ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5509/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5509/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta P. (M.)

E.C.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Universitatea S.H. București,

Universitatea S.H. Brașov și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, obligarea pârâților să-i elibereze diploma de licență

corespunzătoare, precum și a suplimentelor sale, în termen de 30 zile de la

pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea

nr. 54 /2004 și a daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pe fiecare zi de întârziere,

până la eliberarea actelor de studii solicitate.

În motivarea cererii

sale reclamanta a arătat că în perioada 2006 - 2009 a absolvit cursurile

Facultății de Management din Brașov - Specializarea contabilitate și

informatică de gestiune din cadrul Universității S.H., iar în luna iulie 2009 a

promovat examenul de licență și, ca urmare, i-a fost eliberată adeverința din

14 iulie 2009 care atestă titlul de licențiat în științe economice.

Prin Sentința civilă

nr. 630 din 26 noiembrie 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta P. (M.) E.C.O., în contradictoriu cu pârâta

Universitatea S.H. București,

- a obligat pârâta

Universitatea S.H. București să elibereze reclamantei diploma de licență și

suplimentul la diplomă,

- a respins în rest

acțiunea față de pârâta menționată,

- a respins acțiunea

reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă,

- a admis în parte

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. în

contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și

a obligat chematul în garanție să aprobe tipărirea formularelor tipizate de

diplomă de licență și suplimentul la diplomă,

- a respins în rest

cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului este întemeiată, că nu există niciun

raport juridic între reclamantă și Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, respectiv niciun drept pe care reclamanta să-l poată

opune pârâtului, astfel încât nu există nici obligația corelativă, că pârâta

Universitatea S.H. a înțeles să cheme în garanție Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, iar acțiunea acesteia lipsește de interes

o acțiune directă a reclamantului împotriva Ministerului.

Prin urmare, instanța

a admis excepția, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei față de acest

pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

Cât privește fondul

cauzei, Curtea a constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte,

deoarece Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu și-a

îndeplinit obligația de a aviza achiziționarea de către Universitatea S.H., de

la SC R. SA, a formularelor tipizate pentru toți absolvenții promoției 2009,

fapt ce rezultă din împrejurarea că nu s-a făcut dovada vreunui aviz pentru

formularele de diplomă solicitate de Universitatea S.H. prin adresa nr. 769 din

25 august 2009, constatându-se, așadar, o lipsă de coordonare între două

autorități publice (Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

și Universitatea S.H., cea din urmă asimilată unei autorități publice, în

sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004) care converge spre vătămarea dreptului reclamantei de obținere a

diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, vătămare ce se cuvine a fi

înlăturată prin obligarea fiecărei autorități la executarea obligațiilor din

domeniul lor de activitate.

Instanța a admis

acțiunea numai în parte (în ce privește diploma de licență și suplimentul la

diplomă), nu și referitor la plata daunelor cominatorii, apreciind că aplicarea

amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004

[

în temeiul art. 18

alin. (6) din aceiași lege

]

nu se justifică, în măsura în care îndeplinirea obligației de către pârâta

Universitatea S.H. este condiționată de îndeplinirea prealabilă a obligațiilor

ce revin Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și

societății comerciale care tipărește diplomele (și care nu e parte în prezentul

litigiu).

Instanța a admis în

parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a obligat

chematul în garanție să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplomă de

licență și suplimentul la diplomă și a respins în rest cererea, respectiv în ce

privește aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004,

apreciind că pârâta nu a prezentat date de natură să convingă instanța că

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu ar îndeplini de

bună voie obligația stabilită în sarcina sa prin prezenta hotărâre.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Arad, secția contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Obiectul prezentului

litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unei diplome de licență și a altor acte de

studii reclamantei, care este absolventă a Facultății de Management din Brașov,

din cadrul Universității S.H., promoția 2009.

În alt registru de

idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea

nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept

privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt

autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era

în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

În cauza de față,

Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea S.H. din București este o persoană juridică de drept privat, de

utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de

învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome

sau unui organ central al administrației publice.

Prin urmare, pârâta

aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de

vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

În cauza de față, o

asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezentul litigiu

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care

menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede

altfel”.

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul

că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios

administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o

autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct.

1 lit. d) C. proc. civ.

În cauză, fiind vorba

de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la

emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine

secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Arad, competent și

din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanta a optat

pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Soluționând cauza de

față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu

dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312

alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului Arad, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

(în prezent Ministerul Educației Naționale) împotriva Sentinței civile nr. 630

din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Arad,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 mai 2013.

Procesat de GGC - AS