ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1233/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul S.C. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul

Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean de Poliție Cluj,

modificarea hotărârii nr. 33 din 17 decembrie 2003, pronunțată de Comisia de

Jurisdicție a Imputațiilor de pe lângă Ministerul Administrației și Internelor;

admiterea contestației împotriva deciziei de imputare nr. 351383/2003, emisă de

Inspectoratul Județean de Poliție Cluj și anularea acesteia din urmă.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că prin decizia sus menționată s-a reținut că a produs un prejudiciu în

sumă de 156.903.723 lei, pentru nerespectarea angajamentului semnat cu această

instituție. Decizia a fost contestată prin procedura jurisdicțională legală,

emițând-se hotărârea nr. 340102 din 5 septembrie 2003, precum și hotărârea nr. 33

din 17 decembrie 2003.

Reclamantul a arătat, în esență, că

răspunderea sa, izvorând din angajamentul de plată, este una contractuală și că

în lipsa semnăturii de pe angajament, această răspundere nu putea fi valabil

angajată.

Pârâta, prin întâmpinare, a invocat

excepția tardivității acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii,

ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 373 din 10

martie 2004, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, a apreciat excepția formulată, ca nefondată, iar pe fond a

respins acțiunea formulată de S.C.

Împotriva acestei hotărâri,

considerând-o nelegală și netemeinică, reclamantul a declarat recurs, invocând

dispozițiile art. 312 alin. (1) și ale art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10.

Prin decizia nr. 3386 din 31 mai

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința și

a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, în vederea soluționării

capătului de cerere accesoriu privitor la cuantumul real al cheltuielilor de

salarizare și al completării probelor cu înscrisuri.

Curtea de Apel Cluj, rejudecând

cauza în limitele dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin sentința

civilă nr. 733 din 9 noiembrie 2005, a respins acțiunea reclamantului, reținând

că suma imputată a fost corect stabilită, determinarea cheltuielilor minime și,

respectiv, alocarea sumelor pentru serviciul militar obligatoriu, se face după

reguli diferite decât cele privind alocațiile pentru învățământul superior

militar, iar împrejurarea că mama reclamantului este cadru didactic, ar avea

consecințe numai dacă acesta ar fi urmat cursurile învățământului militar

obișnuit.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs, reclamantul, susținând că instanța de trimitere a interpretat

eronat probele dosarului.

În motivarea recursului, reclamantul

a arătat că instanța în mod greșit a reținut că „reclamantul s-a obligat să

presteze activitate în cadrul Ministerul Administrației și Internelor, pe o

perioadă de minimum 10 ani”, „reclamantul a semnat cu obiecțiuni angajamentul

de plată din 1 iunie 2003”, lucruri pe care el nu le-a făcut și care nu pot fi

dovedite cu nici o probă din dosar.

A mai susținut că din suma imputată

trebuiau scăzute valoarea cheltuielilor de cazare pe toți anii de studiu și

cheltuielile de școlarizare pentru anul I și, totodată, că trebuia să

beneficieze de prevederile art. 108 alin. (2) din Legea nr. 128/1997.

Pe de altă parte, a mai arătat

recurentul că tot în mod eronat instanța a stabilit natura răspunderii, ca

fiind legală, și nu una contractuală și că în lipsa semnăturii pe angajament,

această răspundere nu putea fi valabil angajată.

Analizând cauza și sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente.

Temeiul răspunderii

recurentului-reclamant rezidă în prevederile H.G. nr. 137/1991 și ale O.G. nr. 121/1998,

privind răspunderea materială a militarilor, decizia de imputare reprezentând

actul juridic care concretizează întinderea acestei răspunderi.

Angajamentul de plată este valabil

în orice mod ar fi redactat, dacă din conținutul său rezultă recunoașterea unei

sume de bani, determinate sau determinabile și obligația persoanei respective

de a o achita.

Curtea de apel în mod corect a

apreciat că răspunderea reclamantului pentru nerespectarea angajamentului este

una legală, ce derivă din normele juridice care reglementează răspunderea

materială a militarilor, respectiv O.G. nr. 121/1998, conform cărora militari

răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu

calitatea de militar (art. 4).

Potrivit art. 12 alin. (1) lit. d)

din același act normativ, răspunderea materială a militarilor este angajată în

sarcina autorului faptei, când pagubele sunt produse în alte situații, decât

cele prevăzute de art. 6 alin. (1).

În ceea ce privește susținerea

privind diminuarea sumei imputate, cu valoarea cheltuielilor de cazare, pe toți

anii de studiu și cu cheltuielile de școlarizare pentru anul I, aceasta nu

poate fi reținută, deoarece reclamantului nu îi sunt aplicabile normele

speciale ce reglementează învățământul universitar militar.

Recurentul-reclamant a beneficiat de

scutirea cheltuielilor de cazare în baza normelor speciale aplicabile

militarilor, și nu a dispozițiilor de drept comun.

Pentru considerentele arătate,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C.

împotriva sentinței civile nr. 733 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 aprilie 2006.