ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1146/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1146/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 122 din 7 aprilie

2011, a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de Universitatea

„S.H.” în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a respins ca neîntemeiată

excepția inadmisibilității acțiunii, precum și acțiunea formulată de reclamanții

V.L., V.A., V.V. împotriva pârâților Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului și Universitatea „S.H.”.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut faptul că obiectul cererii deduse

judecății îl reprezintă:

- obligarea pârâților

la emiterea unui act administrativ din care să rezulte că studiile universitare

efectuate de reclamanți în perioada 2006 - 2009 la Facultatea de Drept și

Administrație Publică, forma învățământ la distanță, sunt valabile;

- obligarea pârâților

să recunoască examenul de licență susținut de reclamanți în luna iulie 2009 și

să le elibereze acestora diplomele de licență.

1) Pârâtul

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu are calitate

procesuală pasivă în cauză, deoarece această autoritate publică centrală nu are

obligația de a elibera documentele solicitate de reclamanți.

Legea învățământului

nr. 84/1995 prevede că eliberarea diplomelor de licență pentru absolvenții

învățământului superior se face de către instituțiile de învățământ superior.

2) Reclamanții au

făcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile, prin

numeroasele demersuri pe care le-au întreprins la autoritățile pârâte.

3) Pe fondul cauzei,

curtea de apel a reținut faptul că, în perioada 2006 - 2009, reclamanții, au

urmat cursurile Universității „S.H.”, Facultatea de Drept și Administrație

Publică, forma învățământ la distanță, au susținut examenul de licență, însă nu

li s-a recunoscut dreptul de a li se elibera diplomele de licență

Conform H.G. nr.

6749/2009, Universitatea „S.H.” nu este o instituție de învățământ superior

acreditată, dar s-a ajuns în această situație ca urmare a încălcării

principiului autonomiei universitare.

Mai precis, pârâta nu

a urmat procedura obligatorie pe care trebuia să o parcurgă, conform Legii nr.

88/1993 și O.U.G. nr. 75/2005, în vederea autorizării/acreditării acestei forme

de învățământ la distanță.

În plus, Înalta Curte

a respins cererea pârâtei Universitatea „S.H.” de anulare a H.G. nr. 676/2007

și nr. 635/2008.

În condițiile în care

această formă de învățământ la distanță ar fi fost autorizată/acreditată, nu

s-ar fi refuzat eliberarea diplomelor de licență.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanții V.L., V.A., V.V., precum și pârâta

Universitatea „S.H.”.

I.

Recurenții-reclamanți au solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În primul motiv de

recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

recurenții au arătat faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu

încălcarea formelor de procedură.

Mai precis, cererea

de chemare în garanție pe care a formulat-o în cauză trebuia să fie comunicată

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, la termenul de

judecată din data de 7 aprilie 2011.

Prin disjungerea

cererii de chemare în garanție înainte de comunicarea acesteia a fost vătămat

dreptul părților la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții au menționat faptul că prima instanță a soluționat greșit excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului.

În concret, această

autoritate publică centrală este cea care eliberează formularele de diplomă și

recunoaște, pe această cale, valabilitatea studiilor universitare.

Mai mult decât atât,

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este instituția care,

în anul 2009, nu a aprobat tot necesarul de formulare tipizate către

Universitatea „S.H.”, situație care dovedește culpa acesteia și calitatea

procesuală pasivă.

În altă ordine de

idei, în speță, nu erau aplicabile prevederile Legii nr. 84/1995, ci cele ale

Legii nr. 1/2011, prin care s-au abrogat dispozițiile O.G. nr. 10/2009.

II. Recurenta-pârâtă

Universitatea „S.H.” a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe pentru a se soluționa împreună cu cererea de chemare

în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

În motivarea căii de

atac, încadrabilă în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă a arătat că nu se impunea disjungerea cererii de chemare în

garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

întrucât între aceasta și acțiunea principală există o strânsă legătură,

generată de imposibilitatea sa de a elibera foștilor absolvenți diplomele de

licență din motive imputabile chematei în garanție.

La termenul de

judecată din data de 2 martie 2012, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2)

C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuția părților motivul de recurs de

ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv

necompetența Curții de Apel Ploiești de soluționare a cauzei în primă instanță.

Susținerile părților

cu privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua deciziei.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă,

în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la

recunoașterea examenul de licență susținut de reclamanți în luna iulie 2009 și

la eliberarea diplomelor de licență către aceștia.

Pârâta poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București,

ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată

din punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În speța de față,

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul

valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanții au optat

pentru instanța de la domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. 6 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția

de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de V.L., V.A.C., V.V.I. și Universitatea S.H. împotriva Sentinței nr.

122 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 2 martie 2012.

Procesat de GGC - AS