ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 802/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Curții de Apel București, reclamanta B.G. a chemat în judecată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii, pentru ca instanța să dispună obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să-i comunice rezultatul interviului la care a participat și obligarea Consiliului Superior al Magistraturii să dispună validarea rezultatului și să propună numirea în funcția de procuror. În motivarea cererii a arătat faptul că în anul 2002 a depus o cerere pentru numirea în funcția de procuror, iar la data de 17 august 2004 a fost invitată la un interviu în legătură cu această solicitare.

La data de 2 decembrie 2004 a formulat o cerere prin care a solicitat comunicarea situației privind cererea de numire în funcția de procuror și rezultatul interviului la care a participat, cerere la care nu a primit nici un răspuns. Prin sentința civilă nr. 1010 din 27 mai 2005, a Curții de Apel București, a fost admisă în parte acțiunea formulată, în sensul că a fost obligat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să comunice reclamantei, rezultatul interviului la care a participat. Pentru a ajunge la o asemenea hotărâre, instanța de fond a reținut faptul că pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a comunicat petentei, rezultatul interviului la care a participat, deși reclamanta a solicitat expres acest lucru.

Instanța de fond a respins celălalt capăt al cererii de chemare în judecată privind obligarea Consiliului Superior al Magistraturii, să dispună validarea rezultatului și propunerea de numire în funcție, reținând faptul că această autoritate publică nu a fost sesizată în condițiile prevăzute de lege. Împotriva acestei soluții a declarat recurs, reclamanta, care a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică, întrucât în mod greșit i s-a respins cererea de obligare a Parchetului, să înainteze cererea de numire în magistratură, conform legii în vigoare la acel moment, pentru că interviul a fost organizat și susținut înainte de intrarea în vigoare a noilor dispoziții cu privire la admiterea în magistratură.

Recursul este nefondat. Din verificarea cererii de recurs, rezultă că recurenta-reclamantă este nemulțumită doar cu privire la soluția dată cererii sale împotriva Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta susținând că instanța de fond trebuia să admită și cel de-al doilea capăt al cererii și să oblige acest organ să înainteze la Consiliul Superior al Magistraturii, cererea sa cu propunere de numire în magistratură, potrivit art. 65 din Legea nr. 92/1992, în vigoare la data respectivă.

Într-adevăr, potrivit art. 65 din Legea nr. 92/1992, republicată, în vigoare la data de 17 august 2004, când Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a organizat un interviu, pentru a fi numit judecător la judecătorie sau procuror la parchetul de pe lângă această instanță, candidatul trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 46 și să fi fost declarat reușit la examenul de capacitate prevăzut de lege sau să fi ocupat cel puțin 5 ani, funcția de avocat, jurisconsult, notar, membru al personalului didactic din învățământul superior ori funcție în administrația publică, în aparatul Parlamentului, instituției prezidențiale, Curții Constituționale, Avocatului Poporului, Curții de Conturi sau Consiliului Legislativ.

Instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanta care, în perioada anterioară, exercitase profesia de avocat, a participat la interviul organizat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar această autoritate nu i-a comunicat rezultatul acelui interviu și nici motivele pentru care nu a propus Consiliului Superior al Magistraturii, numirea acesteia în funcția de procuror. În această situație, instanța de fond în mod legal a obligat această autoritate să-i comunice reclamantei, rezultatul interviului organizat la data de 17 august 2004, comunicările făcute fiind ulterioare sesizării instanței de contencios administrativ și contradictorii.

Deci, în raport cu soluția dată primului capăt al cererii, soluția instanței de fond cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere este legală, urmând ca acest aspect să fie rezolvat ulterior, în raport cu împrejurarea dacă recurenta-reclamantă va contesta sau nu, comunicarea respectivă și refuzul de a fi făcut propunerea pretinsă. În concluzie, recursul reclamantei va fi respins, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.G. împotriva sentinței civile nr. 1010 din 27 mai 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2006.