233 din 5 iulie 2006, Tribunalul Hunedoara a respins contestația formulată de contestatorul D.V. împotriva Dispoziției nr. 97/2006, emisă de Primarul municipiului Orăștie, în contradictoriu cu intimații Municipiul Orăștie, prin primar, M.D.G., M.G. și RA A. Orăștie, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat următoarele: Prin dispoziția nr. 97 din 6 februarie 2006, Primarul municipiului Orăștie, în exercitarea atribuțiilor exprese conferite de Legea nr. 10/2001 și în baza Deciziei civile nr. 1048/A/2004 a Curții de Apel Alba Iulia, pe temeiul art. 1 alin. (2) și (3), art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2), (3) și (5) și ale art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, precum și ale art. VII din titlul I al Legii nr. 247/2005, a respins cererea de restituire în natură a imobilului, teren și construcții, situat în Orăștie, înscris în C.F. nr. 273411, formulată de autorul contestatorului și a propus în contul acestuia acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.

Totodată, s-a menționat în dispoziția respectivă că dosarul complet se va transmite Secretariatului Comisiei Centrale pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 1048/A/2004, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus obligarea Primarului municipiului Orăștie să emită dispoziție prin care să „ofere măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul notificat. Conform regulii de principiu instituită prin Legea nr. 10/2001, modificată, imobilele preluate abuziv de stat în perioada de referință 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se restituie în natură libere de sarcini, în starea în care se aflau la data formulării cererii de restituire. Numai în cazurile în care o atare restituire nu este posibilă, se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent, în variantele prevăzute de legiuitor și cu respectarea procedurii speciale instituite de aceasta.

Or, față de dispozițiile textului de lege arătat și în considerarea faptului că imobilul notificat a fost înstrăinat prin contract de vânzare-cumpărare încă din anul 1996, Tribunalul a apreciat ca nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului, iar dispoziția atacată, care conține oferta de despăgubiri, este legală și temeinică, întrucât respectă atât dispozitivul hotărârii judecătorești, cât și legislația în materie. În ce privește cererea contestatorului vizând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2807/1996, încheiat între pârâții RA A. Orăștie și soții M.D.G. și G., a fost constatată prescrisă, în raport de dispozițiile art. 50 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, care impune „indiferent de cauza de nulitate” un termen de prescripție de un an de la intrarea în vigoare a respectivului act normativ.

S-a constatat că, deși prin O.G. nr. 109/2001 și O.G. nr. 145/2001, acest termen a fost prelungit succesiv cu câte trei luni, raportat la data introducerii acțiunii de către contestator, acest termen imperativ și derogator de la dreptul comun, este cu mult depășit. Cu privire la nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea Statului Român a imobilului notificat, s-a constatat că aceasta s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974, care, deși a fost dezavuat prin Decretul-lege nr. 9/1991, de abrogare, ca fiind „abuziv”, contrar intereselor legitime ale cetățenilor și desfășurării unor relații normale cu celelalte state, nu a fost declarat neconstituțional și nici desființat. Preluarea în proprietate s-a făcut în baza unui raport de evaluare, contra unor despăgubiri al căror cuantum nu a fost contestat niciodată, iar împotriva deciziei administrative nu s-a formulat plângere la instanța de judecată.

S-a conchis că, deși este lipsit de relevanță, tribunalul nu a putut aprecia, raportat la legislația în vigoare la acea dată, ca fiind nelegală modalitatea de preluare în proprietatea statului a imobilului în litigiu. În ce privește excepția invocată de pârâți cu privire la competența instanței de a soluționa unele capete de cerere din contestație, s-a constatat că practica în materie a instanței supreme a lămurit asemenea controverse, stabilind în sarcina secției civile a tribunalului soluționarea contestațiilor la Legea nr. 10/2001, în întregul lor. Prin decizia nr. 356/A din 17 noiembrie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul D.V.

