ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7141/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7141/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin sentința nr. 149 din 5 mai 2012, Curtea de Apel Iași a admis acțiunea formulată de reclamanta G.M. în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. București și a admis cererea de chemare în garanție a M.E.N., obligând pârâta Universitatea S.H. București să elibereze reclamantei diploma de licență și a suplimentului de diplomă, conform examenului de licență susținut și promovat în condițiile impuse de pârâtă. Totodată, Curtea de apel a obligat chematul în garanție M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă pentru reclamantă.
Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Constanța, a declarat recurs M.E.C.T.S. criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul formulat de M.E.C.T.S., pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.
Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea P.A. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.
Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. Universitatea P.A. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea P.A. Iași este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea P.A.
nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.
În prezenta cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Așadar, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. Așa fiind, cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului . Soluția adoptată în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc.
civ., va admite recursul formulat de M.E.C.T.S. și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de M.E.C.T.S. împotriva sentinței nr. 149/2012 din 5 mai 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.