ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2833/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 februarie 2011 pe rolul Curtea de Apel Ploiești, secția comerială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.M.C., în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H.

București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea primei pârâte să-i elibereze diploma de absolvire a examenului de licență, sesiunea iunie 2009, cu titlu de „licențiat în informatică”, în cadrul Facultății de Matematică – Informatică, într-un termen de 15 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești pronunțată în prezenta cauză, precum și a celui de a-l doilea pârât să-i recunoască valabilitatea diplomei de licență și a titlului de licențiat în informatică, obținut ca urmare a susținerii examenului de licență în cadrul Facultății de Matematică – Informatică a Universității, S.H.

din București, urmând a fi obligați ambii pârâți la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a urmat cursurile Facultății de Matematică-Informatică din cadrul Universității S.H. din București, specializarea acreditată informatică, studiile fiind finalizate prin susținerea examenului de licență din sesiunea iunie 2009, la care a obținut media 9,40 și titlu de licențiat în informatică. Ca urmare a promovării examenului de licență i s-a eliberat doar o adeverință de atestare a calității de licențiat în informatică, adeverință cu valabilitate temporară, ce nu echivalează cu diploma de licență necesară angajării sale în muncă. Arată reclamantul că, deși s-a adresat în repetate rânduri, pârâta Universitatea S.H.

nu i-a eliberat încă diplomă de licență. Reclamantul solicită obligarea pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să recunoască efectele diplomei de licență eliberată de Universitatea S.H. din București și a titlului de licențiat în informatică, întrucât specializarea informatică este acreditată în condițiile legii, fiind îndreptățit să îi fie recunoscute efectele diplomei de licență și a calității sale de licențiat în informatică, cu drepturi egale cu ale oricărui absolvent al unei instituții de învățământ superior de stat sau private, acreditată similar. Reclamantul susține că această recunoaștere implică eliberarea de către minister a formularelor de diplomă de licență către Universitatea, S.H.

din București, în condiții de egalitate cu orice altă instituție de învățământ de stat sau privată acreditată. Pârâta Universitatea S.H. din București a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. În privința primului capăt de cerere, pârâta arată că și-a îndeplinit obligațiile legale de a emite adeverințele de studiu pentru reclamant și a făcut demersurile legale pe lângă minister în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009. În ce privește al doilea capăt de cerere, pârâta solicită respingerea ca neîntemeiat, iar, în situația în care va fi admis, solicită obligarea numai a ministerului pârât să recunoască solicitările reclamantului.

Arată pârâta că a solicitat aprobarea pentru a putea tipări formularele tipizate la R., fiind îndreptățită să primească oficial un răspuns în scris din partea ministerului, însă solicitările sale au primit numai în parte un răspuns pozitiv, astfel că se află în imposibilitate să elibereze tuturor absolvenților diplomele solicitate. Mai arată pârâta că reclamantul a absolvit cursurile în specializarea Matematică - Informatică din cadrul universității și, întrucât nicio autoritate administrativă sau instanță de judecată nu s-a pronunțat în sensul revocării sau anulării adeverinței de licență, aceasta își produce efectele jurI.D.ice. În consecință, pârâta solicită admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și obligării ministerului, potrivit petitului solicitat.

Pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei procedurii prealabile, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Pe fondul cauzei, susține că singurele entități care au atât dreptul cât și obligația de a elibera diplomele de licență sunt instituțiile de învățământ superior acreditate, în conformitate cu prevederile O.U.G.

nr. 75/2005, ale Ordinului ministrului educației nr. 295/2007, ale Legii nr. 84/1995, ale Ordinului ministrului educației nr. 5289/2008 și ale Ordinul ministrului educației nr. 2284/ 2007. Totodată învederează că ministerul a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților din promoțiile 2008, 2009 și 2010, iar actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze-provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate, astfel că universitatea nu are dreptul să elibereze acte de studii pentru absolvenții unor programe de studii și forme de învățământ neautorizate/neacreditate.

Potrivit art. 60 și art. 103 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 și dispozițiilor Legii nr. 88/1993 și ale O.U.G. nr. 75/2005, formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică și nu trebuie confundată vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanta (I.D.) în specializările autorizate sau acreditate cu dreptul de a organiza școlarizarea la forma de învățământ I.D., întrucât dreptul de a putea organiza școlarizarea incumbă obligația parcurgerii procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe. Față de aceste susțineri, pârâtul menționează că, în cazul Universității S.H. din București, specializările/programele de studii de la forma de învățământ la distanță au fost organizate și desfășurate fără respectarea prevederilor legale.

Prin urmare, ministerul pârât susține că nu poate fi obligat să recunoască o diplomă dacă aceasta nu a fost emisă conform prevederilor legale, respectiv dacă în urma verificărilor s-a constatat că forma de învățământ și specializarea urmată nu existau, iar singura atribuție a ministerului este de a recunoaște fără formalități diplomele emise în condițiile legii, iar dacă aceste condiții nu au fost respectate, nu se poate invoca eroarea, aparența sau buna-credință. Cu privire la cererea de chemare în garanție, ministerul pârât arată că a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din promoțiile 2008, 2009 și 2010, care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate, astfel că solicitările pârâtei Universitatea S.H.

