ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8/2006

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 43 din 13 februarie 2004,

Tribunalul Argeș a admis cererea formulată de reclamanta T.C. în contradictoriu

cu PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PITEȘTI și a dispus repunerea acesteia în termenul de formulare

a notificării prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a

motivat că termenul prevăzut de acest text a fost de 6 luni de la intrarea în

vigoare a legii pentru ca, apoi să fie prelungit cu câte 3 luni prin O.U.G. nr.

109/2001 și, respectiv O.U.G. nr. 145/2001 și că nerespectarea acestui termen este

sancționată de dispozițiile alin. (5) al articolului, cu pierderea dreptului de

a se mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a constatat astfel că termenul este unul de

decădere, fiind aplicabile dispozițiile alin. (2) al art. 103 C. proc. civ., în

sensul că în cauză se poate dovedi intervenirea unei cauze de împiedicare mai

presus de voința părții, de la încetarea căreia se poate solicita repunerea în

termenul prevăzut de lege. S-a dat această interpretare având în vedere caracterul

reparator al legii, venit să apere proprietatea privată, în scopul respectării

art. 6 alin. (1) și art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Totodată,

s-a apreciat că în cauză există și o împrejurare mai presus de voința părții,

respectiv vârsta înaintată a reclamantei și bolile de care suferă, ce au pus-o

în imposibilitate de a se informa corect asupra termenului de depunere a

notificării, până la data formulării cererii, respectiv 26 noiembrie 2003.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PITEȘTI .

Criticile au vizat faptul că în mod greșit s-a considerat că sunt îndeplinite

cerințele art. 103 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba despre un act de

procedură sau cale de atac; că legea a fost greșit aplicată câtă vreme termenele

de decădere nu sunt susceptibile de repunere în termen și că greșit s-a

considerat că vârsta înaintată a reclamantei și starea sa de sănătate

constituie împrejurări de natură a o fi împiedicat să se informeze cu privire

la demersurile legale necesare a fi îndeplinite în cursul anului 2001, cu

prelungirile ulterioare pentru a se putea bucura de beneficiul acestei legi.

Curtea

de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 1185 A din 4 iunie 2004 a

admis apelul declarat de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PITEȘTI prin Primar împotriva

sentinței nr. 43 din 13 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul Argeș, pe care

a schimbat-o în sensul că a respins cererea reclamantei T.C., de repunere în

termenul de formulare a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a reținut că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001

este un termen de decădere și nu unul de prescripție astfel că nu este

susceptibil de întrerupere ori suspendare și nici de repunere în termen, decât

dacă legea care prevede decăderea înțelege să prevadă și repunerea în termen.

Instanța de apel a statuat că instituția repunerii în termen , prevăzută de

art. 103 C. proc. civ., nu este aplicabilă decât materiei pentru care în mod

excepțional a fost prevăzută, respectiv actelor de procedură la care face

referire Codul de procedură civilă și că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu a

prevăzut posibilitatea repunerii în termen nu se pot extinde dispozițiile Codului

de procedură civilă în materia reglementată de această lege specială, acestea

fiind de strică aplicabilitate.

Împotriva

acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta T.C. care, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel în

mod eronat a apreciat că termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001

este un termen de decădere care nu este susceptibil de întrerupere, suspendare

sau repunere în termen, natura juridică a acestui termen fiind aceea a unui

termen de prescripție special, prevăzut de o lege specială. Reclamanta a

susținut că dispozițiile alin. (5) al art. 21 din lege prevăd ca sancțiune a

nerespectării termenului de 6 luni (prelungit ulterior) pentru trimiterea

notificării, pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent și, drept urmare, împlinirea termenului de

depunere a notificării are ca efect stingerea numai a dreptului la acțiune în

sens material, de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent și nu stinge dreptul subiectiv de restituire conform dispozițiilor

art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001. Recurenta-reclamanta a mai

susținut că, întrucât stingerea dreptului la acțiune este efectul prescripției extinctive

natura juridică a termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

este aceea a unui termen de prescripție, fiind aplicabilă instituția repunerii

în termen prevăzută de Decretul nr. 167/1958. În consecință, a solicitat

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la Curtea de Apel Pitești.

Recursul

este nefondat pentru considerentele care succed.

