ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4915/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1505 din 2 martie 2012,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea formulată de reclamanta B.C.E., în contradictoriu cu pârâta

Universitatea S.H., prin care solicita obligarea acesteia la eliberarea

diplomei de licență și a suplimentului la diplomă; de asemenea, a fost respinsă

cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, prin care se solicita obligarea acestei autorități la

recunoașterea diplomelor de licență.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta.

Analizând sentința

atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența

materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va

admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din

cele ce preced, obiectul litigiului vizează, în realitate, obligarea unei

instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta Universitatea

S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2

alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în

această definiție orice organ de stat sau al unităților

administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru

satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr.

443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu

personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și

coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul

educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice,

tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

Universitatea

"S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

"S.H." din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

Drept urmare, o

astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezenta cauză,

sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care prevăd că "Litigiile privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel.".

Așadar, specificul litigiilor

care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două

criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul

administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice,

respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este

competent să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Așa fiind, cum în

realitate prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea unei

autorități publice să emită un act administrativ, iar acea autoritate este una

de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios

administrativ și fiscal a tribunalului.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul

și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va

trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția de

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta B.C.E. împotriva Sentinței nr. 1505 din 2 martie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