ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2103/2012

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 72 din 10 martie 2011, Curtea de Apel Galați - secția de

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta C.D.O.,

în contradictoriu cu pârâta U.S.H., și a obligat-o pe

aceasta din urmă să elibereze reclamantei diploma de licență; prin

sentința nr. 170 din 2

iunie 2011 a aceleiași instanțe, a fost completat

dispozitivul primei sentințe, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în

garanție a Ministerul Educației, Cercetării

Tineretului

și Sportului, formulată de pârâtă, fiind obligată această autoritate să aprobe

tipărirea

formularului tipizat al diplomei de licență a reclamantei.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat

recurs pârâta U.S.H. - Facultatea de Drept și

Administrație Publică

București.

Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de

ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa

în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță

din oficiu. înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi

arătate în continuare.

Astfel,

potrivit art. l alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un

interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau

prin

nesoluționarea în termenul legal a

unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și

public.

Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul

litigiului vizează obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea

unei diplome de licență.

Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004,

modificată, care include în această definiție orice

organ de stat sau al

unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere

publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin

Legea nr. 443/2002, a fost înființată U.S.H. din

București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de

drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de

învățământ.

De

asemenea, potrivit art. l din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și

coordonare

în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației,

învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul

că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite

prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în

vigoare la momentul finalizării

ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifesta prin

relația directă a rectorului instituției

de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste

prerogative legale revin unui organ central al administrației publice,

astfel că unitatea de învățământ superior se

situează la un nivel inferior Ministerului

Educației.

În

acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție,

ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de

specialitate nu pot

fi cuprinse decât

autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul

general

al Parlamentului.

U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă

autonomă,

întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt

consecința unei delegări de

competențe, iar

nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la

nivelul

întregului sistem național de învățământ.

În

mod evident, U.S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni, U.S.H. nu îndeplinește cerințele

impuse de

legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității

publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea

reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o astfel de universitate nu poate

fi încadrată decât în ipoteza unei

autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele

privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond

de secțiile de

contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,

dacă prin lege organică nu se prevede altfel.'"

Așadar, specificul litigiilor care se desfășoară între

persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod

necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor

de contencios administrativ.

Pentru

stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție

instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz,

încheie actul

administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul

valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat

anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest

litigiu.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C.

proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea

instanței competente să judece cererea principală.

Or,

în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este

o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să

soluționeze cererea principală.

Așa

fiind, cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către

o autoritate publică de nivel local,

competența de soluționare a cauzei revine secției de

contencios

administrativ și fiscal a tribunalului.

Pentru

aceste considerente, înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de

recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va

admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din

același cod, va casa sentința atacată și va

trimite cauza, spre

competentă soluționare, la Tribunalul Galați - secția contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta U.S.H. - Facultatea de Drept și Administrație Publică

București împotriva sentinței nr. 72 din 10 martie 2011 a Curții de Apel Galați

- secția de contencios administrativ și fiscal, astfel cum

aceasta a fost completată prin sentința nr. 170

din 2 iunie 2011 a aceleiași instanțe.

Casează

sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului

Galați - secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.