ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1180/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 1039/59/2011 la data de 11 iulie 2011, reclamanta B.D.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. București, Universitatea S.H. Timișoara și M.E.C.T.S. București, obligarea M.E.C.T.S. de a desemna unitatea de specialitate obligată a elibera tipizatul de diplomă necesar reclamantei pentru eliberarea actului de studii, obligarea de a-i recunoaște titlul de licențiat în drept certificat prin adeverința de studii din 09 iulie 2009, respectiv să-i vizeze recunoașterea și echivalarea actului de studii în vederea utilizării acestuia în străinătate, sub sancțiunea plății daunelor cominatorii de 1.000 lei/ zi de întârziere după trecerea unui termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii și până la executarea efectivă a obligației.

De asemenea a solicitat obligarea pârâtelor Universitatea S.H. București și Timișoara de a-i elibera diploma de licență conform adeverinței de studii, suplimentul la diplomă, foaia matricolă precum și să-i înapoieze diploma de bacalaureat sub sancțiunea daunelor cominatorii de 500 lei/ zi de întârziere începând cu a 10-a zi de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea efectivă a obligației, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta a absolvit în sesiunea iulie 2009 Facultatea de Drept și Administrație Publică București conform adeverinței de studii din 09 iulie 2009, dar pârâta Universitatea S.H. nu a soluționat până la data introducerii acțiunii cererea sa de eliberare a diplomei de studii.

Refuzul pârâtei a fost justificat prin aceea că Ministerul Educației a refuzat să-i pună la dispoziție tipizatele actelor de studii necesare. Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul M.E.C.T.S. a invocat în prealabil excepția lipsei calității procesual active a reclamantei în privința capătului de cerere privind obligarea pârâtului M.E.C.T.S. de a pune la dispoziția pârâtei Universitatea S.H. tipizatul de diplomă. Pârâtul a mai invocat excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, pentru lipsa procedurii prealabile. Pârâta Universitatea S.H. București a solicitat totodată chemarea în garanție a M.E.C.T.S. pentru ca acesta să fie obligat la aprobarea tipăririi formularelor tipizate constând în diploma de licență pentru reclamantă în termen de 10 de zile de la pronunțarea hotărârii sub sancțiunea plății daunelor cominatorii de 500 lei/zi de întârziere.

Prin sentința nr. 41 din 18 ianuarie 2012 Curtea de Apel Timișoara a respins cererea promovată de reclamanta B.D.R. și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. împotriva M.E.C.T.S. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a reținut că această excepție este întemeiată, întrucât reclamanta nu are calitatea procesuală activă de a solicita obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la eliberarea avizului pentru un număr de tipizate, întrucât nu există nici un raport juridic direct între aceștia. Aceasta deoarece singurele entități care pot solicita eliberarea acordului pentru tipărirea formularelor privind actele de studii sunt instituțiile de învățământ superior acreditate, pârâta Universitatea S.H., făcând de altfel dovada formulării mai multor solicitări în acest sens către pârâtul M.E.C.T.S.

Concluzionând, Curtea a reținut că singura instituție abilitată a solicita eliberarea formularelor tipizate de către pârâtul M.E.C.T.S. o reprezintă pârâta Universitatea S.H. București ca și instituție acreditată a emite diplome certificate sau alte acte de studii recunoscute de M.E.C.T.S., iar nu și reclamanta, ce are calitatea de absolvent a unei forme de învățământ superior. În ceea ce privește obligarea pârâtului M.E.C.T.S. la a-i recunoaște reclamantei titlul de licențiat în drept, urmare adeverinței de studii din 09 iulie 2009, Curtea a reținut că nu există nicio dovadă a refuzului pârâtului de a-i recunoaște reclamantei această calitate ca urmare a adeverinței astfel eliberate, întrucât reclamanta nu a probat faptul că anterior prezentei acțiuni s-a adresat pârâtului M.E.C.T.S.

