ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5509/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta P. (M.) E.C.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Universitatea S.H. București, Universitatea S.H. Brașov și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, obligarea pârâților să-i elibereze diploma de licență corespunzătoare, precum și a suplimentelor sale, în termen de 30 zile de la pronunțarea hotărârii, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 54 /2004 și a daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pe fiecare zi de întârziere, până la eliberarea actelor de studii solicitate.

În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că în perioada 2006 - 2009 a absolvit cursurile Facultății de Management din Brașov - Specializarea contabilitate și informatică de gestiune din cadrul Universității S.H., iar în luna iulie 2009 a promovat examenul de licență și, ca urmare, i-a fost eliberată adeverința din 14 iulie 2009 care atestă titlul de licențiat în științe economice. Prin Sentința civilă nr. 630 din 26 noiembrie 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P. (M.) E.C.O., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. București, - a obligat pârâta Universitatea S.H.

București să elibereze reclamantei diploma de licență și suplimentul la diplomă, - a respins în rest acțiunea față de pârâta menționată, - a respins acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, - a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a obligat chematul în garanție să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licență și suplimentul la diplomă, - a respins în rest cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este întemeiată, că nu există niciun raport juridic între reclamantă și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, respectiv niciun drept pe care reclamanta să-l poată opune pârâtului, astfel încât nu există nici obligația corelativă, că pârâta Universitatea S.H. a înțeles să cheme în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, iar acțiunea acesteia lipsește de interes o acțiune directă a reclamantului împotriva Ministerului. Prin urmare, instanța a admis excepția, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei față de acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cât privește fondul cauzei, Curtea a constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte, deoarece Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu și-a îndeplinit obligația de a aviza achiziționarea de către Universitatea S.H., de la SC R. SA, a formularelor tipizate pentru toți absolvenții promoției 2009, fapt ce rezultă din împrejurarea că nu s-a făcut dovada vreunui aviz pentru formularele de diplomă solicitate de Universitatea S.H.

prin adresa nr. 769 din 25 august 2009, constatându-se, așadar, o lipsă de coordonare între două autorități publice (Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea S.H., cea din urmă asimilată unei autorități publice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004) care converge spre vătămarea dreptului reclamantei de obținere a diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, vătămare ce se cuvine a fi înlăturată prin obligarea fiecărei autorități la executarea obligațiilor din domeniul lor de activitate. Instanța a admis acțiunea numai în parte (în ce privește diploma de licență și suplimentul la diplomă), nu și referitor la plata daunelor cominatorii, apreciind că aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004 [ în temeiul art. 18 alin. (6) din aceiași lege ] nu se justifică, în măsura în care îndeplinirea obligației de către pârâta Universitatea S.H.

este condiționată de îndeplinirea prealabilă a obligațiilor ce revin Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și societății comerciale care tipărește diplomele (și care nu e parte în prezentul litigiu). Instanța a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a obligat chematul în garanție să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licență și suplimentul la diplomă și a respins în rest cererea, respectiv în ce privește aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, apreciind că pârâta nu a prezentat date de natură să convingă instanța că Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu ar îndeplini de bună voie obligația stabilită în sarcina sa prin prezenta hotărâre.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Arad, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unei diplome de licență și a altor acte de studii reclamantei, care este absolventă a Facultății de Management din Brașov, din cadrul Universității S.H., promoția 2009. În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. În cauza de față, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea S.H. din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ central al administrației publice. Prin urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. În cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul litigiu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H.

din București este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Arad, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Soluționând cauza de față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Arad, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (în prezent Ministerul Educației Naționale) împotriva Sentinței civile nr. 630 din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Arad, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2013. Procesat de GGC - AS