ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2546/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2546/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Covasna, reclamanta F.I.E. a chemat în judecată pe pârâta U.S.H. solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea

pârâtei să îi elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă, aferente

Facultății de Științe juridice și Administrative din Brașov, specializarea

„Administrație Publică”, din cadrul U.S.H., sub sancțiunea plății amenzii și

despăgubirilor pentru întârziere, prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004,

modificată.

Tribunalul Covasna, prin sentința nr.

1817 din 09 decembrie 2010, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel Brașov, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit.

d) raportat la art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Pârâta U.S.H. a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâta a formulat și

cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului prin care a solicitat obligarea acestei părți să îi aprobe

tipărirea formularelor tipizate constând în diplome de licență, în termen de 30

zile de la pronunțarea hotărârii.

La rândul său, chematul în garanție

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca lipsită de

obiect, cu motivarea că a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru

actele de studii destinate absolvenților din promoțiile 2008-2010.

Curtea de Apel Brașov – secția de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 62 din 06 aprilie 2011, a admis în

parte acțiunea reclamantei F.I.E., a obligat pârâta U.S.H. să elibereze

reclamantei diploma de licență în Științe Administrative și suplimentul la

diplomă, a respins celelalte pretenții ale reclamantei, precum și cererea de

chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului ca rămasă fără obiect și a obligat pârâta să plătească reclamantei

800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta a absolvit cursurile

Facultății de Științe juridice și Administrative din Brașov, specializarea

„Administrație Publică”, din cadrul U.S.H., promoția 2009 și a susținut și

promovat examenul de licență în sesiunea iulie 2009, după cum rezultă din

adeverința din 8 iulie 2009 eliberată de pârâtă.

Termenul de valabilitate al acestei

adeverințe este de maximum 12 luni, conform Ordinului Ministrului Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului nr. 2284/2007.

Pârâta avea obligația de a efectua

demersurile necesare ca în acest interval de timp să obțină vizele necesare și

să completeze actele de studii care să ateste absolvirea de către reclamantă a

studiilor, respectiv diploma de licență și suplimentul la diplomă.

Cererile formulate de pârâtă și

adresate chematului în garanție sunt ulterioare datei la care reclamanta a

absolvit studiile.

Chematul în garanție Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a avizat achiziționarea de

formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților de la SC R.

SA, compania de material didactic.

Ca atare, pârâta avea obligația să

elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă.

Cererea reclamantei de aplicare a

amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, modificată, este

neîntemeiată, întrucât autoritatea pârâtă are obligația să elibereze actele

solicitate de reclamantă în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile

a hotărârii.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta U.S.H. care a solicitat modificarea în parte a acesteia,

în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac, încadrată

în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut

faptul că sentința contestată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de

nelegalitate:

Chematul în garanție a avizat doar

parțial achiziționarea formularelor tipizate necesare absolvenților promoțiilor

2008 – 2010.

În această situație, universitatea

se află în imposibilitatea de a elibera actele menționate în sentința atacată.

Intimata F.I.E. a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

La termenul de judecată din data de

24 mai 2012, în majoritate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., a pus în discuția părții prezente motivul de recurs de ordine

publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., modificat, respectiv

necompetența Curții de Apel Brașov în soluționarea cauzei în primă instanță.

Susținerile recurentei U.S.H. cu

privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua deciziei.

Pe acest aspect, instanța de control

judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct.

2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., în forma

modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct.

2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării

competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt

grad.

Potrivit art. 159

1

alin.

(4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din

oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă

general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul

încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența

instanței sesizate.

Înalta Curte constată că cele două

texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul

fondului cauzei.

Mai precis, după cum s-a prezentat

anterior, Tribunalul Covasna, prin sentința nr. 1817 din 09 decembrie 2010, a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov,

în raport de art. 2 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 3 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ.

Investită cu soluționarea cauzei,

Curtea de Apel Brașov nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159

1

alin.

(4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să

judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de ședință de la termenul de

judecată din data de 02 februarie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept

pentru care instanța a apreciat că este competentă material (a se vedea fila 19

dosar CAB).

Totodată, Înalta Curte apreciază că,

în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc.

civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea

nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței

competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.

Pe acest aspect, Înalta Curte are în

vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost

respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului

IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe.

Analizând sentința atacată, în

raport cu criticile formulate de recurentă și cu motivul de recurs de ordine

publică invocat, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat anterior,

obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în

principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la recunoașterea

examenul de licență susținut de intimata-reclamantă în luna iulie 2009 și la

eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă.

Pârâta U.S.H. poate fi încadrată în

noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din

Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ

de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de

putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față, prin Legea nr.

443/2002, a fost înființată U.S.H. din București, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale,

cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și

coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul

educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice,

tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ

superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile

stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul

finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful

ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această

reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se

manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior

cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma

prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale revin unui

organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat

faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât

autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general

al Parlamentului.

În cauza de față, U.S.H. nu poate fi

o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le

poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului

sistem național de învățământ.

În mod evident, U.S.H. din București

este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, U.S.H. nu

îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ

al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o

asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de universitate

nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față, sunt incidente

prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care

menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel.”

Prin urmare, specificul litigiilor

care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul

valoric.

În cauza de față, este aplicabil

primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent

să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul

său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru

instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței

teritoriale.

Reclamanta a optat pentru instanța

de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența

teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se cuvine a observa

dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este

evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care

va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea

principală.

Având în vedere argumentele anterior

prezentate din care rezultă faptul că hotărârea judecătorească recurată a fost

pronunțată cu încălcarea competenței materiale a instanței, Înalta Curte reține

că, în speța de față, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3

C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, întrucât instanța

de fond nu a respectat dispozițiile legale incidente în materia verificării

competenței din oficiu.

În consecință, Înalta Curte, în

majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin.

(6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Covasna – secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate,

Admite recursul formulat de U.S.H. împotriva

sentinței nr. 62/F din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov - secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Covasna – secția de contencios administrativ și fiscal.

Cu opinia separată a d-nei judecător

C.I., în sensul modificării sentinței recurate și admiterii cererii de chemare în

garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 mai 2012.