ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3336/2011

Asupra acțiunii de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul Z.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B.T., B.E., A.R.A., P.D.L., prin președinte B.E. și P.D.L. prin vicepreședinte A.V., având ca obiect obligarea primilor trei pârâți de a-și da demisia din funcția publică, respectiv interzicerea partidului politic indicat. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii contenciosului administrativ. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâții P.M.R. și C.D. au invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind judecarea cererii reclamantului, precum și excepția inadmisibilității acțiunii.

În temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește judecarea pe fond a cererii reclamantului, Înalta Curte retine următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 4 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. în orice alte materii date prin lege în competența sa”. Prin urmare, potrivit textului procedural precitat, Înalta Curte, ca regulă, nu are competență materială în soluționarea cauzelor civile ca primă instanță.

Pe de altă parte, reclamantul a înțeles să invoce ca temei de drept al cererii sale prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aspect care atrage incidența dispozițiilor speciale în ceea ce privește stabilirea competenței materiale a instanțelor judecătorești în materia contenciosului administrativ. În acest sens, prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 au stabilit că „ (.) litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorități publice centrale (.) se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel”. Alin. (2) al art. 10 din același act normativ, prevede că împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, se judecă la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dând eficiență principiului disponibilității părții în procesul civil și aplicând, coroborat, dispozițiile procedurale privind competența materială a instanțelor judecătorești, la obiectul cererii de chemare în judecată, la calitatea pârâților, de autoritate publică centrală, precum și la temeiul juridic principal invocat de reclamant, respectiv dispozițiile Legii contenciosului administrativ, care se completează cu cele ale Codul de procedură civilă, rezultă cu evidență că instanța supremă nu are competență materială de a soluționa prezenta cauză în primă instanță, instanța competentă fiind Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 158 alin. (1) raportate la cele ale art. 159 alin. (2) C. proc.

civ. și, constatând că pricina este de competența unei instanțe de alt grad, va admite excepția necompetenței materiale, trimițând cauza la Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, spre competentă soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Trimite cauza având ca obiect acțiunea formulată de reclamantul Z.C. spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2011.