ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2833/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2833/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2

februarie 2011 pe rolul Curtea de Apel Ploiești, secția comerială, de

contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.M.C., în contradictoriu cu

pârâții Universitatea S.H. București și Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună obligarea primei pârâte să-i elibereze diploma de

absolvire a examenului de licență, sesiunea iunie 2009, cu titlu de „licențiat

în informatică”, în cadrul Facultății de Matematică – Informatică, într-un

termen de 15 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii

judecătorești pronunțată în prezenta cauză, precum și a celui de a-l doilea

pârât să-i recunoască valabilitatea diplomei de licență și a titlului de

licențiat în informatică, obținut ca urmare a susținerii examenului de licență

în cadrul Facultății de Matematică – Informatică a Universității, S.H. din

București, urmând a fi obligați ambii pârâți la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că a urmat cursurile Facultății de Matematică-Informatică din cadrul

Universității S.H. din București, specializarea acreditată informatică,

studiile fiind finalizate prin susținerea examenului de licență din sesiunea

iunie 2009, la care a obținut media 9,40 și titlu de licențiat în informatică.

Ca urmare a promovării examenului de licență i s-a eliberat doar o adeverință

de atestare a calității de licențiat în informatică, adeverință cu valabilitate

temporară, ce nu echivalează cu diploma de licență necesară angajării sale în

muncă.

Arată reclamantul că, deși s-a

adresat în repetate rânduri, pârâta Universitatea S.H. nu i-a eliberat încă

diplomă de licență.

Reclamantul solicită obligarea pârâtului

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să recunoască

efectele diplomei de licență eliberată de Universitatea S.H. din București și a

titlului de licențiat în informatică, întrucât specializarea informatică este

acreditată în condițiile legii, fiind îndreptățit să îi fie recunoscute

efectele diplomei de licență și a calității sale de licențiat în informatică,

cu drepturi egale cu ale oricărui absolvent al unei instituții de învățământ

superior de stat sau private, acreditată similar. Reclamantul susține că

această recunoaștere implică eliberarea de către minister a formularelor de

diplomă de licență către Universitatea, S.H. din București, în condiții de

egalitate cu orice altă instituție de învățământ de stat sau privată acreditată.

Pârâta Universitatea S.H. din

București a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

În privința primului capăt de

cerere, pârâta arată că și-a îndeplinit obligațiile legale de a emite

adeverințele de studiu pentru reclamant și a făcut demersurile legale pe lângă

minister în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele

de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009.

În ce privește al doilea capăt de cerere,

pârâta solicită respingerea ca neîntemeiat, iar, în situația în care va fi

admis, solicită obligarea numai a ministerului pârât să recunoască solicitările

reclamantului.

Arată pârâta că a solicitat

aprobarea pentru a putea tipări formularele tipizate la R., fiind îndreptățită

să primească oficial un răspuns în scris din partea ministerului, însă

solicitările sale au primit numai în parte un răspuns pozitiv, astfel că se

află în imposibilitate să elibereze tuturor absolvenților diplomele solicitate.

Mai arată pârâta că reclamantul a

absolvit cursurile în specializarea Matematică - Informatică din cadrul

universității și, întrucât nicio autoritate administrativă sau instanță de

judecată nu s-a pronunțat în sensul revocării sau anulării adeverinței de licență,

aceasta își produce efectele jurI.D.ice.

În consecință, pârâta solicită

admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului și obligării ministerului, potrivit petitului

solicitat.

Pârâtul Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare, prin care a

invocat excepția lipsei procedurii prealabile, solicitând respingerea acțiunii

ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, susține că

singurele entități care au atât dreptul cât și obligația de a elibera diplomele

de licență sunt instituțiile de învățământ superior acreditate, în conformitate

cu prevederile O.U.G. nr. 75/2005, ale Ordinului ministrului educației nr. 295/2007,

ale Legii nr. 84/1995, ale Ordinului ministrului educației nr. 5289/2008 și ale

Ordinul ministrului educației nr. 2284/ 2007.

Totodată învederează că ministerul a

avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studiu destinate

absolvenților din promoțiile 2008, 2009 și 2010, iar actele de studii pot fi

eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și

care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată

să funcționeze-provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii

în anul I de facultate, astfel că universitatea nu are dreptul să elibereze

acte de studii pentru absolvenții unor programe de studii și forme de

învățământ neautorizate/neacreditate.

