ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3182/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 7739 din 20

decembrie 2011, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanții C.l. și T. (C.) N.A.M., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H.,

prin care solicitau obligarea acesteia să le elibereze diplomele de licență și

suplimentul la acestea, precum și cererea de chemarea în garanție a

Ministerului Educației, Cercetării Tineretului și Sportului.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs

reclamanții.

Analizând sentința atacată, în raport

cu motivul de casare de ordine publică privind

necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă

instanță cauza, prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de

instanță din oficiu, înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele

care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul

legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului

legitim și repararea pagubei ce

i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și

public.

Așa cum

rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează, în realitate,

obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de

licență.

Pârâta Universitatea S.H. poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002,

a fost înființată Universitatea S.H. din București,

ca instituție de învățământ superior,

persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului

național de învățământ.

De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr.

81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ

de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică

în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ

superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în

condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în

vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire

urmat de reclamanți) nu le plasează în

vârful ierarhiei organizatorice a

sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel

național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale revin unui

organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat

faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât

autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general

al Parlamentului.

Universitatea S.H. nu poate fi o

autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le

poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului

sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, Universitatea S.H. nu

îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ

al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o

asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o astfel de universitate

nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt incidente

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd

că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel."

Așadar,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și

administrația publică

determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil

primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent

să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora

cererile accesorii și incidentale sunt

în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident

faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi

soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Așa fiind, cum în realitate prin

cererea de chemare în judecată se solicită obligarea unei autorități publice să

emită un act administrativ iar acea autoritate este una de nivel local,

competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ

și fiscal a tribunalului.

Pentru aceste considerente, înalta

Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică,

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312

alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre

competentă soluționare, la Tribunalul București - secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C.I. și T.

(C.) N.A.M. împotriva sentinței civile nr. 7739 din 20 decembrie 2011 a Curții

de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București - secția de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

22 iunie 2012.