ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9519/2006

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea

înregistrată la 9 mai 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

București a cerut restrângerea exercitării dreptului pârâtului R.A. la libera

circulație în Statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani,

invocând incidența art. 39 și art. 52 din Lege nr. 248/2005.

În motivarea cererii reclamanta a

arătat că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 9 martie 2006 în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, aprobat prin Legea

nr. 45/1997 și, în consecință, față de această situație de fapt se impune ca

instanța să dispună restrângerea dreptului pârâtului la libera circulație în

statele membre ale Uniunii Europene, în conformitate cu dispozițiile legale

menționate.

Prin sentința civilă nr. 603 din 7

iulie 2006 Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins cererea.

În motivarea hotărârii instanța a

reținut că într-adevăr pârâtul a fost returnat din Spania la data de 9 martie

2006 însă, ulterior, acesta a dobândit autorizație de rezidență și de muncă în

Spania iar la data de 7 septembrie 2005 a formulat cerere de înscriere la

asigurările sociale în această țară, împrejurare față de care nu se mai

justifică aplicarea măsurii sancționatorii solicitată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 242/A din 16

august 2006 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că măsura restrângerii dreptului la libera circulație nu se aplică în

mod obligatoriu persoanelor care au fost returnate din alte state cu care

România a încheiat tratat de readmisie ci în funcție de circumstanțele cauzei.

Așa fiind, cum pârâtul a inițiat

formalitățile necesare pentru obținerea autorizației de rezidență și de muncă

pe teritoriul Spaniei și cum subdelegația Guvernului Granada a propus acordarea

unei astfel de autorizații la data de 9 martie 2006, instanța de apel a

apreciat că în mod corect prima instanță, constatând existența indiciilor cu

privire la dobândirea unui statut legal de către pârât în țara în care a locuit

până la momentul readmisiei, a respins cererea dedusă judecății.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, invocând incidența art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta

reiterează situația de fapt care a determinat solicitarea sa de a se restrânge

pârâtului dreptul la libera circulație și invocă o greșită interpretare de

către instanțe a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea

nr. 248/2006, apreciind că este suficient să fie îndeplinită condiția impusă de

legiuitor, anume să se fi dispus returnarea unui cetățean român de către un alt

stat în baza unui acord de readmisie, pentru ca instanțele să dispună în mod

obligatoriu sancțiunea restrângerii dreptului acestuia la libera circulație,

autoritățile române neputând cenzura în vreun fel măsura dispusă de

autoritățile străine.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 38 din Legea

nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă de instanțele

judecătorești pe o perioadă de 3 ani în condițiile și cu privire la categoriile

de persoane prevăzute la pct. a și b.

Astfel cum rezultă din redactarea

normei de drept mai sus arătată măsura sancționatorie a restrângerii

exercitării dreptului la libera circulație în străinătate a unei persoane,

inclusiv a celei care a fost returnată în baza unui acord de readmisie încheiat

între România și un alt stat [art. 38 lit. a)], nu se aplică de instanțele

judecătorești în mod obligatoriu, astfel cum în mod greșit susține recurenta ci

facultativ, în raport de circumstanțele de fapt ale cazului dedus judecății.

Așa fiind, critica prin care

recurenta invocă o greșită aplicare de către instanțele de fond a dispoziției

legale menționată, în sensul obligativității aplicării măsurii sancționatorii,

justificată doar pentru considerentul că pârâtul fusese returnat din Spania,

pentru motivele de drept mai sus arătate nu poate fi primită.

În acest context al analizei este de

observat și faptul că instanțele de fond, prin considerentele hotărârilor adoptate,

au arătat doar împrejurările de fapt pentru care au apreciat că măsura

sancționatorie cerută de reclamantă nu se justifică a fi aplicată pârâtului,

fără însă să analizeze ori să conchidă în vreun mod cu privire la legalitatea

ori justețea măsurii de returnare a pârâtului în România dispusă de autoritatea

străină, astfel cum greșit susține recurenta.

În concluzie, cum instanțele de fond

au interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 în

adoptarea hotărârilor pronunțate, Înalta Curte urmează a constata că recursul

dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de pașapoarte împotriva decizie nr.

242/A din 16 august 2006 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie

2006.