Potrivit art. 60 și art. 103 alin. (2)

din Legea nr. 84/1995 și dispozițiilor Legii nr. 88/1993 și ale O.U.G. nr. 75/2005,

formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă

procedura de evaluare academică și nu trebuie confundată vocația pe care o au

universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la

distanta (I.D.) în specializările autorizate sau acreditate cu dreptul de a

organiza școlarizarea la forma de învățământ I.D., întrucât dreptul de a putea

organiza școlarizarea incumbă obligația parcurgerii procedurii de

autorizare/acreditare pentru aceste programe. Față de aceste susțineri, pârâtul

menționează că, în cazul Universității S.H. din București, specializările/programele

de studii de la forma de învățământ la distanță au fost organizate și

desfășurate fără respectarea prevederilor legale.

Prin urmare, ministerul pârât

susține că nu poate fi obligat să recunoască o diplomă dacă aceasta nu a fost

emisă conform prevederilor legale, respectiv dacă în urma verificărilor s-a

constatat că forma de învățământ și specializarea urmată nu existau, iar

singura atribuție a ministerului este de a recunoaște fără formalități

diplomele emise în condițiile legii, iar dacă aceste condiții nu au fost

respectate, nu se poate invoca eroarea, aparența sau buna-credință.

Cu privire la cererea de chemare în

garanție, ministerul pârât arată că a avizat achiziționarea de formulare

tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din promoțiile 2008,

2009 și 2010, care au promovat examenele de licență și care au urmat o

specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze

provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de

facultate, astfel că solicitările pârâtei Universitatea S.H. București au fost

soluționate.

Prin sentința civilă nr. 197 din 15

iunie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- a admis excepția lipsei procedurii

prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului și a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu

acest pârât, privind obligarea la recunoașterea valabilității diplomei de

licență, ca inadmisibilă;

- a respins, ca neîntemeiată,

cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului;

- a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H.

București, privind obligarea acestei pârâte să îi elibereze diploma de licență.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului, Curtea de apel a reținut că această excepție a fost respinsă prin

încheierea din data de 31 martie 2011.

Referitor la excepția lipsei

procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, instanța a reținut că, la termenul din 8 iunie 2011,

reclamantul a precizat că nu a considerat necesar să adreseze o cerere

ministerului, deoarece s-a adresat universității, căreia îi revine obligația de

a elibera diploma de licență.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut

că reclamantul a absolvit în luna iunie 2009 studii universitare de licență

ciclul 1 Bologna (I.D.), în cadrul Universității S.H. – Facultatea de

Matematică-Informatică, specializarea informatică, a susținut și promovat

examenul de licență în sesiunea iunie 2009 și a obținut titlul de licențiat în

informatică, conform adeverinței nr. 484 din 03 iulie 2009.

Ulterior eliberării acestei

adeverințe, reclamantul s-a adresat universității pentru eliberarea diplomei de

licență.

Pârâta Universitatea S.H. București

și-a îndeplinit obligația legală de a elibera adeverință de studiu pentru

reclamant și a făcut demersurile legale pe lângă Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, în vederea comunicării necesarului de

materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul

2009, spre a putea comanda aceste formulare în scopul livrării lor.

Potrivit art. 60 alin. (1) din Legea

nr. 84/1995, art. 29 alin. (1) din O.G. nr. 75/2005, pct. 4.2 și 3.lit. g) din

Metodologia de evaluare externă, standardele, standardele de referință și lista

indicatorilor de performanță a Agenției Române de Asigurare a Calității în

Învățământul Superior, aprobată prin H.G. nr. 1418/2006, actele de studii pot

fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență

și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată

să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii

în anul I de facultate, iar aceste acreditări/autorizări provizorii sunt

aprobate prin hotărâre a Guvernului, care se actualizează anual.

Or, pentru forma de învățământ pe

care a urmat-o reclamantul, nu s-a făcut dovada că aceasta ar fi fost

acreditată sau autorizată, fiind astfel încălcate dispozițiile Legii nr. 88/1993

și ale O.U.G. nr. 75/2005 referitoare la faptul că formele de învățământ cu

frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare

academică.

Instanța a reținut că nu trebuie

confundată vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul

facultăților forme de învățământ la distanță (I.D.) în specializările

autorizate sau acreditate cu dreptul de a organiza școlarizarea la forma de

învățământ I.D., întrucât dreptul de a putea organiza școlarizarea incumbă

obligația parcurgerii procedurii de organizare/acreditare pentru aceste

programe.

În consecință, Universitatea S.H.

București nu era îndreptățită să înmatriculeze, să elibereze diplome, să

desfășoare procesul de învățământ pentru forme de învățământ care nu au parcurs

etapele obligatorii ale acreditării și autorizării provizorii și, prin urmare,

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu poate fi obligat

să emită formulare tipizate pentru diplome dacă specializările urmate nu s-au

desfășurat conform prevederilor legale.

