ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2930/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 187 din 12 februarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul H.N. a solicitat, în temeiul prevederilor art. 1075, art. 1076,

art. 1077 și urm. C. civ., obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Inspectoratul General de

Poliție București să îi comunice un exemplar (copie) a Ordonanței nr. 1340 din 19

decembrie 1968, confirmată de Procuratura Generala a R.S.R. - Direcția de

Supraveghere a urmăririi penale, prin care s-a dispus încetarea procesului

penal pornit la data de 04 aprilie 1968 împotriva sa.

În raport de

temeiurile de drept indicate de reclamant, tribunalul a considerat că în cauză

se invocă existența unui raport juridic de drept civil, însă raportul juridic

dintre reclamant și pârâți este unul guvernat de normele procedurii penale,

întrucât raporturile dintre aceștia nu sunt de tipul creditor debitor, în

sarcina pârâților nu subzistă nici o obligație de a face, susceptibilă de a fi

îndeplinită conform art. 1077 C. civ., astfel încât acțiunea este inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel, reclamantul H.N., solicitând admiterea apelului,

casarea sentinței civile apelate, trimiterea cauzei la instanța competentă

pentru a soluționa cererea sau la un alt organ competent, arătând că intimații

pârâți refuză să îi comunice un exemplar de pe actul solicitat prin acțiunea

introductivă, care îi este necesară întrucât în contextul în care a fost

arestat și condamnat fără perfectarea formelor legale, iar dispunerea încetării

procesului penal nu are la bază ordonanța despre care se face vorbire,

drepturile sale legitime au fost afectate, suferind material și moral atât el,

cât și întreaga sa familie.

S-a mai arătat că

instanța de fond nu a respectat art. 114 alin. (1) și (5) C. proc. civ., art.

138 alin. (4) C. proc. civ., precum și art.. 139 alin. (1) și (2) C. proc. civ.,

în sensul că pârâții trebuiau să prezinte în original sau copie legalizată

ordonanța nr. 1340 din 19 decembrie 1968. De asemenea, s-a arătat că instanța

nu a respectat art. 158 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 394/A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului, a anulat

sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei

Sector 5 București, reținând că, prin raportare la obiectul cererii de chemare

în judecată-obligație de a face, precum și la faptul că reclamantul nu a

solicitat prin acțiunea pendinte să se constate caracterul politic al măsurii

luate față de persoana sa în anul 1968, și pentru care ar fi incidente

dispoziții legale speciale, care ar atrage competența tribunalului în primă

instanță, potrivit art. 504 C. pen., respectiv Legea nr. 221/2009, competența

de soluționare în primă instanță aparține judecătoriei în raza căreia își are

sediul intimatul pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, arătând că în mod greșit instanța de

apel a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie

„obligația de a face” supusă reglementărilor de drept comun, întrucât obligația

civilă, indiferent că este aceea de „a da”, „a face” sau „a nu face”, presupune

un raport juridic civil inexistent în cauză.

În speță este vorba

de un raport de drept penal și procesual penal, ce nu poate fi caracterizat ca

un raport de tip creditor-debitor, iar împrejurarea că reclamantul nu face nici

o precizare în acțiune dacă măsura luată împotriva sa are sau nu caracter politic,

nu înseamnă că cererea sa are caracter civil, ci doar că este inadmisibilă pe

calea aleasă.

Competența materială

a judecătoriei, în virtutea plenitudinii de jurisdicție a judecătoriilor, nu

poate fi reținută, întrucât raportat la solicitarea reclamantului de comunicare

a ordonanței de încetare a procesului penal nr. 1340 din 19 decembrie 1968 a Procuraturii

Generale a României, ar putea fi incidente în cauză o serie de dispoziții

legale cum ar fi Codul de procedură penală, Legea nr. 544/2001 privind

comunicarea informațiilor de interes public, legea contenciosului

administrativ, dispoziții legale ce ar atrage competența tribunalului în

rezolvarea speței.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele argumente:

Prin

cererea introductivă de instanță, reclamantul H.N. a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 1075, art. 1076, art. 1077 și următoarele C. civ., obligarea

pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și Inspectoratul General de Poliție București să-i comunice un

exemplar(copie) al ordonanței nr. 1340 din 19 decembrie 1968, prin care s-a

dispus încetarea procesului penal pornit la data de 04 aprilie 1968 împotriva

sa.

Din motivarea în fapt

și în drept a cererii a rezultat că reclamantul nu a făcut referiri care să

poată fi încadrate în legi speciale de reparație, respectiv, nu a solicitat să

se constate caracterul politic al măsurii luate prin ordonanța nr. 1340 din 19

decembrie 1968, ci a urmărit doar să intre în posesia documentului arătat.

În atare situație,

obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie „obligația de a face”,

obiect ce se încadrează în reglementările de drept comun indicate de reclamant

ca temei juridic al cererii, și anume, dispozițiile art. 1075, art. 1076, art. 1077

și următoarele C. civ.

Rezultă că, în raport

de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 1 pct. 1 C.

proc. civ. potrivit cărora „judecătoriile judecă în primă instanță, toate

procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor

instanțe”, competența materială de primă instanță aparține judecătoriei.

Încălcarea normelor

de competență materială este sancționată cu anularea hotărârii pronunțate,

astfel cum în mod corect a soluționat cauza instanța de apel.

Criticile conform

cărora în speță ar putea fi incidente o serie de dispoziții legale cum ar fi

Codul de procedură penală, Legea nr. 544/2001, Legea contenciosului

administrativ, etc., care, în mod ipotetic, ar atrage competența materială a

tribunalului, nu pot fi reținute, în contextul în care cererea de chemare în

judecată este întemeiată în drept, iar din motivarea acesteia nu rezultă

incidența unor astfel de acte normative.

Conform principiului

disponibilității, judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în baza

cererii părții interesate și numai în limitele sesizării, reclamantul fiind cel

care determină întinderea obiectului judecății și persoana sau persoanele cu

care înțelege să se judece, astfel încât a trece peste încadrarea și motivarea

dată de reclamant pretenției sale ar însemna încălcarea flagrantă a

principiului de drept arătat.

Considerațiile

teoretice expuse de recurentul-pârât în motivele de recurs cu privire la

noțiunea de obligație civilă, la conținutul raportului juridic obligațional, la

faptul că între reclamant și intimați nu poate exista un raport de tip

creditor-debitor și la caracterul admisibil sau inadmisibil al acțiunii,

urmează a fi analizate cu prilejul judecării cauzei de către instanța

competentă, în speță, judecătoria, întrucât reprezintă apărări de fond ce exced

analizei prezentului recurs, care vizează soluția de declinare a competenței și

nu o soluție dată pe fondul cauzei.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 394-A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 30 martie 2011.