ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3616/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

263/2006, Curtea de Apel București a respins recursul declarat de pârâta

Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor

împotriva sentinței civile nr. 269 din 8 februarie 2006.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut că reclamantul face parte din categoria celor

exceptați de la obligativitatea obținerii vizei de lungă ședere și posedă

document valabil de trecere a frontierei.

De asemenea, face dovada

deținerii legale a spațiului de locuit, astfel încât precizează instanța de

fond, reclamantul îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 50 din O.U.G.

nr. 194/2002.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs, pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației

și Internelor, criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât prima instanță

a interpretat greșit probele administrate și dispozițiile O.U.G. nr. 134/2002,

cu modificările și completările ulterioare. Se invocă, de asemenea, încălcarea

prevederilor art. 68 din O.U.G. nr. 194/2002, apreciindu-se că în mod greșit,

curtea de apel a concluzionat că reclamantul îndeplinea toate condițiile

referitoare la prelungirea dreptului de ședere în România, din moment ce nu

avea permis de muncă valabil.

Recursul este nefondat și va

fi respins pentru următoarele considerente.

Examinând actele și

lucrările dosarului, cât și cererea de recurs, sub imperiul dispozițiilor art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține

următoarele:

Intimatului-reclamant i-a

fost respinsă cererea pentru prelungirea dreptului de ședere temporară în

România, de către recurentă, pe motiv că nu îndeplinește condițiile prevăzute

de art. 68 din O.U.G. 194/2002, fapt care reiese din adresa anexată la dosar.

Din dispozițiile prevăzute

de art. 52 din O.U.G. 194/2002 reiese fără posibilitate de tăgadă faptul că

autoritatea administrativă trebuia să-i comunice imediat decizia prin care i-a

fost respinsă cererea, printr-o dispoziție de părăsire a teritoriului,

obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o.

Din actele depuse rezultă,

de asemenea, că intimatul îndeplinea la momentul solicitării, toate condițiile

prevăzute de art. 50 din O.U.G. nr. 194/2002, având documente valabile de

trecere a frontierei, mijloace corespunzătoare de întreținere, nefăcând parte

din categoria străinilor față de care s-ar fi luat măsura interzicerii intrării

în țară.

Tot din actele depuse ca

probatoriu, străinul face și dovada că deține în mod egal un spațiu de locuit,

astfel încât dispozițiile O.U.G. 194/2002, prevăzute de art. 50 și 68, nu sunt

cu nimic încălcate.

Instanța de fond a respectat

întru-totul dispozițiile în materie, dându-i posibilitatea

intimatului-reclamant la un proces echitabil, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pronunțând, astfel, o

hotărâre prin care se consfințește un just echilibru între apărarea intereselor

generale ale societății și respectarea drepturilor individuale.

Așa fiind, Înalta Curte de

Casație și Justiție precizează că sentința atacată este legală și temeinică,

motiv pentru care va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea

pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, ca

nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor împotriva sentinței civile nr. 269 din 8 februarie 2006 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 octombrie 2006.