București au fost soluționate. Prin sentința civilă nr. 197 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - a admis excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât, privind obligarea la recunoașterea valabilității diplomei de licență, ca inadmisibilă; - a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului; - a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H.

București, privind obligarea acestei pârâte să îi elibereze diploma de licență. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Curtea de apel a reținut că această excepție a fost respinsă prin încheierea din data de 31 martie 2011. Referitor la excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, instanța a reținut că, la termenul din 8 iunie 2011, reclamantul a precizat că nu a considerat necesar să adreseze o cerere ministerului, deoarece s-a adresat universității, căreia îi revine obligația de a elibera diploma de licență.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a absolvit în luna iunie 2009 studii universitare de licență ciclul 1 Bologna (I.D.), în cadrul Universității S.H. – Facultatea de Matematică-Informatică, specializarea informatică, a susținut și promovat examenul de licență în sesiunea iunie 2009 și a obținut titlul de licențiat în informatică, conform adeverinței nr. 484 din 03 iulie 2009. Ulterior eliberării acestei adeverințe, reclamantul s-a adresat universității pentru eliberarea diplomei de licență. Pârâta Universitatea S.H. București și-a îndeplinit obligația legală de a elibera adeverință de studiu pentru reclamant și a făcut demersurile legale pe lângă Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009, spre a putea comanda aceste formulare în scopul livrării lor.

Potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, art. 29 alin. (1) din O.G. nr. 75/2005, pct. 4.2 și 3.lit. g) din Metodologia de evaluare externă, standardele, standardele de referință și lista indicatorilor de performanță a Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior, aprobată prin H.G. nr. 1418/2006, actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate, iar aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâre a Guvernului, care se actualizează anual.

Or, pentru forma de învățământ pe care a urmat-o reclamantul, nu s-a făcut dovada că aceasta ar fi fost acreditată sau autorizată, fiind astfel încălcate dispozițiile Legii nr. 88/1993 și ale O.U.G. nr. 75/2005 referitoare la faptul că formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică. Instanța a reținut că nu trebuie confundată vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță (I.D.) în specializările autorizate sau acreditate cu dreptul de a organiza școlarizarea la forma de învățământ I.D., întrucât dreptul de a putea organiza școlarizarea incumbă obligația parcurgerii procedurii de organizare/acreditare pentru aceste programe.

În consecință, Universitatea S.H. București nu era îndreptățită să înmatriculeze, să elibereze diplome, să desfășoare procesul de învățământ pentru forme de învățământ care nu au parcurs etapele obligatorii ale acreditării și autorizării provizorii și, prin urmare, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu poate fi obligat să emită formulare tipizate pentru diplome dacă specializările urmate nu s-au desfășurat conform prevederilor legale. Este de necontestat că reclamantul a absolvit studii universitare de licență ciclul I Bologna în cadrul Universității S.H.

București – Facultatea de Matematică – Informatică, specializarea informatică, forma I.D., că a susținut și promovat examenul de licență sesiunea iunie 2009 și a obținut titlul de licențiat în informatică, conform adeverinței nr. 483 din 3 iulie 2009 eliberată de universitate, adeverință care nu a fost anulată, însă nu poate fi validată o stare de fapt contrară legii, în situația în care cursurile urmate de către reclamant nu au fost organizate în conformitate cu prevederile legale, culpa aparținând pârâtei Universitatea S.H. din București.

Referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, instanța a apreciat că nu poate fi reținută o culpă a ministerului pentru neaprobarea tipăririi formularelor de diplomă de licență pentru absolvenții promoției 2009 de la forme de învățământ organizate de universitate în afara cadrului legal și nici nu poate fi obligat ministerul să le aprobe, deoarece cadrul legislativ trebuie respectat de toate instituțiile furnizoare de educație tocmai pentru a asigura un fundament echitabil aplicabil tuturor. Împotriva sentinței civile nr. 197 din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul C.M.C.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: În raport de anul de înmatriculare al părții la Universitatea S.H., în speță erau aplicabile prevederile Legii nr. 84/1995, republicată, act normativ care prevedea, la art. 60 alin. (1), că instituțiile ce au învățământ de zi, autorizat sau acreditat, pot organiza și forma de învățământ la distanță sau cu frecvență redusă pentru specializările autorizate. Facultatea de Matematică - Informatică din cadrul Universității S.H.

era autorizată la învățământul de zi, situație în raport de care și forma de învățământ la distanță putea în mod legal să fie organizată. La termenul de judecată din data de 07 iunie 2012, în majoritate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a pus în discuția părților prezente motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel Brașov, în soluționarea cauzei în primă instanță. Susținerile părților cu privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua deciziei, care face parte integrantă din aceasta. Pe acest aspect, instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Brașov, nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 23 martie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă material. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.

Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă și cu motivul de recurs de ordine publică invocat, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la recunoașterea examenul de licență susținut de intimata-reclamantă în luna iulie 2009 și la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă.

Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau jurI.D.ice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, admite recursul declarat de C.M.C. împotriva sentinței civile nr. 197 din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Prahova. Cu opinia separată a doamnei judecător Carmen Ilie, în sensul admiterii recursului și modificării, în parte, a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii și cererii de chemare în garanție. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 iunie 2012.