ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9519/2006

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată la 9 mai 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercitării dreptului pârâtului R.A. la libera circulație în Statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani, invocând incidența art. 39 și art. 52 din Lege nr. 248/2005. În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 9 martie 2006 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin Legea nr. 45/1997 și, în consecință, față de această situație de fapt se impune ca instanța să dispună restrângerea dreptului pârâtului la libera circulație în statele membre ale Uniunii Europene, în conformitate cu dispozițiile legale menționate.

Prin sentința civilă nr. 603 din 7 iulie 2006 Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins cererea. În motivarea hotărârii instanța a reținut că într-adevăr pârâtul a fost returnat din Spania la data de 9 martie 2006 însă, ulterior, acesta a dobândit autorizație de rezidență și de muncă în Spania iar la data de 7 septembrie 2005 a formulat cerere de înscriere la asigurările sociale în această țară, împrejurare față de care nu se mai justifică aplicarea măsurii sancționatorii solicitată de reclamantă. Prin decizia civilă nr. 242/A din 16 august 2006 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că măsura restrângerii dreptului la libera circulație nu se aplică în mod obligatoriu persoanelor care au fost returnate din alte state cu care România a încheiat tratat de readmisie ci în funcție de circumstanțele cauzei.

Așa fiind, cum pârâtul a inițiat formalitățile necesare pentru obținerea autorizației de rezidență și de muncă pe teritoriul Spaniei și cum subdelegația Guvernului Granada a propus acordarea unei astfel de autorizații la data de 9 martie 2006, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță, constatând existența indiciilor cu privire la dobândirea unui statut legal de către pârât în țara în care a locuit până la momentul readmisiei, a respins cererea dedusă judecății. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta reiterează situația de fapt care a determinat solicitarea sa de a se restrânge pârâtului dreptul la libera circulație și invocă o greșită interpretare de către instanțe a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2006, apreciind că este suficient să fie îndeplinită condiția impusă de legiuitor, anume să se fi dispus returnarea unui cetățean român de către un alt stat în baza unui acord de readmisie, pentru ca instanțele să dispună în mod obligatoriu sancțiunea restrângerii dreptului acestuia la libera circulație, autoritățile române neputând cenzura în vreun fel măsura dispusă de autoritățile străine.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 38 din Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă de instanțele judecătorești pe o perioadă de 3 ani în condițiile și cu privire la categoriile de persoane prevăzute la pct. a și b. Astfel cum rezultă din redactarea normei de drept mai sus arătată măsura sancționatorie a restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a unei persoane, inclusiv a celei care a fost returnată în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un alt stat [art. 38 lit. a)], nu se aplică de instanțele judecătorești în mod obligatoriu, astfel cum în mod greșit susține recurenta ci facultativ, în raport de circumstanțele de fapt ale cazului dedus judecății.

Așa fiind, critica prin care recurenta invocă o greșită aplicare de către instanțele de fond a dispoziției legale menționată, în sensul obligativității aplicării măsurii sancționatorii, justificată doar pentru considerentul că pârâtul fusese returnat din Spania, pentru motivele de drept mai sus arătate nu poate fi primită. În acest context al analizei este de observat și faptul că instanțele de fond, prin considerentele hotărârilor adoptate, au arătat doar împrejurările de fapt pentru care au apreciat că măsura sancționatorie cerută de reclamantă nu se justifică a fi aplicată pârâtului, fără însă să analizeze ori să conchidă în vreun mod cu privire la legalitatea ori justețea măsurii de returnare a pârâtului în România dispusă de autoritatea străină, astfel cum greșit susține recurenta.

În concluzie, cum instanțele de fond au interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 în adoptarea hotărârilor pronunțate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de pașapoarte împotriva decizie nr. 242/A din 16 august 2006 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2006.