ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1180/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1180/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 1039/59/2011 la data de

11 iulie 2011, reclamanta B.D.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Universitatea S.H. București, Universitatea S.H. Timișoara și M.E.C.T.S.

București, obligarea M.E.C.T.S. de a desemna unitatea de specialitate obligată

a elibera tipizatul de diplomă necesar reclamantei pentru eliberarea actului de

studii, obligarea de a-i recunoaște titlul de licențiat în drept certificat

prin adeverința de studii din 09 iulie 2009, respectiv să-i vizeze

recunoașterea și echivalarea actului de studii în vederea utilizării acestuia

în străinătate, sub sancțiunea plății daunelor cominatorii de 1.000 lei/ zi de

întârziere după trecerea unui termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii și

până la executarea efectivă a obligației.

De asemenea a

solicitat obligarea pârâtelor Universitatea S.H. București și Timișoara de a-i

elibera diploma de licență conform adeverinței de studii, suplimentul la

diplomă, foaia matricolă precum și să-i înapoieze diploma de bacalaureat sub

sancțiunea daunelor cominatorii de 500 lei/ zi de întârziere începând cu a 10-a

zi de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea efectivă a

obligației, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că reclamanta a absolvit în sesiunea iulie 2009 Facultatea de Drept

și Administrație Publică București conform adeverinței de studii din 09 iulie 2009,

dar pârâta Universitatea S.H. nu a soluționat până la data introducerii

acțiunii cererea sa de eliberare a diplomei de studii. Refuzul pârâtei a fost

justificat prin aceea că Ministerul Educației a refuzat să-i pună la dispoziție

tipizatele actelor de studii necesare.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar pârâtul M.E.C.T.S. a invocat în prealabil excepția lipsei

calității procesual active a reclamantei în privința capătului de cerere

privind obligarea pârâtului M.E.C.T.S. de a pune la dispoziția pârâtei

Universitatea S.H. tipizatul de diplomă.

Pârâtul a mai invocat

excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, pentru lipsa procedurii

prealabile.

Pârâta Universitatea S.H.

București a solicitat totodată chemarea în garanție a M.E.C.T.S. pentru ca

acesta să fie obligat la aprobarea tipăririi formularelor tipizate constând în

diploma de licență pentru reclamantă în termen de 10 de zile de la pronunțarea

hotărârii sub sancțiunea plății daunelor cominatorii de 500 lei/zi de

întârziere.

Prin sentința nr. 41

din 18 ianuarie 2012 Curtea de Apel Timișoara a respins cererea promovată de

reclamanta B.D.R. și a respins cererea de chemare în garanție formulată de

pârâta Universitatea S.H. împotriva M.E.C.T.S.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a reținut că

această excepție este întemeiată, întrucât reclamanta nu are calitatea

procesuală activă de a solicita obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la eliberarea

avizului pentru un număr de tipizate, întrucât nu există nici un raport juridic

direct între aceștia. Aceasta deoarece singurele entități care pot solicita

eliberarea acordului pentru tipărirea formularelor privind actele de studii

sunt instituțiile de învățământ superior acreditate, pârâta Universitatea S.H.,

făcând de altfel dovada formulării mai multor solicitări în acest sens către

pârâtul M.E.C.T.S.

Concluzionând, Curtea

a reținut că singura instituție abilitată a solicita eliberarea formularelor

tipizate de către pârâtul M.E.C.T.S. o reprezintă pârâta Universitatea S.H.

București ca și instituție acreditată a emite diplome certificate sau alte acte

de studii recunoscute de M.E.C.T.S., iar nu și reclamanta, ce are calitatea de

absolvent a unei forme de învățământ superior.

În ceea ce privește

obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la a-i recunoaște reclamantei titlul de

licențiat în drept, urmare adeverinței de studii din 09 iulie 2009, Curtea a

reținut că nu există nicio dovadă a refuzului pârâtului de a-i recunoaște

reclamantei această calitate ca urmare a adeverinței astfel eliberate, întrucât

reclamanta nu a probat faptul că anterior prezentei acțiuni s-a adresat

pârâtului M.E.C.T.S. cu o cerere în acest sens, la care să fi primit un răspuns

nefavorabil sau să nu fi primit nici un răspuns, în condițiile art. 1 din Legea

nr. 554/2004. Din acest punct de vedere, s-a reținut că este întemeiată excepția

de inadmisibilitate a acțiunii, invocată în apărare de către pârâtul M.E.C.T.S.,

cu privire la capătul de cerere menționat.