cu o cerere în acest sens, la care să fi primit un răspuns nefavorabil sau să nu fi primit nici un răspuns, în condițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Din acest punct de vedere, s-a reținut că este întemeiată excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată în apărare de către pârâtul M.E.C.T.S., cu privire la capătul de cerere menționat. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că refuzul pârâtei de a da curs solicitării reclamantei s-a bazat în esență pe faptul că nu se află în posesia unui număr suficient de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților Universității S.H. în anul universitar 2008-2009, pârâta depunând în acest sens copiile mai multor adrese formulate către pârâtul M.E.C.T.S.

pentru eliberarea necesarului de materiale tipizate. În același timp pârâta Universitatea S.H. București a recunoscut că pârâtul M.E.C.T.S. a soluționat favorabil doar în parte cererile respective, eliberând un număr de formulare tipizate, care însă s-a dovedit a fi insuficient. Totodată pârâta Universitatea S.H. București a formulat împotriva pârâtului M.E.C.T.S. o acțiune în obligare la eliberarea formularelor respective, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 4949/2/2010 al Curții de Apel București la care ulterior a înțeles să renunțe, iar din interpretarea coroborată a celor două aspecte anterior menționate, Curtea a reținut că în fapt pârâta Universitatea S.H. București a beneficiat de avizul pârâtului M.E.C.T.S.

în eliberarea formularelor tipizate ale actelor de studii doar pentru o parte dintre absolvenții anului universitar 2008-2009, reclamanta neregăsindu-se printre aceștia. Curtea a reținut că în prezenta cauză nu a fost investită a analiza modalitatea în care pârâta Universitatea S.H. București a înțeles să procedeze la eliberarea actelor de studii doar pentru o parte din absolvenții anului universitar 2008-2009, respectiv a criteriilor ce au stat la baza eliberării actelor de studii pentru o parte dintre absolvenți, reținându-se totodată faptul că, așa cum a arătat și pârâtul M.E.C.T.S., formularele tipizate ale actelor de studii nu se pot elibera instituțiilor de învățământ superior în număr nelimitat, ci ele trebuie corelate cu numărul absolvenților care au urmat specializări și forme de învățământ acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, conform reglementărilor în vigoare la momentul admiterii.

În opinia instanței obligația pârâtei Universitatea S.H. București ca și instituție de învățământ superior ce a organizat studii superioare, urmate de examen de licență, era aceea de a asigura eliberarea actelor de studii pentru toți absolvenții ce se încadrau în numărul de locuri acreditate pentru specializările respective și câtă vreme pârâtul M.E.C.T.S. a aprobat parțial eliberarea acestor formulare tipizate, aceasta presupune că s-a realizat o corelare a numărului tipizatelor respective cu numărul absolvenților ce au urmat specializări acreditate, iar pe de altă parte, de vreme ce pârâta Universitatea S.H. București a renunțat la singura acțiune ce-i permitea a obține obligarea pârâtului M.E.C.T.S.

la eliberarea formularelor tipizate (printre care și cel al reclamantei) rezultă că pârâta Universitatea S.H. București a acceptat poziția pârâtului M.E.C.T.S. privind corelarea numărului de formulare cu numărul de absolvenți ai specializărilor acreditate și excede prezentei acțiuni a stabili dacă reclamanta a urmat o asemenea specializare acreditată, sau dacă toți absolvenții specialităților respective s-au încadrat în numărul de posturi acreditate, ori care au fost criteriile pentru care pârâta Universitatea S.H. București a eliberat actele de studii pentru anul universitar 2008-2009. În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei Universitatea S.H. București la înapoierea diplomei de bacalaureat, Curtea a reținut că în prealabil promovării prezentei acțiuni reclamanta trebuia să facă dovada formulării unei cereri în acest sens către pârâta Universitatea S.H.

București urmând a fi atacată în instanță refuzul nefavorabil manifestat de aceasta în soluționarea cererii în condițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.D.R. criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul din 21 februarie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a pus în discuția părților necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În legătură cu această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Timișoara nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc.

civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul litigiului, în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar. Pârâta Universitatea S.H.

poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.C.T.S.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În cauza de față, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale. În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal. De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.D.R. împotriva sentinței nr. 41 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013.