ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1233/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul S.C. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean de Poliție Cluj, modificarea hotărârii nr. 33 din 17 decembrie 2003, pronunțată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor de pe lângă Ministerul Administrației și Internelor; admiterea contestației împotriva deciziei de imputare nr. 351383/2003, emisă de Inspectoratul Județean de Poliție Cluj și anularea acesteia din urmă. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin decizia sus menționată s-a reținut că a produs un prejudiciu în sumă de 156.903.723 lei, pentru nerespectarea angajamentului semnat cu această instituție.

Decizia a fost contestată prin procedura jurisdicțională legală, emițând-se hotărârea nr. 340102 din 5 septembrie 2003, precum și hotărârea nr. 33 din 17 decembrie 2003. Reclamantul a arătat, în esență, că răspunderea sa, izvorând din angajamentul de plată, este una contractuală și că în lipsa semnăturii de pe angajament, această răspundere nu putea fi valabil angajată. Pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepția tardivității acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 373 din 10 martie 2004, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a apreciat excepția formulată, ca nefondată, iar pe fond a respins acțiunea formulată de S.C.

Împotriva acestei hotărâri, considerând-o nelegală și netemeinică, reclamantul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 312 alin. (1) și ale art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10. Prin decizia nr. 3386 din 31 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, în vederea soluționării capătului de cerere accesoriu privitor la cuantumul real al cheltuielilor de salarizare și al completării probelor cu înscrisuri.

Curtea de Apel Cluj, rejudecând cauza în limitele dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin sentința civilă nr. 733 din 9 noiembrie 2005, a respins acțiunea reclamantului, reținând că suma imputată a fost corect stabilită, determinarea cheltuielilor minime și, respectiv, alocarea sumelor pentru serviciul militar obligatoriu, se face după reguli diferite decât cele privind alocațiile pentru învățământul superior militar, iar împrejurarea că mama reclamantului este cadru didactic, ar avea consecințe numai dacă acesta ar fi urmat cursurile învățământului militar obișnuit. Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, reclamantul, susținând că instanța de trimitere a interpretat eronat probele dosarului.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că instanța în mod greșit a reținut că „reclamantul s-a obligat să presteze activitate în cadrul Ministerul Administrației și Internelor, pe o perioadă de minimum 10 ani”, „reclamantul a semnat cu obiecțiuni angajamentul de plată din 1 iunie 2003”, lucruri pe care el nu le-a făcut și care nu pot fi dovedite cu nici o probă din dosar. A mai susținut că din suma imputată trebuiau scăzute valoarea cheltuielilor de cazare pe toți anii de studiu și cheltuielile de școlarizare pentru anul I și, totodată, că trebuia să beneficieze de prevederile art. 108 alin. (2) din Legea nr. 128/1997. Pe de altă parte, a mai arătat recurentul că tot în mod eronat instanța a stabilit natura răspunderii, ca fiind legală, și nu una contractuală și că în lipsa semnăturii pe angajament, această răspundere nu putea fi valabil angajată.

Analizând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente. Temeiul răspunderii recurentului-reclamant rezidă în prevederile H.G. nr. 137/1991 și ale O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, decizia de imputare reprezentând actul juridic care concretizează întinderea acestei răspunderi. Angajamentul de plată este valabil în orice mod ar fi redactat, dacă din conținutul său rezultă recunoașterea unei sume de bani, determinate sau determinabile și obligația persoanei respective de a o achita. Curtea de apel în mod corect a apreciat că răspunderea reclamantului pentru nerespectarea angajamentului este una legală, ce derivă din normele juridice care reglementează răspunderea materială a militarilor, respectiv O.G.

nr. 121/1998, conform cărora militari răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar (art. 4). Potrivit art. 12 alin. (1) lit. d) din același act normativ, răspunderea materială a militarilor este angajată în sarcina autorului faptei, când pagubele sunt produse în alte situații, decât cele prevăzute de art. 6 alin. (1). În ceea ce privește susținerea privind diminuarea sumei imputate, cu valoarea cheltuielilor de cazare, pe toți anii de studiu și cu cheltuielile de școlarizare pentru anul I, aceasta nu poate fi reținută, deoarece reclamantului nu îi sunt aplicabile normele speciale ce reglementează învățământul universitar militar. Recurentul-reclamant a beneficiat de scutirea cheltuielilor de cazare în baza normelor speciale aplicabile militarilor, și nu a dispozițiilor de drept comun.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C. împotriva sentinței civile nr. 733 din 9 noiembrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2006.