ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4058/2012

Decizia nr. 4058/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea „B.” București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată să-i elibereze Diploma de licență și Suplimentul la diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu plata daunelor cominatorii în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, precum și cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în perioada 2006 - 2009 a urmat cursurile Facultății de Științe Juridice și Administrative din Brașov, specializarea Administrație publică din cadrul Universității „B.” susținând și promovând examenul de licență în sesiunea iulie 2009, fiindu-i eliberată Adeverința din 8 iulie 2009, valabilă până la eliberarea diplomei, prin care i-a fost atestat titlu de Licențiat în Științe administrative.

Valabilitatea adeverinței de absolvire a studiilor fiind de 12 luni, respectiv până la data de 8 iulie 2010, la data de 10 septembrie 2010 reclamanta s-a adresat cu o cerere pârâtei prin care a solicitat eliberarea diplomei de licență, cerere la care nu a primit nici un răspuns.

A mai arătat reclamanta că la data de 10 noiembrie 2010 a transmis pârâtei, prin executorul judecătoresc, notificarea din 8 noiembrie 2010, prin care a solicitat eliberarea actelor de studii și prin care pârâta a fost pusă în întârziere, fiind astfel îndeplinită procedura administrativă prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a susținut că, din momentul înscrierii la facultate și până la absolvire, și-a îndeplinit toate obligațiile ce i-au revenit potrivit contractelor de studiu încheiate și Regulamentului privind activitatea profesională a studenților, în sensul că și-a achitat taxele de studii și a susținut și promovat toate examenele, inclusiv examenul de licență.

Pârâta Universitatea „B.” București a formulat întâmpinare, solicitând să se constate că și-a îndeplinit obligația legală față de reclamantă în sensul emiterii adeverinței de studiu și a făcut demersurile legale către D. în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților anului 2009, pentru a putea lansa comandă către SC C. SA de tipărire a respectivelor documente.

Pârâta a solicitat de asemenea, în temeiul art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, introducerea în cauză D. pentru obligarea acestuia să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplome de licență și suplimentele de diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea prev. de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii de 100 lei/zi întârziere, până la emiterea aprobării, cu cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 60 C. proc. civ., prima instanță a dispus, la data 24 martie 2011, introducerea în cauză a D.

Prin Sentința nr. 285 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată și cererea de chemare în garanție au fost respinse ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit relațiilor transmise de D. la solicitarea instanței, în urma analizării documentației transmise de către Universitatea „B.”, prin notele din 21 iunie 2010 și din 25 octombrie 2010, chemata în garanție a transmis către SC C. SA avizul vizând achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților Universității „B.”, inclusiv promoția 2009.

Avizul pentru achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților Universității „B.” a fost însă dat doar pentru completarea și eliberarea diplomelor absolvenților care au urmat specializările și formele de studii cu respectarea prevederilor legale.

În ceea ce privește Facultatea de Științe Juridice și Administrative din Brașov din cadrul Universității „B.”, specializarea Administrație Publică, prima instanță a constatat că acesta a fost acreditată/autorizată provizoriu doar la formele de învățământ zi și F.R., iar forma de învățământ I.D. funcționa fără respectarea prevederilor legale, respectiv cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 88/1993, a H.G. nr. 1011/2001, a O.U.G. nr. 75/2005, cu modificările și completările ulteriore.

În atare context, prima instanță a apreciat că pârâta nu avea temeiul legal pentru eliberarea diplomelor de licență către reclamantă, iar chemata în garanție nu avea obligația aprobării formularelor tipizate în ceea ce privește forma de învățământ urmată de reclamantă.

Reținând că nu există temei pentru obligarea pârâtei la emiterea diplomei de licență și a suplimentului acesteia, prima instanță a respins și cererea vizând obligarea la plata daunelor cominatorii.

Față de condițiile prevăzute de art. 60 și următoarele C. proc. civ., constatând că pârâta nu a căzut în pretenții, judecătorul fondului a respins și cererea de chemare în garanție formulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A., criticând soluția pronunțată prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8, pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta a susținut, în esență, că aspectele avute în vedere de instanța fondului nu se circumscriu obiectului acțiunii, fapt ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale și la schimbarea naturii și a înțelesului lămurit și neîndoielnic al Adeverinței din 8 iulie 2009, adeverință ce certifică faptul că a absolvit în sesiunea iulie 2009 Facultatea de Științe Juridice și Administrative Brașov din cadrul Universități B.

S-a mai arătat că facultatea în speță este autorizată provizoriu prin H.G. nr. 940 din 07 iulie 2004 și acreditată prin H.G. nr. 676/2007 la specializarea administrație publică.

Au fost invocate prevederile art. 5 din Ordinul nr. 2284/2007, Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2287/2007, precum și capitolul VII din Metodologia organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de către pârâtă, susținându-se că în raport cu aceste norme, termenul de eliberare a diplomei de licență este depășit în speță cu 16 luni, astfel că cererea formulată este întemeiată.

Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează, în realitate, obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta Universitatea B. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „B.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, D. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior D.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

Universitatea „B.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea „B.” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea „B.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt așadar incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”

Specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Așa fiind, cum în realitate prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea unei autorități publice să emită un act administrativ iar acea autoritate este una de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului

.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 285 din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Botoșani, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2012.