ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7699/2006

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 1993 din 17 martie 2005,

reclamanta D.M. a solicitat în contradictoriu cu Prefectura județului

Dâmbovița, anularea dispoziției emise la 11 noiembrie 2004 prin care i-a fost

respinsă notificarea formulată în condițiile Legii nr. 10/2001 și pe cale de

consecință, să se constate că este îndreptățită la despăgubiri bănești pentru

imobilul din Târgoviște, compus din 4 camere, un coridor și un antreu, preluat

în mod abuziv de către stat în anul 1979, fără nici un fel de titlu, ulterior

demolat.

Prin sentința nr. 877 din 15

septembrie 2005 Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a admis contestația, a

anulat dispoziția pronunțată la 11 noiembrie 2004 de Prefectura Dâmbovița și a

constatat că petiționara este îndreptățită la despăgubiri bănești pentru

imobilul menționat.

În motivarea soluției s-a reținut că

imobilul a cărui restituire prin echivalent s-a cerut, compus din parter și

etaj, a fost demolat în anul 1979 de către autoritățile locale, care l-au

preluat fără nici un titlu și fără plata vreunei despăgubiri.

Împotriva sentinței a declarat apel

Prefectura județului Dâmbovița (instituția Prefectului) care a susținut

netemeinicia contestației, în condițiile în care din actele anexate nu a

rezultat dovada preluării și demolării imobilului de către stat.

De asemenea, s-a susținut că în

cauză nu s-a procedat la emiterea unei dispoziții, constatându-se numai

lucrările comisiei (privind aplicarea Legii nr. 10/2001), iar nu o dispoziție

în sensul legii.

S-a susținut și că în contextul

noilor modificări legislative se impune suspendarea cauzei până la soluționarea

notificării pe cale administrativă, situație în care contestatoarea are

posibilitatea depunerii de noi înscrisuri.

Prin decizia nr. 4 din 10 ianuarie

2006 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei s-a

reținut că intimata reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului în privința căruia s-au pretins despăgubiri: din raportul de

expertiză a rezultat data la care a fost edificată construcția de către autorii

reclamantei; actele depuse la dosar au demonstrat că până în anul 1979 s-a

plătit impozit asupra bunului de către tatăl reclamantei; martorul audiat în

cauză a prezentat în mod detaliat atât structura imobilului, cât și anul

demolării acestuia.

Susținerea în sensul că

procesul-verbal depus la dosar nu ar avea valoarea unei dispoziții în sensul

Legii nr. 10/2001 a fost apreciată ca neîntemeiată, în condițiile în care

cuprinsul acestuia poate fi asimilat unei asemenea dispoziții. Astfel, din conținutul

procesului-verbal rezultă, relativ la notificarea contestatoarei, că propunerea

este de respingere, întrucât nu s-a făcut dovada preluării și demolării

imobilului de către stat.

Solicitarea apelantei în sensul

suspendării judecării cauzei a fost găsită neîntemeiată, în condițiile în care

nu sunt îndeplinite cerințele textelor de lege care reglementează instituția

suspendării.

Această decizie a fost atacată cu

recurs de către Instituția Prefectului, județul Dâmbovița, care a formulat

critici sub următoarele aspecte:

- Referirea instanței la anularea

dispoziției emise de Prefectura Dâmbovița trebuie considerată ca fiind greșită,

având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2004, potrivit

cărora „sediul instituției Prefectului este denumit Prefectură”, astfel încât

trebuie înțeles că aprecierea instanței vizează instituția prefectului denumită

astfel prin actul normativ adoptat cu 1 an înainte de înregistrarea cauzei.

- Așa-numita dispoziție care a făcut

obiectul contestației lipsește; comisia constituită la nivelul prefecturii

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 a alcătuit de fapt, un proces-verbal în care

a consemnat soluția cu privire la mai multe notificări.

De altfel, pe parcursul desfășurării

judecății au fost adoptate acte normative noi, care au adus modificări în ce

privește competența de soluționare a notificărilor formulate în baza Legii nr.

10/2001.

Astfel, Legea nr. 247/2005 a abrogat

dispozițiile art. 34-40 din Legea nr. 10/2001, care stabileau competența de

rezolvare a notificărilor de către prefectură; în plus, potrivit H.G. nr.