Pe fondul cauzei, Curtea

a reținut că refuzul pârâtei de a da curs solicitării reclamantei s-a bazat în

esență pe faptul că nu se află în posesia unui număr suficient de formulare

tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților Universității S.H. în

anul universitar 2008-2009, pârâta depunând în acest sens copiile mai multor

adrese formulate către pârâtul M.E.C.T.S. pentru eliberarea necesarului de

materiale tipizate.

În același timp

pârâta Universitatea S.H. București a recunoscut că pârâtul M.E.C.T.S. a

soluționat favorabil doar în parte cererile respective, eliberând un număr de

formulare tipizate, care însă s-a dovedit a fi insuficient. Totodată pârâta

Universitatea S.H. București a formulat împotriva pârâtului M.E.C.T.S. o

acțiune în obligare la eliberarea formularelor respective, ce a făcut obiectul Dosarului

nr. 4949/2/2010 al Curții de Apel București la care ulterior a înțeles să

renunțe, iar din interpretarea coroborată a celor două aspecte anterior

menționate, Curtea a reținut că în fapt pârâta Universitatea S.H. București a

beneficiat de avizul pârâtului M.E.C.T.S. în eliberarea formularelor tipizate

ale actelor de studii doar pentru o parte dintre absolvenții anului universitar

2008-2009, reclamanta neregăsindu-se printre aceștia.

Curtea a reținut că

în prezenta cauză nu a fost investită a analiza modalitatea în care pârâta

Universitatea S.H. București a înțeles să procedeze la eliberarea actelor de

studii doar pentru o parte din absolvenții anului universitar 2008-2009,

respectiv a criteriilor ce au stat la baza eliberării actelor de studii pentru

o parte dintre absolvenți, reținându-se totodată faptul că, așa cum a arătat și

pârâtul M.E.C.T.S., formularele tipizate ale actelor de studii nu se pot

elibera instituțiilor de învățământ superior în număr nelimitat, ci ele trebuie

corelate cu numărul absolvenților care au urmat specializări și forme de

învățământ acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, conform

reglementărilor în vigoare la momentul admiterii.

În opinia instanței obligația

pârâtei Universitatea S.H. București ca și instituție de învățământ superior ce

a organizat studii superioare, urmate de examen de licență, era aceea de a

asigura eliberarea actelor de studii pentru toți absolvenții ce se încadrau în

numărul de locuri acreditate pentru specializările respective și câtă vreme

pârâtul M.E.C.T.S. a aprobat parțial eliberarea acestor formulare tipizate,

aceasta presupune că s-a realizat o corelare a numărului tipizatelor respective

cu numărul absolvenților ce au urmat specializări acreditate, iar pe de altă

parte, de vreme ce pârâta Universitatea S.H. București a renunțat la singura

acțiune ce-i permitea a obține obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la eliberarea

formularelor tipizate (printre care și cel al reclamantei) rezultă că pârâta

Universitatea S.H. București a acceptat poziția pârâtului M.E.C.T.S. privind

corelarea numărului de formulare cu numărul de absolvenți ai specializărilor

acreditate și excede prezentei acțiuni a stabili dacă reclamanta a urmat o

asemenea specializare acreditată, sau dacă toți absolvenții specialităților

respective s-au încadrat în numărul de posturi acreditate, ori care au fost

criteriile pentru care pârâta Universitatea S.H. București a eliberat actele de

studii pentru anul universitar 2008-2009.

În ceea ce privește

cererea reclamantei de obligare a pârâtei Universitatea S.H. București la

înapoierea diplomei de bacalaureat, Curtea a reținut că în prealabil promovării

prezentei acțiuni reclamanta trebuia să facă dovada formulării unei cereri în

acest sens către pârâta Universitatea S.H. București urmând a fi atacată în

instanță refuzul nefavorabil manifestat de aceasta în soluționarea cererii în

condițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta B.D.R. criticând sentința atacată pentru

nelegalitate și netemeinicie.

La termenul din 21

februarie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a pus

în discuția părților necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În legătură cu

această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă

relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul

încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată

că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către

judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, investită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Timișoara nu a dat eficiență

dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a

verificat dacă este competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Pentru că nu a fost

stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea

prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta

Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ.

În privința acestui

motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu

încălcarea normelor de competență.

Obiectul litigiului,

în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei

universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în

judecată și M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar.

Pârâta Universitatea S.H.

poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1)

lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această

definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care

acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim

public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în

subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.C.T.S.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În raport de

prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică

locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, Tribunalului

București, secția contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, trebuie

precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa

sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de B.D.R. împotriva sentinței nr. 41 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărârea

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Timiș, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2013.