ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 154/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 154/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin
Sentința nr. 7269 din 2 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a
VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de
reclamanții T.D. și T.I., în contradictoriu cu pârâta U.S.H., pe care a
obligat-o să elibereze reclamanților diplomele de licență; de asemenea, a fost
admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării,
Tineretului și Sportului, fiind obligată această autoritate să aprobe tipărirea
formularelor tipizate ale actelor respective.
Împotriva acestei sentințe, considerând-o
netemeinică și nelegală, a declarat recurs Ministerul Educației, Cercetării,
Tineretului și Sportului.
Analizând sentința atacată, în raport cu
motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de
apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C.
proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul,
pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în
termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios
administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului
pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată,
interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul
litigiului vizează obligarea unei instituții de învățământ superior la
eliberarea unor diplome de licență.
Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de
autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr.
554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau
al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere
publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată
U.S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică
de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de
învățământ.
De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr.
81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ
de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică
în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea
strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,
cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.
Faptul că instituțiile de învățământ
superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în
condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la
momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează
în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această
reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta
prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu
Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin
ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.
Aceste prerogative legale revin unui organ
central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se
situează la un nivel inferior Ministerului Educației.
În acest context, trebuie subliniat faptul
că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului,
iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile
administrative autonome, care se află doar sub controlul general al
Parlamentului.
U.S.H. nu poate fi o autoritate
administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite
sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu
dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem
național de învățământ.
În mod evident, U.S.H. din București este o
autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alți termeni, U.S.H. nu îndeplinește
cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității
publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea
reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Drept urmare, o astfel de universitate nu
poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.
În prezenta cauză, sunt incidente
dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că
"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de
autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și
impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până
la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele
administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau
încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și
impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari
de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ
și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede
altfel."
Așadar, specificul litigiilor care se
desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică
determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința
competenței instanțelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenței materiale,
prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului
autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus
judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul
valoric.
În cauza de față, este aplicabil primul
criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să
soluționeze acest litigiu.
De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile
art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt
în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de față, este evident faptul
că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi
soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.
Așa fiind, cum obiectul litigiului îl
constituie un act administrativ emis de către o autoritate publică de nivel
local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios
administrativ și fiscal a tribunalului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte,
apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de
art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin.
(6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre
competentă soluționare, la Tribunalul București, secția contencios
administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul
Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva Sentinței nr. 7269
din 2 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza,
spre competentă soluționare, la Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16
ianuarie 2013.
Procesat
de GGC - CL