1095/2005, notificările neanalizate sau respinse de către prefectură se

înaintează primăriilor sau instituțiilor competente a le soluționa.

Or, în temeiul acestor prevederi,

recurenta a procedat la predarea notificărilor aflate în această situație,

inclusiv a celei expediate de către intimata-reclamantă (predată Primăriei

Municipiului Târgoviște conform procesului-verbal nr. 22633 din 11 noiembrie

2005).

Ca atare, chiar dacă hotărârea

pronunțată este opozabilă recurentei, ea rămâne lipsită de efecte, câtă vreme

aceasta nu mai are competența în soluționare.

De aceea, soluția care s-ar impune

ar fi de respingere a cererii ca inadmisibilă, întrucât menținerea soluției ar

însemna posibilitatea reclamantei să conteste modul de soluționare a aceleiași

notificări pe două căi diferite.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata D.M. a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data introducerii și

soluționării cererii; că, deși art. 34-40 din Legea nr. 10/2001 au fost

abrogate prin art. 33 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, aceasta nu are nici

o relevanță cu privire la soluția adoptată.

Examinând criticile recurentei,

Curtea constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele

considerente:

- Împrejurarea că desfășurarea

judecății, ca și pronunțarea hotărârii au avut loc în contradictoriu cu

Prefectura județului Dâmbovița s-a datorat cadrului procesual, justificat de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, în reglementarea existentă la data expedierii

notificării și la data formulării contestației.

Astfel, în sensul dispozițiilor

inițiale ale Legii nr. 10/2001, prefectura era considerată entitate competentă

cu soluționarea notificărilor prin care se solicitau despăgubiri bănești (art.

36-40).

Faptul că printr-o lege ulterioară

(nr. 340/2004) este reglementată prefectura ca „sediu al instituției

prefectului” nu poate să conducă, din punct de vedere al aplicării legii în

timp, la negarea activității unei norme care stabilea în sarcina prefecturii

obligația emiterii unor dispoziții (decizii) care apoi, să poată fi cenzurate

prin intermediul acțiunii la justiție;

- Critica referitoare la absența

dispoziției, ca act ce trebuia să fie emis în cadrul procedurii prealabile este

de asemenea, neîntemeiată.

Legea nr. 10/2001 nu stabilește prin

normele sale, forma sau conținutul dispoziției, dar rezultă din economia

actului normativ, că ea trebuie să cuprindă răspunsul la solicitarea celui care

se consideră persoană îndreptățită, de a i se restitui, în natură sau prin

echivalent, imobilul preluat de stat în mod abuziv.

Or, procesul-verbal întocmit de

recurentă (respectiv, de comisia constituită în cadrul prefecturii în legătură

cu aplicarea Legii nr. 10/2001), conține tocmai răspunsul la notificare

(apreciindu-se în sensul imposibilității restituirii, pentru nedovedirea

dreptului de proprietate și a preluării abuzive a bunului de către stat).

Din acest punct de vedere, instanța

a procedat corect atunci când a asimilat procesul-verbal unei dispoziții

întocmite pe baza Legii nr. 10/2001 și posibil de cenzurat prin intermediul

căii de atac reglementate de acest act normativ;

- Faptul că pe parcursul

desfășurării judecății au intervenit modificări legislative, care elimină

competența prefecturii în soluționarea notificărilor, nu poate avea consecințe

retroactive și nu este de natură să înlăture, astfel cum pretinde recurenta,

relativitatea efectelor hotărârii judecătorești față de aceasta.

Împrejurarea că s-a procedat la

predarea notificării către primărie, conform noilor dispoziții ale Legii nr.

247/2005, nu lipsește de efecte verificarea jurisdicțională realizată deja, în

cadrul căreia s-a stabilit că reclamanta este persoană îndreptățită și că are

dreptul la despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de către stat și ulterior

demolat.

Dimpotrivă, efectul pozitiv al

hotărârii, în sensul că ceea ce s-a tranșat deja jurisdicțional reprezintă realitatea

raportului de drept adus în fața instanței, se va impune noii entități căreia

i-a fost predată notificarea.

Pentru toate aceste considerente,

aspectele de nelegalitate invocate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând

să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Instituția Prefectului județului Dâmbovița împotriva deciziei civile nr. 4 din

10 ianuarie 2006 a Curții de Apel Ploiești, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 2 octombrie 2006.