ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 150/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Sentința

nr.

248 din 22 decembrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta P.D.M.,

în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., și a obligat-o să elibereze

reclamantei diploma de licență și suplimentele la aceasta; de asemenea, a fost

admisă, în parte, cererea de chemare în garanței a M.E.C.T.S., fiind obligată

această autoritate să aprobe tipărirea formularelor tipizate ale actelor

respective

.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a

declarat recurs

M.E.C.T.S.

Analizând sentința

atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența

materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va

admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim

poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din

cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unei diplome de licență.

Pârâta poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza a I-a din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această

definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care

acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim

public.

Prin Legea nr. 443/2002,

a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

Universitatea S.H. nu

poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a

învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul

întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o

astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezenta cauză,

sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel.”

Așadar, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două

criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul

administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice,

respectiv criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Așa fiind, cum

obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o autoritate

publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios

administrativ și fiscal a tribunalului

.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul

și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va

trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Harghita, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de M.E.C.T.S. împotriva Sentinței nr. 248 din 22 decembrie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul

Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.