împotriva acestei sentințe, pentru următoarele considerente: Corect a reținut instanța, prin hotărârea apelată, că dispoziția atacată este temeinică și legală, fiind emisă în baza deciziei civile nr. 1048/A/2004 a Curții de Apel Alba Iulia, prin care a fost obligat Primarul municipiului Orăștie să emită dispoziție prin care să ofere măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul notificat, deoarece acesta a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, iar actele de înstrăinare sunt valabil încheiate. Susținerea apelantului referitoare la greșita reținere a bunei credințe a cumpărătorilor nu a fost primită, deoarece aceasta se prezumă, în conformitate cu dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ.

și sarcina probei cade în sarcina celui ce alegă deja reaua credință și nu cum, neîntemeiat, a susținut apelantul că reaua credință se prezumă, întrucât se cunoștea că după 1990 toți foști proprietari și-au revendicat imobilelor. Oricum, prin hotărârea atacată s-a reținut excepția invocată de pârâți privind prescripția dreptului la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, ca fiind întemeiată. Conform art. 46 din Legea nr. 10/0201, coroborat cu art. 46.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/0201, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, actele de înstrăinare efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor legii până la apariția Legii nr. 213/1998, au beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte, imobilul neputând fi restituit în natură.

Acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare putea fi introdusă până la data de 8 august 2002, iar aceasta a fost formulată mult peste această dată, la 14 martie 2006, în speță, corect a reținut prima instanță că este operantă excepția prescripției dreptului la acțiune instituită de art. 50 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.V., iar prin cererea de recurs a arătat următoarele: În mod greșit s-a respins apelul său, întrucât instanțele de fond și apel nu au luat în considerare spiritul reglementării din Legea nr. 10/2001, modificată.

Este incontestabil că imobilul a fost preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 223/1974, act normativ abrogat și apoi declarat neconstituțional, iar, în virtutea principiilor generale de drept, un act nul produce efecte nule, deci contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către Statul Român cu chiriașii imobilului este și el lovit de nulitate absolută. De asemenea buna credință a cumpărătorilor este exclusă, întrucât se cunoștea că după 1990 toți foștii proprietari și-au revendicat imobilele și nu mai trebuie dovedite aceste împrejurări, dorința fiecărui proprietar de a-și dobândi proprietatea fiind prezumată. Prin întâmpinarea formulată în cauză de Municipiul Orăștie, prin primar, s-a invocat nulitatea recursului, potrivit art. 306 C. proc.

civ., întrucât, criticile formulate de reclamant privesc fondul litigiului și nu nelegalitatea deciziei nr. 356/2006 a Curții de Apel Alba Iulia. Examinând recursul declarat de reclamantul D.V., în raport de excepția nulității potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., invocată de pârâtul Municipiul Orăștie, prin primar, instanța constată următoarele: Criticile formulate, prin cererea de recurs, de către recurentul-reclamant D.V., așa cum au fost expuse mai sus, se referă numai la soluția dată instanțele de fond și apel privitoare la petitul privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2807/1996 încheiat între pârâții RA A. Orăștie și M.D.G. și M.G., respectiv la fondul acestei cereri.

Însă, ambele instanțe, de fond și apel, au respins cererea reclamantului privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare ca prescrisă, în raport de dispozițiile art. 50 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar reclamantul nu a formulat critici, în recurs, cu privire la această soluție. În raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., motivele de recurs, așa cum sunt reglementate la pct. 1-9 din acest text de lege, trebuie să vizeze soluția dată chestiunii litigioase deduse judecății prin decizia supusă recursului. Or, instanțele de fond și apel au soluționat acest capăt de cerere pe excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, în raport de dispozițiile art. 50 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar recurentul reclamant prin motivele formulate, nu a adus nici un fel de critică privitoare la această soluție a instanței de fond și apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare a recursului.

În această situație, instanța va admite excepția invocată de intimatul-pârât Municipiul Orăștie prin primar și în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de reclamantul D.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite excepția invocată de intimatul-pârât municipiul Orăștie prin primar. Constată nul recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei nr. 356 A din 17 noiembrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2007.