ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7140/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin sentința nr. 131 din 12 martie 2012,

Curtea de Apel Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta G.M. în

contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. București și a admis cererea

de chemare în garanție a M.E.C.T.S., obligând pârâta Universitatea S.H.

București să elibereze reclamantei diploma de licență și a suplimentului de

diplomă, conform examenului de licență susținut și promovat în condițiile

impuse de pârâtă.

Totodată, Curtea de

apel a obligat chematul în garanție M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor

tipizate, constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă pentru

reclamantă.

în cauză

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs M.E.C.T.S. criticând

sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Intimata-pârâtă

Universitatea S.H. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

excepției de necompetență materială, făcând trimitere la

dispozițiile Legii nr. 202/2010 care nu mai permit invocarea

excepției de necompetență materială direct în calea de atac a

recursului.

Cu privire la

dispozițiile art. 159 și 159

1

C. proc. civ., astfel cum a fost

modificat și completat prin Legea nr. 202/2010, invocate de intimata-pârâtă

Universitatea S.H. ca argument în sensul respingerii motivului de recurs

privind necompetența curții de apel de a judeca pricina în primă instanță,

Înalta Curte apreciază că și acestea prezintă, într-adevăr, relevanță în cauză.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul

încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată

că cele două texte legale, anterior citate, nu au fost respectate de către

judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, învestită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență

dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a

verificat dacă este competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent; Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele

legale mai sus indicate, care nu au fost respectate de către prima instanță,

iar pe de altă parte prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează

conflictul de competență între instanțe.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința

atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența

materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va

admite recursul formulat de M.E.C.T.S., pentru considerentele care vor fi

arătate în continuare.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din

cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002,

a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

Universitatea S.H. nu

poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a

învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul

întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o

astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezenta cauză,

sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de

500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și

fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”

Așadar, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și

administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două

criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul

administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice,

respectiv criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Așa fiind, cum

obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o

autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine

secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului

.

Soluția adoptată în

recurs

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul

formulat de M.E.C.T.S. și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa

sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la

Tribunalul Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de M.E.C.T.S. împotriva sentinței civile nr. 131/ CA din 12

martie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Tulcea, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 noiembrie 2013.