ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2546/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, reclamanta F.I.E. a chemat în judecată pe pârâta U.S.H. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtei să îi elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă, aferente Facultății de Științe juridice și Administrative din Brașov, specializarea „Administrație Publică”, din cadrul U.S.H., sub sancțiunea plății amenzii și despăgubirilor pentru întârziere, prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată. Tribunalul Covasna, prin sentința nr. 1817 din 09 decembrie 2010, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) raportat la art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. Pârâta U.S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. De asemenea, pârâta a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului prin care a solicitat obligarea acestei părți să îi aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplome de licență, în termen de 30 zile de la pronunțarea hotărârii. La rândul său, chematul în garanție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca lipsită de obiect, cu motivarea că a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din promoțiile 2008-2010. Curtea de Apel Brașov – secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 62 din 06 aprilie 2011, a admis în parte acțiunea reclamantei F.I.E., a obligat pârâta U.S.H.

să elibereze reclamantei diploma de licență în Științe Administrative și suplimentul la diplomă, a respins celelalte pretenții ale reclamantei, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului ca rămasă fără obiect și a obligat pârâta să plătească reclamantei 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Reclamanta a absolvit cursurile Facultății de Științe juridice și Administrative din Brașov, specializarea „Administrație Publică”, din cadrul U.S.H., promoția 2009 și a susținut și promovat examenul de licență în sesiunea iulie 2009, după cum rezultă din adeverința din 8 iulie 2009 eliberată de pârâtă.

Termenul de valabilitate al acestei adeverințe este de maximum 12 luni, conform Ordinului Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr. 2284/2007. Pârâta avea obligația de a efectua demersurile necesare ca în acest interval de timp să obțină vizele necesare și să completeze actele de studii care să ateste absolvirea de către reclamantă a studiilor, respectiv diploma de licență și suplimentul la diplomă. Cererile formulate de pârâtă și adresate chematului în garanție sunt ulterioare datei la care reclamanta a absolvit studiile. Chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților de la SC R. SA, compania de material didactic.

Ca atare, pârâta avea obligația să elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă. Cererea reclamantei de aplicare a amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată, este neîntemeiată, întrucât autoritatea pârâtă are obligația să elibereze actele solicitate de reclamantă în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta U.S.H. care a solicitat modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cu cheltuieli de judecată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: Chematul în garanție a avizat doar parțial achiziționarea formularelor tipizate necesare absolvenților promoțiilor 2008 – 2010. În această situație, universitatea se află în imposibilitatea de a elibera actele menționate în sentința atacată. Intimata F.I.E. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. La termenul de judecată din data de 24 mai 2012, în majoritate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a pus în discuția părții prezente motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., modificat, respectiv necompetența Curții de Apel Brașov în soluționarea cauzei în primă instanță. Susținerile recurentei U.S.H. cu privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua deciziei. Pe acest aspect, instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei. Mai precis, după cum s-a prezentat anterior, Tribunalul Covasna, prin sentința nr. 1817 din 09 decembrie 2010, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov, în raport de art. 2 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Brașov nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 02 februarie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă material (a se vedea fila 19 dosar CAB).

Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă și cu motivul de recurs de ordine publică invocat, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la recunoașterea examenul de licență susținut de intimata-reclamantă în luna iulie 2009 și la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă.

Pârâta U.S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată U.S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, U.S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, U.S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Având în vedere argumentele anterior prezentate din care rezultă faptul că hotărârea judecătorească recurată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a instanței, Înalta Curte reține că, în speța de față, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, întrucât instanța de fond nu a respectat dispozițiile legale incidente în materia verificării competenței din oficiu.

În consecință, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Covasna – secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, Admite recursul formulat de U.S.H. împotriva sentinței nr. 62/F din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Covasna – secția de contencios administrativ și fiscal. Cu opinia separată a d-nei judecător C.I., în sensul modificării sentinței recurate și admiterii cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2012.