ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7141/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin sentința nr. 149 din 5 mai 2012, Curtea

de Apel Iași a admis acțiunea formulată de reclamanta G.M. în

contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. București și a admis cererea

de chemare în garanție a M.E.N., obligând pârâta Universitatea S.H. București

să elibereze reclamantei diploma de licență și a suplimentului de diplomă,

conform examenului de licență susținut și promovat în condițiile impuse de

pârâtă.

Totodată, Curtea de

apel a obligat chematul în garanție M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor

tipizate, constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă pentru

reclamantă.

Recursul exercitat în

cauză

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a declarat recurs M.E.C.T.S.

criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința

atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența

materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va

admite recursul formulat de M.E.C.T.S., pentru considerentele care vor fi

arătate în continuare.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din

cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002,

a fost înființată Universitatea P.A. din București, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației

publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol

de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă)

nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

Universitatea P.A. nu

poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a

învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul

întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea P.A. Iași este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea P.A. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o

astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezenta cauză,

sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel.”

Așadar, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și

administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două

criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul

administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice,

respectiv criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

Așa fiind, cum

obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o

autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine

secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului

.

Soluția adoptată în

recurs

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul

formulat de M.E.C.T.S. și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa

sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la

Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de M.E.C.T.S. împotriva sentinței nr. 149/2012 din 5 mai 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 noiembrie 2013.