ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1146/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 122 din 7 aprilie 2011, a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de Universitatea „S.H.” în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, precum și acțiunea formulată de reclamanții V.L., V.A., V.V. împotriva pârâților Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea „S.H.”.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă: - obligarea pârâților la emiterea unui act administrativ din care să rezulte că studiile universitare efectuate de reclamanți în perioada 2006 - 2009 la Facultatea de Drept și Administrație Publică, forma învățământ la distanță, sunt valabile; - obligarea pârâților să recunoască examenul de licență susținut de reclamanți în luna iulie 2009 și să le elibereze acestora diplomele de licență. 1) Pârâtul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece această autoritate publică centrală nu are obligația de a elibera documentele solicitate de reclamanți.

Legea învățământului nr. 84/1995 prevede că eliberarea diplomelor de licență pentru absolvenții învățământului superior se face de către instituțiile de învățământ superior. 2) Reclamanții au făcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile, prin numeroasele demersuri pe care le-au întreprins la autoritățile pârâte. 3) Pe fondul cauzei, curtea de apel a reținut faptul că, în perioada 2006 - 2009, reclamanții, au urmat cursurile Universității „S.H.”, Facultatea de Drept și Administrație Publică, forma învățământ la distanță, au susținut examenul de licență, însă nu li s-a recunoscut dreptul de a li se elibera diplomele de licență Conform H.G. nr. 6749/2009, Universitatea „S.H.” nu este o instituție de învățământ superior acreditată, dar s-a ajuns în această situație ca urmare a încălcării principiului autonomiei universitare.

Mai precis, pârâta nu a urmat procedura obligatorie pe care trebuia să o parcurgă, conform Legii nr. 88/1993 și O.U.G. nr. 75/2005, în vederea autorizării/acreditării acestei forme de învățământ la distanță. În plus, Înalta Curte a respins cererea pârâtei Universitatea „S.H.” de anulare a H.G. nr. 676/2007 și nr. 635/2008. În condițiile în care această formă de învățământ la distanță ar fi fost autorizată/acreditată, nu s-ar fi refuzat eliberarea diplomelor de licență. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții V.L., V.A., V.V., precum și pârâta Universitatea „S.H.”. I. Recurenții-reclamanți au solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenții au arătat faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură. Mai precis, cererea de chemare în garanție pe care a formulat-o în cauză trebuia să fie comunicată Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, la termenul de judecată din data de 7 aprilie 2011. Prin disjungerea cererii de chemare în garanție înainte de comunicarea acesteia a fost vătămat dreptul părților la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții au menționat faptul că prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. În concret, această autoritate publică centrală este cea care eliberează formularele de diplomă și recunoaște, pe această cale, valabilitatea studiilor universitare. Mai mult decât atât, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este instituția care, în anul 2009, nu a aprobat tot necesarul de formulare tipizate către Universitatea „S.H.”, situație care dovedește culpa acesteia și calitatea procesuală pasivă. În altă ordine de idei, în speță, nu erau aplicabile prevederile Legii nr. 84/1995, ci cele ale Legii nr. 1/2011, prin care s-au abrogat dispozițiile O.G.

nr. 10/2009. II. Recurenta-pârâtă Universitatea „S.H.” a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se soluționa împreună cu cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. În motivarea căii de atac, încadrabilă în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că nu se impunea disjungerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, întrucât între aceasta și acțiunea principală există o strânsă legătură, generată de imposibilitatea sa de a elibera foștilor absolvenți diplomele de licență din motive imputabile chematei în garanție.

La termenul de judecată din data de 2 martie 2012, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuția părților motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel Ploiești de soluționare a cauzei în primă instanță. Susținerile părților cu privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua deciziei. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la recunoașterea examenul de licență susținut de reclamanți în luna iulie 2009 și la eliberarea diplomelor de licență către aceștia.

Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamanții au optat pentru instanța de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. 6 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de V.L., V.A.C., V.V.I. și Universitatea S.H. împotriva Sentinței nr. 122 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 martie 2012. Procesat de GGC - AS