ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 154/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Sentința nr. 7269 din 2 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamanții T.D. și T.I., în contradictoriu cu pârâta U.S.H., pe care a

obligat-o să elibereze reclamanților diplomele de licență; de asemenea, a fost

admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, fiind obligată această autoritate să aprobe tipărirea

formularelor tipizate ale actelor respective.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, a declarat recurs Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului.

Analizând sentința atacată, în raport cu

motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de

apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul,

pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată,

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul

litigiului vizează obligarea unei instituții de învățământ superior la

eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr.

554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau

al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere

publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată

U.S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică

de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de

învățământ.

De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr.

81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ

de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică

în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ

superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în

condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la

momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează

în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această

reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta

prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu

Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin

ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale revin unui organ

central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se

situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul

că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului,

iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al

Parlamentului.

U.S.H. nu poate fi o autoritate

administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite

sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu

dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem

național de învățământ.

În mod evident, U.S.H. din București este o

autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, U.S.H. nu îndeplinește

cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității

publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea

reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o astfel de universitate nu

poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt incidente

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari

de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede

altfel."

Așadar, specificul litigiilor care se

desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică

determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale,

prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul

valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul

criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să

soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile

art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt

în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident faptul

că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi

soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Așa fiind, cum obiectul litigiului îl

constituie un act administrativ emis de către o autoritate publică de nivel

local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios

administrativ și fiscal a tribunalului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte,

apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de

art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin.

(6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre

competentă soluționare, la Tribunalul București, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva Sentinței nr. 7269

din 2 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza,

spre competentă soluționare, la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16

ianuarie 2013.

Procesat

de GGC - CL