ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7517/2006
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7517/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
La data de 26 noiembrie 2003
reclamanții T.C.I., S.C.I., A.I.V. au chemat în judecată Prefectura Județului
Caraș-Severin, Primăria comunei Zorlențu Mare, Consiliul Local Zorlențu Mare și
D.G.F.P. Caraș-Severin Reșița, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța să se
dispună anularea dispoziției nr. 45 din 18 octombrie 2003 emisă de Primarul
comunei Zorlențu Mare și menținerea dispoziției nr.32 din 6 septembrie 2002,
emisă de același pârât prin care s-a stabilit dreptul acestora la despăgubiri
bănești, în sumă de 2.600.000.000 lei, pentru imobilul situat în comuna
Zorlențu Mare, înscris în C.F., identificat prin nr.top 71-72 trecut în
proprietatea statului prin sentința penală nr. 37/1953 a Tribunalului Militar
Teritorial Timișoara.
În motivarea acțiunii, reclamanții
au arătat că la data de 7 august 2001, au notificat Primăria comunei Zorlențu
Mare, în vederea acordării de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în
comuna Zorlențu Mare, înscris în C.F., nr. top 71-72, preluat abuziv de Statul
Român, în baza sentinței penale nr. 37 din 30 ianuarie 1953 a Tribunalului
Militar Teritorial Timișoara.
Pentru imobilul în litigiu, prin
dispoziția nr. 32 din 6 septembrie 2002 emisă de Primarul comunei Zorlențu Mare
s-a stabilit că aceștia sunt îndreptățiți la despăgubiri bănești, în sumă de
2.600.000.000 lei.
În urma apariției Normelor
metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, a fost anulată dispoziția nr. 32
din 6 septembrie 2002 fiind emisă o altă dispoziție, nr. 45 din 18 octombrie
2003, notificatorilor fiindu-le acordate măsuri reparatorii în echivalent în
limita sumei de 2.600 milioane.
Prin sentința civilă nr. 1488 din 4
mai 2004 a Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, a fost admisă cererea
reclamanților, a fost anulată dispoziția nr. 45 din 18 octombrie 2003 emisă de
Primăria comunei Zorlențu Mare și a menținut dispoziția nr.32 din 6 septembrie
2002, constând în dreptul reclamanților la despăgubiri bănești în sumă de
2.600.000.000 lei, evaluate prin expertiză, pentru imobilul situat în comuna
Zorlențu Mare, înscris în C.F. comuna Zorlențu Mare, nr. top 71-72, trecut în
proprietatea statului prin sentința penală nr. 37/1953 a Tribunalului Militar
Teritorial Timișoara.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
fond, a reținut, în esență, că în situația locuințelor ce nu pot fi restituite
în natură, deținătorul imobilului va putea fi obligat la plata unei sume de
bani, evaluată în condițiile art. 30-40 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat apel Primarul și Primăria comunei Zorlențu Mare, criticând-o ca
nelegală și netemeinică, întrucât în urma apariției Normelor metodologice de
aplicare a Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că, pentru imobilele demolate, nu se
acordă despăgubiri bănești, ci numai măsuri reparatorii prin echivalent.
Curtea de Apel Timișoara, secția
civilă, prin decizia nr. 2690 din 30 noiembrie 2004, a admis apelul declarat de
Primarul comunei Zorlențu Mare și Primăria comunei Zorlențu Mare, a schimbat în
tot sentința și a respins cererea reclamanților.
Pentru a decide astfel, instanța de
apel, a reținut, că în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 10
alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu pot beneficia decât de măsuri
reparatorii în echivalent.
Împotriva acestei decizii, reclamanții
T.C.I., S.C.I., A.I.V., C.M.E., A.N.E. și A.E., au declarat recurs, întemeiat
pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ..
În dezvoltarea motivelor de recurs,
reclamanții-recurenți au susținut, în esență, următoarele:
Inițial, intimata Primăria comunei
Zorlențu Mare a dispus restituirea imobilului prin echivalent, sub forma unor
despăgubiri, în baza art. 24 alin. (2) și art. 36 din Legea nr. 10/2001, pentru
care a emis dispoziția nr. 32 din 6 septembrie 2002.
Or, nu este posibil, ca intimata,
după ce emite o dispoziție cu respectarea opțiunii solicitanților, să revină
tot ea, încălcându-și propria dispoziție emisă în baza legii și să emită o nouă
dispoziție ce încalcă opțiunea acestora.
Au mai susținut că dispoziția
primarului putea fi anulată numai de instanța de judecată, singura competentă
să facă acest lucru, și nu printr-o nouă dispoziție emisă de același primar.
Dispoziția nr. 32 din 6 septembrie
2002 a fost emisă în baza Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice aprobate
prin H.G. nr. 614/2001, astfel că este neconstituțional să fie anulată după un
an și o lună ca urmare a apariției altor norme metodologice, legea neputându-se
aplica retroactiv. Au mai susținut recurenții, că textele de lege, în baza
cărora instanța de apel și-a fundamentat soluția nu sunt incidente în litigiul
de față, astfel că în mod greșit le-a fost respinsă acțiunea.
Recurenții au invocat și art.1 din
Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul este nefondat pentru
considerentele ce succed:
Prin notificarea formulată la data
de 7 august 2001, recurenții au solicitat despăgubiri bănești pentru imobilul
situat în comuna Zorlențu Mare, identificat prin nr. top 71-72.
Prin dispoziția nr. 32 din 6
septembrie 2002, Primarul comunei Zorlențu Mare a dispus acordarea de
despăgubiri bănești în sumă de 2,6 miliarde lei, dispoziția nefiind atacată în
justiție, a fost înaintată Prefecturii.
Ulterior, același primar, prin
dispoziția nr. 45 din 18 octombrie 2003, abrogă dispoziția anterioară și acordă
reclamanților, la aceeași valoare de 2,6 miliarde lei, titluri de valoare
nominală sau acțiuni.
Reclamanții, în raport cu noua
dispoziție au solicitat anularea în parte a acesteia, în sensul de a le fi
acordate despăgubiri bănești.
Tribunalul Caraș-Severin, în mod
corect a dispus anularea dispoziției nr. 45 din 18 octombrie 2003, însă cu o
motivare necorespunzătoare legată de fondul pricinii.
Trebuia să observe că primarul nu
putea legal să anuleze propria sa dispoziție.
Sub acest aspect critica
recurenților este întemeiată, însă în planul efectelor juridice nu s-ar produce
nici o consecință, astfel că admiterea recursului ar fi un exces de formalism.
Nici cea de-a doua critică, vizând
incidența textelor de lege, în baza cărora instanța de apel și-a fundamentat
soluția nu poate fi primită.
Indiferent de legalitatea sau
nelegalitatea tipului de măsuri reparatorii avute în vedere de instanțe
(despăgubiri bănești, titluri de valoare sau acțiuni) determinantă este noua
procedură administrativă pentru acordarea despăgubirilor, prevăzută de Legea
nr. 247/2005.
Cum dispozițiile acestui act
normativ sunt de imediată aplicare, despăgubirile vor fi acordate în condițiile
Titlului VII al Legii nr. 247/2005, legea veche rămânând fără aplicare.
Ca urmare, în temeiul art. 312 alin.
(1) C. proc. civ., se impune respingerea recursului declarat de reclamanți
împotriva deciziei civile nr. 2690 din 30 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea
de Apel Timișoara, secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de T.C.I., S.C.I.,
A.I.V., C.M.E., A.N.E. și A.E. împotriva deciziei nr. 2690 din 30 noiembrie
2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 28 septembrie 2006.