Este de necontestat că reclamantul a

absolvit studii universitare de licență ciclul I Bologna în cadrul

Universității S.H. București – Facultatea de Matematică – Informatică,

specializarea informatică, forma I.D., că a susținut și promovat examenul de

licență sesiunea iunie 2009 și a obținut titlul de licențiat în informatică,

conform adeverinței nr. 483 din 3 iulie 2009 eliberată de universitate,

adeverință care nu a fost anulată, însă nu poate fi validată o stare de fapt

contrară legii, în situația în care cursurile urmate de către reclamant nu au

fost organizate în conformitate cu prevederile legale, culpa aparținând pârâtei

Universitatea S.H. din București.

Referitor la cererea de chemare în

garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului,

instanța a apreciat că nu poate fi reținută o culpă a ministerului pentru

neaprobarea tipăririi formularelor de diplomă de licență pentru absolvenții

promoției 2009 de la forme de învățământ organizate de universitate în afara

cadrului legal și nici nu poate fi obligat ministerul să le aprobe, deoarece

cadrul legislativ trebuie respectat de toate instituțiile furnizoare de

educație tocmai pentru a asigura un fundament echitabil aplicabil tuturor.

Împotriva sentinței civile nr. 197

din 15 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul C.M.C.

În motivarea căii de atac, încadrată

în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurentul a

susținut faptul că sentința contestată este dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de

nelegalitate:

În raport de anul de înmatriculare

al părții la Universitatea S.H., în speță erau aplicabile prevederile Legii nr.

84/1995, republicată, act normativ care prevedea, la art. 60 alin. (1), că

instituțiile ce au învățământ de zi, autorizat sau acreditat, pot organiza și

forma de învățământ la distanță sau cu frecvență redusă pentru specializările autorizate.

Facultatea de Matematică - Informatică

din cadrul Universității S.H. era autorizată la învățământul de zi, situație în

raport de care și forma de învățământ la distanță putea în mod legal să fie

organizată.

La termenul de judecată din data de

07 iunie 2012, în majoritate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., a pus în discuția părților prezente motivul de recurs de

ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv

necompetența Curții de Apel Brașov, în soluționarea cauzei în primă instanță.

Susținerile părților cu privire la

acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua deciziei, care face

parte integrantă din aceasta.

Pe acest aspect, instanța de control

judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct.

2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., în forma

modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct.

2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării

competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt

grad.

Potrivit art. 1591 alin. (4) C.

proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să

verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general,

material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de

ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată că cele două

texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul

fondului cauzei.

Mai precis, investită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Brașov, nu a dat eficiență dispozițiilor art.

159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este

competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de ședință

de la termenul de judecată din data de 23 martie 2011 nu se regăsesc temeiurile

de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă material.

Totodată, Înalta Curte apreciază că,

în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc.

civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă,

hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată

instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională

competent.

Pe acest aspect, Înalta Curte are în

vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost

respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile titlului IV

C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe.

Analizând sentința atacată, în

raport cu criticile formulate de recurentă și cu motivul de recurs de ordine

publică invocat, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat anterior,

obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în

principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la recunoașterea

examenul de licență susținut de intimata-reclamantă în luna iulie 2009 și la

eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă.

Pârâta Universitatea S.H. poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față, prin Legea nr.

443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de

învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică,

parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei, potrivit art.

1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu

personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și

coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul

educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice,

tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ

superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în

condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la

momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează

în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această

reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se

manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior

cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma

prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale revin unui

organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat

faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât

autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general

al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea S.H.

nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele

administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea S.H.

din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, Universitatea S.H.

nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu

conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de universitate

nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față, sunt incidente

prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care

menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel”.

Prin urmare, specificul litigiilor

care se desfășoară între persoanele fizice sau jurI.D.ice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul

valoric.

În cauza de față, este aplicabil

primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent

să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul

său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru

instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția

necompetenței teritoriale.

Reclamanta a optat pentru instanța

de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența

teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se cuvine a observa

dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale

sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident

faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi

soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Față de cele anterior prezentate,

Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat

la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința

atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția

de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, admite recursul

declarat de C.M.C. împotriva sentinței civile nr. 197 din 15 iunie 2011 a

Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Prahova.

Cu opinia separată a doamnei

judecător Carmen Ilie, în sensul admiterii recursului și modificării, în parte,

a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii și cererii de chemare în

garanție.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 7 iunie 2012.