Obiectul

de reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se

acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste

sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra

rechizițiilor și nerestituite [art. 1 alin. (1)], consacrând principiul

restituirii în natură al acestora.

Art. 21 al legii prevede la alin. (1) că persoana

îndreptățită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a

prezentei legi (termen așa cum a fost modificat prin art. unic din O.U.G.

109/2001 și prin art. unic din O.U.G. nr. 145/2001) persoana juridică

deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, în cazul în care

sunt solicitate mai multe imobile, urmând a se face câte o notificare pentru

fiecare imobil

iar alin. (4) și alin. (5) ale aceluiași articol prevăd că notificarea

înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice

sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost

adresată altei unități decât cea care deține imobilul iar

nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea

notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

În dreptul substanțial, conceptul de decădere evocă intervalul

înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat de lege să-l

exercite într-un anumit mod (în anumite condiții) sub sancțiunea stingerii. Decăderea

constituie o sancțiune care constă deci în pierderea dreptului de a exercita

anumite acte sau de a valorifica anumite drepturi subiective în privința

cărora, prin anumite dispoziții legale imperative, s-a stabilit, pentru titular,

obligația de a le valorifica într-un anumit mod și într-un anumit termen, iar

acesta nu a îndeplinit obligația respectivă.

Deși nu este reglementată ca atare în legislația

civilă, ideea de decădere este deci presupusă ori de câte ori legea stabilește

un termen pentru exercitarea unui drept subiectiv, condițiile decăderii fiind:

existența unui termen imperativ care să impună obligația exercitării dreptului

înlăuntrul său, neexercitarea dreptului înăuntrul termenului prevăzut de lege

și inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii.

Decăderea ca sancțiune procedurală nu trebuie

confundată cu prescripția chiar dacă asemănările dintre cele două sancțiuni pot

conduce la o identificare a acestora, mai ales datorită faptului că ambele

determină stingerea unor drepturi ca urmare a transgresării unor termene

prevăzute de lege. Elementul distinctiv esențial dintre cele două sancțiuni

procedurale îl constituie obiectul diferit al prescripției și decăderii.

Astfel, în timp ce prescripția mărginește în timp doar exercițiul inițial al

acțiunii civile, stingând numai dreptul la acțiune (în sens material), decăderea

stinge însuși dreptul subiectiv.

O deosebire importantă între prescripție și decădere

vizează și natura termenelor înăuntrul cărora trebuie exercitate anumite

drepturi sau facultăți procedurale, fiind de remarcat că termenele de

prescripție sunt susceptibile de întrerupere și suspendare în condițiile

limitativ determinate în Decretul nr. 167/1958, în timp ce termenele de

decădere nu pot fi, în principiu, suspendate și nici întrerupte.

Din interpretarea dispozițiilor cuprinse în art. 21

din Legea nr. 10/2001 care prevăd, la alin. (5) că nerespectarea termenului de

12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent , rezultă

că termenul în care reclamanta putea să formuleze notificarea este un termen de

decădere, prevăzut de o normă imperativă, de la care nu se poate abate nici

chiar cu autorizarea instanței.

Acest text de lege nu instituie un drept la acțiune

pentru ocrotirea unui drept subiectiv ce a fost încălcat, ci instituie

posibilitatea materializării unui drept a cărei existență este recunoscută

numai virtual.

Fiind stabilită natura juridică a termenului de 12

luni prevăzut de art. 21 din legea Legea nr. 10/2001, ca termen de decădere,

rezultă de aici că nu sunt aplicabile dispozițiunile legale privind repunerea

în termen, întrerupere sau suspendarea lui.

În speță, reclamanta nu a formulat notificarea

prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului său la măsuri

reparatorii în termenul defipt de această lege specială, așa încât prima

instanță trebuia să constate stins dreptul său și inaplicabile dispozițiunile

legale privind repunerea în termen, astfel cum în mod corect a statuat, prin decizia

atacată, instanța de apel, care legal, a constatat totodată că dispozițiile art.

103 C. proc. civ. nu sunt incidente în materia reglementată de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere temeiurile arătate recursul urmează a

fi respins ca nefondat cu consecința menținerii deciziei atacate ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat

de T.C. împotriva deciziei nr. 1185 A din 4 iunie 2004 pronunțată de Curtea de

Apel Pitești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 ianuarie 2006.