ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3180/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 6748 din 15

noiembrie 2011, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamantul R.A., în contradictoriu cu pârâții

Universitatea S.H.,

Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și

Sportului și Agenția Română de Asigurare a Calității învățământului Superior,

precum și cu chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării Tineretului

și Sportului, prin care solicita obligarea pârâților să-i

recunoască studiile juridice, finalizate cu

examenul de licență, și titlul de licențiat în drept,

precum și să-i

elibereze diploma de licență și suplimentul acesteia, în regim de urgență.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul.

Analizând

sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind

necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza,

prevăzut de

art. 304 pct.

3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, înalta Curte va admite

recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins

sau a interesului

legitim și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și

public.

Așa cum rezultă din cele ce preced,

obiectul litigiului vizează, în realitate, obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unei diplome de licență.

Pârâta Universitatea S.H. poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002,

a fost înființată Universitatea S.H. din București,

ca instituție de învățământ superior,

persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului

național de învățământ.

De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr.

81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ

de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică

în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ

superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în

condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la

momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează

în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această

reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se

manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior

cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma

prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale revin unui

organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat

faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât

autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general

al Parlamentului.

Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate

administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite

sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu

dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem

național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, Universitatea S.H. nu

îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ

al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o

asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o

astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei

autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt incidente

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd

că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel."

Așadar, specificul litigiilor care se

desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică

determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru

stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție

instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz,

încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor

administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil

primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent

să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în

temeiul cărora

cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de față, este evident

faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi

soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Așa fiind, cum în realitate prin

cererea de chemare în judecată se solicită obligarea unei autorități publice să

emită un act administrativ iar acea autoritate este una de nivel local,

competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ

și fiscal a tribunalului.

Pentru aceste considerente, înalta

Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică,

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312

alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre

competentă soluționare, la Tribunalul București - secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de R.A.

împotriva sentinței civile nr. 6748 din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel

București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București - secția de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

22 iunie 2012.