ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8/2006

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 43 din 13 februarie 2004, Tribunalul Argeș a admis cererea formulată de reclamanta T.C. în contradictoriu cu PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PITEȘTI și a dispus repunerea acesteia în termenul de formulare a notificării prevăzute de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a motivat că termenul prevăzut de acest text a fost de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii pentru ca, apoi să fie prelungit cu câte 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001 și, respectiv O.U.G. nr. 145/2001 și că nerespectarea acestui termen este sancționată de dispozițiile alin. (5) al articolului, cu pierderea dreptului de a se mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a constatat astfel că termenul este unul de decădere, fiind aplicabile dispozițiile alin. (2) al art. 103 C. proc. civ., în sensul că în cauză se poate dovedi intervenirea unei cauze de împiedicare mai presus de voința părții, de la încetarea căreia se poate solicita repunerea în termenul prevăzut de lege. S-a dat această interpretare având în vedere caracterul reparator al legii, venit să apere proprietatea privată, în scopul respectării art. 6 alin. (1) și art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, s-a apreciat că în cauză există și o împrejurare mai presus de voința părții, respectiv vârsta înaintată a reclamantei și bolile de care suferă, ce au pus-o în imposibilitate de a se informa corect asupra termenului de depunere a notificării, până la data formulării cererii, respectiv 26 noiembrie 2003. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PITEȘTI . Criticile au vizat faptul că în mod greșit s-a considerat că sunt îndeplinite cerințele art. 103 C. proc.

civ., în cauză nefiind vorba despre un act de procedură sau cale de atac; că legea a fost greșit aplicată câtă vreme termenele de decădere nu sunt susceptibile de repunere în termen și că greșit s-a considerat că vârsta înaintată a reclamantei și starea sa de sănătate constituie împrejurări de natură a o fi împiedicat să se informeze cu privire la demersurile legale necesare a fi îndeplinite în cursul anului 2001, cu prelungirile ulterioare pentru a se putea bucura de beneficiul acestei legi. Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 1185 A din 4 iunie 2004 a admis apelul declarat de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PITEȘTI prin Primar împotriva sentinței nr. 43 din 13 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul Argeș, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea reclamantei T.C., de repunere în termenul de formulare a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere și nu unul de prescripție astfel că nu este susceptibil de întrerupere ori suspendare și nici de repunere în termen, decât dacă legea care prevede decăderea înțelege să prevadă și repunerea în termen. Instanța de apel a statuat că instituția repunerii în termen , prevăzută de art. 103 C. proc. civ., nu este aplicabilă decât materiei pentru care în mod excepțional a fost prevăzută, respectiv actelor de procedură la care face referire Codul de procedură civilă și că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut posibilitatea repunerii în termen nu se pot extinde dispozițiile Codului de procedură civilă în materia reglementată de această lege specială, acestea fiind de strică aplicabilitate.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta T.C. care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel în mod eronat a apreciat că termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 este un termen de decădere care nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, natura juridică a acestui termen fiind aceea a unui termen de prescripție special, prevăzut de o lege specială.

Reclamanta a susținut că dispozițiile alin. (5) al art. 21 din lege prevăd ca sancțiune a nerespectării termenului de 6 luni (prelungit ulterior) pentru trimiterea notificării, pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent și, drept urmare, împlinirea termenului de depunere a notificării are ca efect stingerea numai a dreptului la acțiune în sens material, de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent și nu stinge dreptul subiectiv de restituire conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001. Recurenta-reclamanta a mai susținut că, întrucât stingerea dreptului la acțiune este efectul prescripției extinctive natura juridică a termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este aceea a unui termen de prescripție, fiind aplicabilă instituția repunerii în termen prevăzută de Decretul nr. 167/1958.

În consecință, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești. Recursul este nefondat pentru considerentele care succed. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite [art. 1 alin. (1)], consacrând principiul restituirii în natură al acestora. Art. 21 al legii prevede la alin. (1) că persoana îndreptățită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (termen așa cum a fost modificat prin art. unic din O.U.G.

109/2001 și prin art. unic din O.U.G. nr. 145/2001) persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, urmând a se face câte o notificare pentru fiecare imobil iar alin. (4) și alin. (5) ale aceluiași articol prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul iar nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

În dreptul substanțial, conceptul de decădere evocă intervalul înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat de lege să-l exercite într-un anumit mod (în anumite condiții) sub sancțiunea stingerii. Decăderea constituie o sancțiune care constă deci în pierderea dreptului de a exercita anumite acte sau de a valorifica anumite drepturi subiective în privința cărora, prin anumite dispoziții legale imperative, s-a stabilit, pentru titular, obligația de a le valorifica într-un anumit mod și într-un anumit termen, iar acesta nu a îndeplinit obligația respectivă.

Deși nu este reglementată ca atare în legislația civilă, ideea de decădere este deci presupusă ori de câte ori legea stabilește un termen pentru exercitarea unui drept subiectiv, condițiile decăderii fiind: existența unui termen imperativ care să impună obligația exercitării dreptului înlăuntrul său, neexercitarea dreptului înăuntrul termenului prevăzut de lege și inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii. Decăderea ca sancțiune procedurală nu trebuie confundată cu prescripția chiar dacă asemănările dintre cele două sancțiuni pot conduce la o identificare a acestora, mai ales datorită faptului că ambele determină stingerea unor drepturi ca urmare a transgresării unor termene prevăzute de lege.

Elementul distinctiv esențial dintre cele două sancțiuni procedurale îl constituie obiectul diferit al prescripției și decăderii. Astfel, în timp ce prescripția mărginește în timp doar exercițiul inițial al acțiunii civile, stingând numai dreptul la acțiune (în sens material), decăderea stinge însuși dreptul subiectiv. O deosebire importantă între prescripție și decădere vizează și natura termenelor înăuntrul cărora trebuie exercitate anumite drepturi sau facultăți procedurale, fiind de remarcat că termenele de prescripție sunt susceptibile de întrerupere și suspendare în condițiile limitativ determinate în Decretul nr. 167/1958, în timp ce termenele de decădere nu pot fi, în principiu, suspendate și nici întrerupte.

Din interpretarea dispozițiilor cuprinse în art. 21 din Legea nr. 10/2001 care prevăd, la alin. (5) că nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent , rezultă că termenul în care reclamanta putea să formuleze notificarea este un termen de decădere, prevăzut de o normă imperativă, de la care nu se poate abate nici chiar cu autorizarea instanței. Acest text de lege nu instituie un drept la acțiune pentru ocrotirea unui drept subiectiv ce a fost încălcat, ci instituie posibilitatea materializării unui drept a cărei existență este recunoscută numai virtual. Fiind stabilită natura juridică a termenului de 12 luni prevăzut de art. 21 din legea Legea nr. 10/2001, ca termen de decădere, rezultă de aici că nu sunt aplicabile dispozițiunile legale privind repunerea în termen, întrerupere sau suspendarea lui.

În speță, reclamanta nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului său la măsuri reparatorii în termenul defipt de această lege specială, așa încât prima instanță trebuia să constate stins dreptul său și inaplicabile dispozițiunile legale privind repunerea în termen, astfel cum în mod corect a statuat, prin decizia atacată, instanța de apel, care legal, a constatat totodată că dispozițiile art. 103 C. proc. civ. nu sunt incidente în materia reglementată de Legea nr. 10/2001. Având în vedere temeiurile arătate recursul urmează a fi respins ca nefondat cu consecința menținerii deciziei atacate ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de T.C. împotriva deciziei nr. 1185 A din 4 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 ianuarie 2006.